Monthly Archives: Apr 2016

Oraşul nebunilor. Recenzie, Adina Fuică – Famost

Cand presa autohtona si internationala isi canalizeaza atentia catre o comunitate in care aproape toti locuitorii se cunosc, e clar ca lucruri stranii se petrec. Lumea pare sa o fi luat total razna, daca turistii care, pana nu demult, mergeau la Gura Humorului doar pentru a se bucura de peisaje pitoresti si de aer curat, sunt manati acum de o curiozitate macabra care ii determina sa isi programeze vacanta in orasul ororilor pentru care nici autoritatile, nici criminalistii, nici specialistii de la agentiile spatiale, nici cei cu abilitati paranormale, nici cititorii in zodii nu gasesc justificare. Cativa, totusi, carora nimeni nu le acorda credit, fiindca sunt niste ”nebuni”, afla raspunsul, dar, in functie de capacitatea lor de intelegere si de relationare cu tot ceea ce compune universul, fie il ascund, fie il neaga, fie il transforma in semnale de avertizare pentru cei aflati cu adevarat in pericol.

Dovada ca nu e prima oara in istorie cand se intampla fenomene de o asemenea amploare (crime, disparitii misterioase, acte suicidale) vine de la unul dintre cei mai batrani oameni ai zonei, nea Sandu, care isi aminteste de anul 1940, cand caderea unui meteorit in apropiere a facut ca lumea sa functioneze pe niste frecvente aparte, care l-au adus pe necuratul printre oameni. Cam asta se intampla si acum, la distanta de decenii si fara ca o alta bucata de corp ceresc sa ia contact cu plaiurile bucovinene. Si totusi, purtatoarea inconstienta a raului se dovedeste a fi rusoaica Vica, venita sa studieze in Romania pentru a fi indepartata de un mediu familial abuziv. De doi ani, de cand isi vizitase matusa din Celiabinsk, este urmarita de un vis care ii propaga trairile intr-o zona vecina cu nebunia.

coperta-orasul-nebunilor-final-RGB

De altfel, toate personajele ajung sa aiba o existenta acaparata de vise si, probabil ca daca ar fi existat ocazia unor incursiuni psihanalitice, explicatiile date ar fi fost in masura sa faca putina lumina. Dar, in felul acesta, s-ar fi evitat aventura din mina Tarnita, acea experienta revelatorie care a pus grupul de tineri format din Fabian, Alex, Sabina, Gina si Vica, plecati in cautarea salvarii, fata in fata cu adevarul: raul exista si ia formele cele mai grotesti, contactul cu el fie iti descompune fiecare celula, fie iti intareste speranta. Iar daca e ceva care sa ii slabeasca fortele, care sa il infranga, macar temporar, e viata, viata cea vie care pulseaza in fiecare fibra si impiedica astfel capitularea. Viata din viata Sabinei.

E un oras al nebunilor? Dar ce este normalitatea? In functie de ce ne raportam la un tipar, la un cliseu, la un comportament stereotip pentru a decide: unul e sanatos, altul e nebun? Cu ce e mai afectat psihic Ionita, care este intr-o febrila cautare a idealei papiote portocalii sau Crisan, a carui vesnica numaratoare incepe si se sfarseste cu ”treispe, paispe”? Cine spune ca Zara nu are remuscari pentru ca a urmat indicatiile dintr-un vis si a urinat pe cel mai frumos barbat sau ca Magdalena nu-si intelege menirea, aceea de a fi vocea celor fara de noroc?
E drept, e o lume a marginalilor, a asistatilor social, a celor care cred (si poate au dreptate) ca fix ceilalti sunt niste distorsionati, numai ca, fiindca se constituie in parte majoritara, se bucura de un grad ridicat de toleranta si acceptare. Si totusi, greu de spus care sunt nebunii, daca stam si le analizam manifestarile premonitorii, legaturile de cauzalitatre intre aparentele derapaje comportamentale si cuvinte. E ca si cum toti acesti oameni detin un adevar pe care sunt incapabili sa il verbalizeze, dar pe care il presemnalizeaza. De aceea, nici nu sfarsesc bine. Cei mai multi sunt ucisi. Doar Zara cade victima unui natural cancer de col uterin. Natural, oare?

