Autoportret

primaN-am concurat niciodată cu alţi copii în domeniul artelor plastice. Sigur, mi-ar fi plăcut să am talentul colegilor de la Cercul de Desen, să surprind  o sclipire dacă nu de geniu, măcar de speranţă, în schiţele mele sau să stârnesc interesul adulţilor, care, nu-i aşa?, au puterea de a te ghida. N-a fost să fie.

Nici când am crescut mai mare n-am avut „succes”.  Se găsea întodeauna cineva mai bun. Nu-i purtam pică. Ştiam să-mi accept limitele. Nu luam cele mai bune note, dar nici cele mai proaste. Pe scurt, mediocritatea făcea legea în dreptul numelui meu din catalog, deşi, dacă e să spun adevărul, nu stăteam deloc prost la muzică, haha! Dar asta e altă poveste.

II

Desenul tehnic a fost altceva. Pre-cizia, viziunea în spaţiu, regulile stricte şi  „Indicatorul” din colţul paginii ucideau, din faşă, imaginaţia care, teoretic, ar fi trebuit să fie mai bogată în anii de liceu. Şuruburi, piuliţe, secţiuni complexe ale unor ansamble şi subansamble au venit ca un tăvălug peste capetele noastre adolescentine, punând cruce oricărei chemări ce-ar fi putut scoate la lumină măcar un artist plastic, la fiecare generaţie. Mă rog, n-are rost să dezgrop morţii. Învăţământul din anii `90 avea alte scopuri, nu să ne facă să-l iubim pe Caravaggio.

III

A trecut multă vreme până când am pus mâna pe un creion mecanic şi pe unul cu o radieră la capătul care, în mod normal, ar fi trebuit să stea între dinţii oricărui învăţăcel pus în faţa unei probleme dificile. E drept, n-am fost bun la desen, dar m-am simţit atras de arta plastică. Rând pe rând, genii precum Caravaggio, Van Gogh, Da Vinci, Michelangelo, Rembrandt, Cezanne, Renoir sau Goya au lăsat urme adânci în „potenţialul meu creativ”, smulgându-mi o admiraţie fără margini, aproape mistică. Să fii ca ei e imposibil, dar să-i ai mereu în minte, ca model, e incitant.

colaj

Am început cu ce era mai greu: chipul omului. Femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân, nu conta… Dorinţa mea era să le dau viaţă pe hârtie. Stângaci, neîncrezător şi fără să am prea multe cunoştinţe despre tehnica portretului în creion, am încercat  să ating un anumit nivel de măiestrie. Chipuri strâmbe, expresii care exprimau mai degrabă suferinţe patologice decât ipostaze artistice, disproporţii şi umbre înşelătoare, toate acestea au format, vreme de aproape un an, un conglomerat de peste 100 de schiţe care au consemnat practic, ucenicia la propria-mi şcoală.

IV

Desenele care au început să prindă viaţă cu adevărat s-au născut târziu, abia după ce am înţeles importanţa studiului. Am început cu un set de creioane modest – DACO –, am încercat produsele PIC, STANGER, STAEDTLER şi CRETACOLOR, apoi, după ce am descoperit gamele FABER CASTELL, GIOCONDA, KOH-I-NOOR, SAKURA, CONTE A PARIS şi hârtia  CANSON, joaca a devenit o treabă serioasă. Fixativul, beţişoarele cu vată, uleiul pentru bebeluşi, periile, radierele, estompele sau solventul incolor, dar şi creioanele pastel KOH-I-NOOR (cu care am desenat câteva animale) s-au transformat peste noapte într-un regiment de mentenanţă fără de care n-aş putea să fac nici cel mai mic pas. Sigur, ca orice copil mare, încă îl mai aştept pe Moş Crăciun, care mi-a promis un set de creioane color PRISMA, cu condiţia să-i fac portretul, dar nu-i nimic, îi vin eu de hac…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s