Este, in fond, o poveste despre noi si ceilalti, indiferent pe ce latura a realitatii ne-am situa, este o poveste in care zburatorul mitologic care zapaceste fecioarele ia forma unui incubus, demonul care seduce femeile in somn, este istoria in care paranormalul, dimensiunea religioasa, teoria evolutionismului, explicatiile oculte, legitatile fizicii si sexualitatea se intrepatrund, creionand o lume retardata, incapabila sa distinga sursele raului.

Finalul este deschis, pentru ca sunt semne ca ciclul existential al maleficului nu a fost curmat. E o perpetua intrupare a sa in formele umanitatii cu care, involuntar, luam contact. Se pune o singura intrebare: de data aceasta, cand prietenii sunt disipati in calatorii de refacere a echilibrului sufletesc, cine o va mai salva pe Vica?

Si pentru ca am dorit sa aflam ce anume a stat la baza aparitiei acestei carti, de unde puteam afla aceste lucruri, decat de la insusi autorul – Marius Gabor, caruia ii multumim pentru increderea si amabilitatea de a ne raspunde intrebarilor.

Ce te-a determinat sa scrii cartea?

E dificil de spus ce anume m-a determinat sa scriu „Orasul nebunilor”, pentru ca sunt mai multi factori. Pe de o parte, a fost dorinta de a scrie un roman care sa ocoleasca subiectele ce-au acaparat o parte din literatura contemporana, fie ca vorbim de metroul din Piata Romana, de pisici sau de alcoolul consumat prin nu stiu ce apartament sordid… Pe de alta parte, ca scriitor debutant, e greu sa te opresti la o singura carte, mai ales daca simti ca ai potential si imaginatie. Si aici intervine factorul subiectiv. Unii scriu mult si prost dar au parte de o conjunctura favorabila, altii scriu putin si bine, dar zac intr-un con de umbra. Masinaria marketingului nu garanteaza intotdeauna promovarea calitatii in detrimentul cantitatii, dar asta e alta poveste. Eu scriu pentru ca vreau sa transmit ceva, fara sa ma intereseze tirajele, premiile si, s-o spun pe aia dreapta, criticile. Cel mai mare pariu al meu este acela de a te aduce pe tine, ca cititor, acolo unde am intentionat sa te aduc, inca de la primele cuvinte asternute pe hartie, si atunci pot sa spun ca mi-am atins scopul.

Ce ti-a alimentat imaginatia?

Am mai spus-o. Nu am o reteta. Ma folosesc de povestile de viata ale unor oameni pe care i-am cunoscut, de destinele altora de care am auzit, dar si de lucruri marunte care, puse intr-un context potrivit, pot crea o scena atat de veridica incat simti pe propria piele picaturile de ploaie, piscaturile tantarilor sau, de ce nu?, frigul care te inghesuie undeva, prin maruntaiele unei mine parasite. Tot ceea ce ma inconjoara e o sursa de inspiratie: natura, carti, documentare, filme artistice, pasaje biblice, tablouri sau melodii. E adevarat ca „Orasul nebunilor” a fost o provocare din acest punct de vedere, dar si o piatra de incercare. Asa cum am spus si la lansarea cartii, daca am reusit sa transmit cititorului o emotie, indiferent care ar fi natura ei, daca l-am facut sa-si doreasca sa vada ce-au mai facut personajele si daca i-am lipit cartea de maini, sunt pe drumul cel bun.

E un scenariu pe care il aveai de ceva timp in minte?

Orasul nebunilor” a aparut de nicaieri. Ceea ce mi se pare amuzant e ca mai intai am avut titlul cartii, apoi continutul. De obicei se intampla invers. Titlul mi-a venit in minte mergand pe strada, in primavara anului trecut. L-am „clocit” vreme de vreo trei saptamani, fara sa scriu niciun cuvant, apoi, in urma vizitei pe care am facut-o la Tarnita, povestea a prins contur. Imaginea garsonierelor lasate in paragina, a peretilor ce stateau sa cada si a ruinelor care au luat locul sediilor administratiei Minei Lesu Ursului, au fost ca un bum care a declansat tot acest proces complicat. De aici pana la povestea nebunilor cu capacitati extrasenzoriale n-a mai fost decat un pas. Un pas mic pentru un om, un pas mare pentru… Glumesc. Insa ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost increderea pe care mi-au acordat-o unele persoane la care am apelat pentru a folosi in mod corect unii termeni tehnici, dar mai ales acelea care au acceptat sa-si imprumute chipul, caracterul si personalitatea, pentru ca, trebuie s-o spun, toate personajele din aceasta carte sunt reale!

Material realizat de Adina Fuica

sursa: www.famost.ro

Oraşul nebunilor – lansare, 9 decembrie, 2015

Dacă “Amor de dragul ploii” a avut parte de o lansare în capitala ţării, “Oraşul nebunilor” a văzut lumina zilei acasă, la Gura Humorului. N-am de ce să mint. Emoţiile au fost la fel de copleşitoare, mai ales că printre invitaţi se aflau nu doar mama, rudele şi prietenii, ci şi Primarul localităţii, domnul Marius Ursaciuc, care, alături de Gabriel Cărăbuş, Alexandru Ovidiu Vintilă şi Sorin Poclitaru, au spus câteva cuvinte despre roman, despre mine şi despre ceea ce au simţit, citindu-l.

on1

Născut dintr-o întâmplare  (ţin minte exact locul în care mi-a venit aceasă idee), primul meu roman pune pe tapet o intrigă formată dintr-un amalgam ce cuprinde oameni şi fapte reale, dar şi fenomene paranormale, ficţiune şi pasaje horror. Personajele au în spate biografii reale, iar locurile, străzile şi toate celelalte puncte fierbinţi care fac din această poveste un “modus vivendi” sunt parte dintr-un plan pe care l-am gândit, având în minte un singur obiectiv şi anume, acela de a te face să nu laşi cartea din mână până când nu ajungi la finalul ei.

on2

Dar pentru că nu mi-am propus să dezvălui mai mult decât ar fi necesar, nu de alta, dar dacă mai continui, s-ar putea să mă trezesc lăudându-mi marfa mai ceva decât pescarii din Islanda, mă opresc aici şi vă invit să păşiţi alături de prietenii Vicăi, şi să încercaţi să elucidaţi misterul care a făcut din Gura Humorului un oraş bântuit de forţe malefice.

Cartea poate fi cumparată aici

Interviu – Edi Grosu

eduard_grosu_omloop

De unde pasiunea pentru ciclism? De ce nu fotbal sau tenis?

Am început să practic ciclismul deoarece tatăl meu a fost ciclist, campion național… el are echipă de ciclism în Zărnești și este și antrenorul naționalei. De aici pasiunea pentru acest sport.

Când ai câştigat primul tău trofeu şi în cadrul cărui concurs?

Primul concurs de ciclism l-am câştigat la vârsta de 3 ani – Cupa Oraşului Zărneşti – de Ziua Copilului, dar, ca şi ciclist, prima victorie importantă a venit la vârsta de 12 ani, când am devenit campion naţional de ciclocros, cel mai tânăr campion naţional de ciclism din istoria României.

Când ai trecut la ciclismul profesionist?

Am devenit ciclist profesionist anul trecut, când am semnat contractul cu echipa Vini Fantini Nippo De Rosa.

Cum a decurs adaptarea în cadrul echipei?

A decurs foarte bine, deoarece suntem o echipă tânără și nu se cer rezultate de la început.

Calităţile fizice pe care le are un sprinter pot fi dezvoltate sau sunt înnăscute?

De obicei, ceea ce îți lasă natura aia lucrezi, deci trebuie să ai anumite calități și, pe marginea lor, să lucrezi. Nu poți să ai 50 kg și să te antrenezi ca să devii un sprinter, și nici invers.

Crezi în versatilitatea unui ciclist? Poate el să se transforme dintr-un ruleur într-un specialist de contratimp sau într-un căţărător?

Cred că poți schimba foarte puțin pe cale naturală. În schimb, în ultima vreme s-au putut vedea foarte multe cazuri în care pistarzi au devenit oameni de general în Turul Franţei.

Există antrenamente speciale pentru un sprinter, faţă de celelalte „specializări”?

Da. Fiecare ciclist are, pe lângă kilometri parcurși, și antrenamente specificice. Sprinterii trebuie să lucreze cât mai mult la partea explozivă, în timp ce cățărătorii la cea de anduranţă.

L-am văzut pe Mark Cavendish câştigând şi fără aportul colegilor săi. Cât de important este trenuleţul coechipierilor?

Mark a câștigat mult mai multe sprinturi datorită colegilor săi, însă un sprinter ca Greipel nu are așa mare nevoie de echipă. Oricum, trenulețul este 90% din victorie atunci când își face treaba cum trebuie.

Există un ciclist pe care-l apreciezi în mod deosebit?

De când eram mic, îl stimam pe Lance Armstrong. După ce mi-am dat seama că e imposibil să obții pe propriile tale forțe ceea ce-a obținut el, am decis să nu-mi mai fac iluzii degeaba.

Ai început sezonul cu un loc 9 în etapa a 2-a în Turul San Luis, apoi au urmat o serie de abandonuri în Trofeul Laigueglia, Omloop Het Nieuwsblad, Kuurne-Bruxelles-Kuurne şi în cele Trei Zile de la De Panne. Cât de greu atârnă aceste sincope în economia calendarului competiţional? Îţi pot influenţa forma fizică?

Da, am început sezonul bine, dar, din păcate, după Argentina am luat doi viruși: mononucleoză și cytomegalovirus. Nu ne-am dat seama la timp, de aceea și acele abandonuri ale mele. Fizicul meu era foarte slăbit și, cu cât forțam mai tare, cu atât îi dăunam mai mult. Bine că am descoperit până la urmă și am reușit să salvez ceea ce mai era de salvat.

Ai participat la Turul Turciei, unde te-ai clasat pe locul 9 în etapa a 2-a, şi ai fost prins cu 4 km înainte de sosire, după o evadare. Te-ai simţit frustrat sau erai conştient de „puterea” plutonului?

A fost prima cursă după perioada de convalescenţă. Sincer, în ultima etapă am crezut că o să reușim… Nu-mi știam forma fizică, dar mă simțeam ok. Poate dacă ar fi plouat puţin pe final, am fi ajuns la capăt.

Turul Italiei. Cum a fost etapa a 13-a, când ai ajuns atât de aproape de podium? Care au fost cele mai grele etape?

A fost foarte haotică acea etapă; am greșit pe final. Probabil că, dacă nu mă atingeam cu Porshev, aș fi venit pe locul 3, dar astea sunt riscurile… Pentru mine, prima săptămână a fost cea mai grea, fiindcă trecuse doar o lună de când urcasem din nou în şa și nu aveam ritmul curselor în picioare.

Ce părerea ai despre Turul Sibiului, unde ai ocupat locul 2 în clasamentul pe puncte, la un punct de Finetto?

Turul Sibiului este cea mai importanță competiție ciclistă din România. Am dorit să câștig o etapă. N-am reușit, deși am fost aproape, dar din greșeli învăț și sper ca anul viitor cele 3 podiumuri să fie 3 victorii.

Crezi că poate exista o echipă profesionistă care, prin metodele de antrenament şi de management sportiv, să domine competiţiile fără drept de apel? Există un Graal al ciclismului pe care unii l-au descoperit?

Nu, nu cred că există. Probabil că există echipe care sunt mult mai în față cu cercetările în materie de substanțe dopante şi șefi ale unor instituţii mari care le acoperă, atât cât este posibil. Ciclismul e un sport de anduranţă, prin excelenţă. E adevărat, unii ciclişti îşi asumă toate riscurile şi practică dopingul.

Nu crezi că ar trebui să se manifeste acelaşi zel din partea forurilor responsabile şi faţă de alte sporturi? Ce părere ai despre revenirea lui Armstrong în Turul Franţei ?

Da, posibil ca și în celelalte sporturi să se practice dopajul la fel ca în ciclism, însă deasupra noastră s-a pus o pată neagră care cu greu va fi ștearsă. Armstrong, dacă nu s-ar mai fi întors în Turul Franţei, nimeni nu l-ar fi dezgropat, însă  a vrut să facă mult mai mult decât a fost lăsat și a greșit.

Ţi s-a întâmplat vreodată, pe o căţărare mai dificilă, să te întrebi „Cine m-a pus să mă fac ciclist?”

Doar o dată? Sprinterilor, în general, li se întâmplă asta foarte des. Publicul cere suferință pentru sportivi, iar în ciclism cel mai mult suferi pe munte; prin urmare, noi, care suntem băieți cuminți, suferim mai mult ca restul.

Ce mai conţine agenda ta de lucru pentru restul sezonului?

Tour of Szekerland, Tour de Limousin, Tour of Kumano, apoi Clasicele din Italia, Campionatele Mondiale și ceea ce mai este prin Asia…

Mulţumim, Edi, şi multă baftă ! Să fie !

sursa: www.sportescu.ro / 6 august 2015

Interviu – The Hidden World of Books

1. Descrie-te în câteva cuvinte.

Mi-ar plăcea tare mult să pot spune despre mine că sunt frumos, deştept şi amabil, dar pe cine mai pot păcăli? Dacă spun că sunt un nemernic, un inadaptat şi un frustrat care ratează cu poarta goală, o să zici că sunt patetic. Hai să ne întâlnim la mijloc: sunt un călător care pierde trenurile, un desculţ care iubeşte adidaşii albi şi un mesager care aduce ploaia, atunci când crezi că ai scăpat de ea. 

2. Care a fost cartea care te-a făcut sa indrăgeşti literatura?

Îmi aduc aminte de o colecţie de cărţi cu coperte pânzate, aşezate frumos în biblioteca părinţilor mei. Erau operele complete ale lui Mihail Sadoveanu. N-aş putea să spun ce m-a fascinat mai mult, copertele alea cu litere aurii, sau faptul că reuşisem să le vin de hac şi să le simt textura, cert e că, după ce am citit „Baltagul”, am început să îndrăgesc literatura.  

3. Ţi-a plăcut de mic să citeşti, sau pasiunea aceasta s-a dezvoltat mai târziu?

Am copilărit într-o casă plină de cărţi. Tatăl meu era abonat la „Magazin Istoric”, „Magazin Cultural”, „Ştiinţă şi Tehnică” şi chiar la „Uniunea Sovietică”, o revistă quality, care, în ciuda aparenţelor, era destul de interesantă. În condiţiile astea, curiozitatea mea n-avea cum să nu fie stârnită, decât dacă aş fi umblat prin casă legat la ochi. Citeam tot ce-mi pica în mână, de la ziarele pentru care trebuia să stau la coadă, de la primele ore ale dimineţii, până la romane sau almanahuri. Prima roman pe care l-am citit a fost „Ion”; aveam vreo 12 ani.

4. Cartea si autorul preferat? 

Chiar zilele trecute auzisem pe cineva spunând că tineretul este atras de literatura clasică, iar asta m-a bucurat, peste măsură. Literatura e ca un curs la care, dacă lipseşti, pierzi nişte etape. N-ai cum să te raportezi la ceva, în lipsa unei scale de valori. Cum să măsori tensiunea unui pacient fără aparatul acela, gradat? Ne convine sau nu, clasicii au încă un cuvânt greu de spus, dar asta nu înseamnă că literatura contemporană e lipsită de vivacitate. De aceea, lasă-mă să-mi manifest admiraţia faţă de unii scriitori precum Al. Dumas, Victor Hugo sau Charles Dickens, şi să-i salut, peste timp, cu adâncă plecăciune, pe Fănuş Neagu, Panait Istrati sau Mihail Sadoveanu. Sunt multe cărţi care m-au cucerit, definitiv, dar una cu adevărat impresionantă a fost „Povestea Jidovului rătăcitor” – Al. Dumas. Nu ştiu, poate şi datorită faptului că nu are un final… 

5. Ce te-a determinat sa începi să scrii?

Dacă ţin neapărat să fiu de o exactitate elveţiană, ar trebui să fac iarăşi un salt în timp şi să spun că mi-am descoperit această înclinaţie, atunci când un prieten de-al meu m-a rugat să compun o scrisoare pentru o fată de care se îndrăgostise. Şi nu pentru că m-ar fi bănuit de cine ştie ce talent, ci pentru că aveam un scris îngrijit. Eu mi-am dat toată silinţa, am scris, nu mai ţin minte exact ce, el a semnat-o şi i-a trimis-o prin poştă. Rezultatul? Prietenul meu s-a ales cu o întâlnire romantică iar eu… Ceea ce m-a motivat să scriu a fost nevoia de comunicare. Primii paşi pe care i-am făcut au fost în mediul online, a urmat un premiu în cadrul Concursului de Debut Literar „Incubatorul de Condeie”, apoi a urmat debutul cu volumul de proză scurtă „Amor de dragul ploii”. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că am ratat vreo etapă, însă ceea ce m-a determinat să am o poziţie din ce în ce mai serioasă faţă de procesul de creaţie, este  convingerea că pot să ofer din toată inima cuiva, ceva. Dacă există cititori care rezonează cu ceea ce scriu, se formează o punte de comunicare între mine şi ei, şi atunci bucuria mea devine bucuria lor, durerea mea devine durerea lor. Dacă ei ajung să-şi revendice trăirile din spatele cuvintelor scrise de mine, ca pe o proprietate a lor, atunci pot să spun că mi-am atins ţinta. Cea mai mare dorinţă pe care o am, atunci când scriu ceva, este să scot cititorul din zona de confort, să-l „deranjez”. 

6. De unde te inspiri?

Din viaţă, evident. Fie că e vorba de viaţa mea sau de a celor din jurul meu. Dacă m-aş opri însă, numai la aceste repere, m-aş lăsa păgubaş. Nu mai ştiu dacă mai sunt broşuri din alea, pe care le găseai pe tarabe şi pe care le abandonau doamnele cu părul făcut permanent prin vagoanele de clasa a 2-a. În ele găseai crime, abandonuri, adultere şi toate prostiile din lume. Nu ştiu dacă le cumpărau ca să aibă pe ce pune parizerul sau chiar le citeau, dar, repet, era o chestie drăguţă. Să nu râzi de mine, dar mi s-a întâmplat să fiu inspirat de păduri, buburuze, ploi, zăpezi sau anotimpuri. Nu ştiu… poate şi datorită faptului că am avut şansa să trăiesc în inima Bucovinei. 

7.  Ai un ritual înainte de a scrie? Dacă da, care este acela? 

Nu mi-am imaginat vreodată că aş putea să concep şi să scriu ceva, folosind tastatura. Eram adeptul stiloului şi a foii de hârtie. Astăzi, situaţia s-a schimbat. E viceversa, cum spunea Caragiale, în piesa aceea de teatru, în care Birlic făcuse un rol magistral. Nu am un ritual, însă, închid toate căile de comunicare cu lumea din jur. Nu pot să scriu ascultând muzică, şi nici dacă e deschis televizorul. Exclus. Adică, aş putea să scriu, dar a doua zi, aş şterge tot.  

8. Poti scrie oricând/oriunde, sau doar în anumite momente/locuri? 

Teoretic, pot să scriu oriunde, dar am nevoie de o perioadă timp pentru adaptare. Nu mă văd scriind cu un laptop în braţe, să zicem, în salina de la Cacica sau, nu ştiu, la umbra unui baldachin. Pentru că sunt destul de ocupat şi cu alte activităţi, scriu seara, două, trei ore. Excepţie fac zilele în care sunt plecat din localitate sau când, pur şi simplu nu am timp, dar, în general, nu trece o zi fără să scriu ceva.  

9. Care este povestea din spatele cărţii “Amor de dragul ploii”? 

„Amor de dragul ploii”, contrat uzanţelor clasice, care vizează alcătuirea unui plan închegat, înainte de a trece la acţiune,  s-a născut din nimic. Dovada cea mai convingătoare este faptul că la sfârşitul fiecărui articol este trecută data la care a fost scris, precum şi diversitatea temelor pe care le-am abordat. Este o carte specială pentru mine şi când spun asta, nu mă refer doar la faptul că este volumul meu de debut ci şi pentru că mă reprezintă aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Nu ştiu dacă aş avea curajul să mai scriu vreodată o cartea semănătoare, ca structură. În spatele fiecărei poveşti este un sâmbure de adevăr, fie că e vorba de perioada în care am fost internat într-un spital (nimic grav, nu vă bucuraţi degeaba) şi din care s-a născut „Delir la m³”; de Ziua Internaţională a Femeii care s-a lăsat cu un „Testament pe coji de portocală”; de o fiinţă care va fi mereu specială pentru mine – „Te iubesc”; de naşterea mea – „Amor de dragul ploii” sau de moartea tatălui meu – „Migrene cu iz de soc”. Nu ştiu, n-am idee cum a fost percepută cartea, pentru că nu m-am căciulit în faţa nimănui pentru o cronică, dar mi-ar plăcea tare mult să cred că, asemenea unui joc de cuvinte încrucişate, cel sau cea care ajunge la fila cu nr. 160 să aibă senzaţia unei epuizări plăcute, şi să spună: dom`le, s-a străduit autorul să se ascundă în spatele frazelor, dar l-am ginit.  

10. Ne pregătesti ceva în continuare?  

În toamna acestui an o să apară un volum al cărui titlu provizoriu este „Taxidi”, cuvânt care, în limba greacă înseamnă „Călătoria”. Caracteristica principală a acestui, să-i zicem „roman”, este faptul că are la bază întâmplări reale, trăite de mine, nu auzite pe la colţ de stradă. Este un roman subiectiv care surprinde dramele nevăzute şi neauzite de nimeni petrecute la limita legalităţii şi, uneori, dincolo de ea. Mă veţi găsi pe ţărmul Golfului Salonic, încercând să-mi câştig existenţa într-o lume a interlopilor din Rusia şi Albania, care, pentru câteva drahme, erau dispuşi să-ţi ofere, pe farfurie, urechea celui care te deranja. Nu vreau să dau mai multe din casă, pentru că aş diminua din plăcerea lecturii, dar sunt sigur că vă va oferi o perspectivă inedită a lumii, văzută cu ochii unui emigrant care şi-a amanetat destinul unor călăuze lipsite de scrupule. 

Cel de-al treilea proiect, la care lucrez acum, poartă numele „Oraşul nebunilor” şi este rodul unui plan pe care-l aveam în minte, înainte de a scrie „Taxidi”. Pe scurt, fenomenul „Celiabinsk” ajunge, prin intermediul unei anumite persoane şi în România, într-un mic orăşel de la poalele Carpaţilor, unde, întâmplător, locuiesc şi eu – Gura Humorului, şi în care lucrurile scapă de sub control, autorităţile sunt neputincioase în faţa atrocităţilor şi nimeni nu poate găsi soluţia salvatoare. Pentru cine e curios, am publicat un scurt fragment în Revista online „Semne bune”. 

11. Ce consideri că ar trebui făcut pentru ca tinerii să citească mai mult? 

Mă tem că nu prea sunt şanse să insufli pasiunea de a citi celor care au deschis o carte, numai pentru a face cornete din filele ei. Rolul cel mai important îl au părinţii. Ei trebuie să motiveze. Dacă-i cumperi copilului o carte de colorat, o revistă cu benzi desenate care să-l absoarbă şi să-l poziţioneze alături de personaje, indiferent că vorbim de Rahan, Pif şi Hercule sau Ţestoasele Ninja, e imposibil să nu-i stârneşti dorinţa de a „vedea” şi alte poveşti, cu alţi eroi. Rolul părinţilor este să-l „stârnească”, pentru ca, apoi, sistemul educaţional să-i ghideze paşii spre adevăratele „poveşti” care, cu siguranţă, îi vor marca şi adolescenţa. Reţete sunt, dar e greu pentru un tânăr să-şi desprindă ochii de ecranul calculatorului, a telefonului sau a tabletei. Poate că e înscris în genele noastre să alegem calea mai uşoară, nu ştiu, dar până la urmă cred că depinde foarte mult de dorinţa fiecăruia.  

12. Consideri că scriitorii români sunt subapreciaţi? 

Nu, nici vorbă… Atâta timp cât i-am dat literaturii universale pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Cărtărescu sau Hertha Muller (mă rog, e româncă, la origine), nu avem de ce să fim complexaţi, ba, din contra. Scriitorii români pot sta alături de scriitorii francezi sau scriitorii ruşi, fără nicio problemă. E adevărat că poate nu avem un Dostoievski sau un Balzac, şi când spun asta, mă refer la sonoritatea operei în ansamblul ei, dar asta nu înseamnă că scriitorii români sunt mai puţin valoroşi.  

13. Un mesaj pentru fani.  

De o bucată de vreme, încerc, atât cât pot, să motivez pe toţi cei cu care vin în contact direct sau prin cronicile de carte pe care le scriu în Revista „Semne Bune”, folosind o expresie care a apărut ca o replică, sau mai bine zis, ca un corolar. E vorba de celebra „Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău”, pe care am transformat-o în „Citeşte, mâine (îţi) poate fi mai bine”. Iar pentru cei care şi-au făcut timp să citească „Amor de dragul ploii”, prea plecat, le mulţumesc, şi le promit că nu mă voi opri aici. 

14. O părere despre pagină. 

Trebuie să recunosc. The Hidden World of Books, este, înainte de toate, un titlu al naibii de mişto. Nu ştiu cine e în spatele siteului dar îi transmit felicitările mele pentru inspiraţie şi pentru încercarea de a-i aduce pe scriitori mai aproape de iubitorii de carte. Cred că e foarte important acest aspect. Uite, m-ai făcut să dau din casă, m-ai făcut să spun câteva vorbe despre mine şi aşa, pe nevăzute s-a mai creat o punte de legătură, de data asta, mai închegată şi mai cuprinzătoare. Citiţi „The Hidden World of Book, mâine vă poate fi mai bine!” 

sursa: www.thehiddenworldofbooks.blogpsot.ro 

« Older Entries Recent Entries »