Atenţie, se deschid inimile! Urmează staţia “Matei Vişniec”, cu peronul pe…

După „Cerere în căsătorie”, de Cehov şi „Angajare de clovn”, de Matei Vişniec, puse în scenă la Teatrul Municipal Matei Vişniec, caravana teatrală a poposit joi, 12 mai, şi la Gura Humorului, cu piesele „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, în regia şi interpretarea lui Jean Marie Sirgue, şi „Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec, montat de către Teatrul Independenţilor Profesionişti, Teatrul Mignon şi 8pt.

Iată ce declara Matei Vişniec, în preambulul piesei “Rinocerii”:

Vă mulţumesc foarte mult pentru că acordaţi timp teatrului în această epocă plină de imagini şi de industrie de divertisment şi atâtea şi atâtea alte lucruri care ne fură timpul. Să veniţi la teatru este un gest de rezistenţă culturală. De altfel, şi eu sunt implicat în această manieră de a rezista împotriva totalei spălări pe creier de către societatea de consum şi mi-am propus încă o dată să vin în regiunea în care m-am născut alături de prieteni care mă sprijină, cu companii tinere, cu spectacole din străinătate. În caravana teatrală, care, de data aceasta, se deplasează din sat în sat, din oraş în oraş – sunt 6 oraşe în care jucăm –, mi-am propus să vin cu două spectacole la dumneavoastră, dintre care unul este un text de Eugen Ionescu. Eugen Ionescu, pentru noi, românii, reprezintă enorm de mult. Daca mergeţi in străinătate, şi mă refer aici, pe plan cultural, şi întrebaţi pe cineva ce ştie despre România, poate că unul din trei vă va spune „Eugen Ionescu a fost român”. Sigur, sunt şi alţii care vor spune “şi Eliade a fost român, şi Cioran a fost român”, dar Eugen Ionescu este, aşa, un fel de locomotivă care ne-a tras spre universalitate. Eugen Ionescu e important şi pentru mine, căci m-a format, la un moment dat, ca autor, ca dramaturg. Fiind fascinat de opera lui, de opera lui Becket, de teatru în general (în momentul în care am citit primele piese a lui, cred că aveam 15-17 ani), am înţeles lucruri fantastice, am înţeles ce înseamnă teatrul absurdului, am înţeles de fapt că istoria noastră era absurdă, că realitatea e deseori absurdă şi că, de fapt, teatrul absurdului nu e decât o oglindă a unei realităţi absurde. Ceea ce exista în România anilor 70-80, era de fapt marea mascaradă absurdă. Cum vă spuneam, Eugen Ionescu este pentru noi, românii, o locomotivă care ne-a tras, dar şi Franţa a fost, pentru noi, românii, întotdeauna, o fereastră spre universalitate. Eu, care trăiesc în Franţa de mulţi ani, din 87, aş spune că am mai mulţi ani trăiţi în Franţa decât în România, încerc să construiesc cât se poate nişte poduri pentru că toată lumea vorbeşte azi englezeşte, deşi purtăm în noi franceza. Limba română e doldora de cuvinte împrumutate din franceză. Aproape 90 % din vocabularul ştiinţific estre împrumutat din franceză; când pronunţăm o frază nici nu ştim că vorbim şi franţuzeşte, pentru că limba română s-a inspirat, a împrumutat masiv din limba franceză. Vă propun să ascultăm azi această frumoasă limbă şi să spunem celor tineri, care sunt aici, printre noi, că în codul nostru genetic se află, că vrem, că nu vrem, cultura acestei ţări. Prima mondializare, as spune, prima globalizare a fost una franceză.
Spectacolul pe care-l veţi vedea este montat de un prieten si actor iminent, plin de haz şi de şarm, Jean Marie Sirgue, care, pe lângă faptul că are propria sa companie, joacă foarte des la Theatre de la Huchette, acest teatru din inima Parisului în care, de 60 de ani, se joacă, fără încetare, două piese de Eugen Ionescu: Cântăreaţa cheală şi Lecţia.

Aşa cum se menţiona şi în pliantele oferite la intrarea în sală, „Rinocerii este un spectacol cu un singur personaj – Beranger – care povesteşte cum colegii şi prietenii săi s-au transformat progresiv în rinoceri. Piesa este o metaforă a instaurării totalitarismului în zorii celui de-al Doilea Război Mondial şi abordează teme ale acceptării şi rezistenţei.”

Dacă despre forţa şi vitalitatea cu care actorul francez Jean Marie Sirgue a interpretat rolul ultimului reprezentant al umanităţii nu pot să spun decât că, efectiv, m-a transbordat direct pe malul Senei, într-o călătorie sui-generis, în care muzicalitatea limbii franceze a avut, de departe, rolul principal, despre subtilităţile dramei individuale, transformată progresiv şi constant într-o dramă colectivă, pot doar să spun „Chapeau, Monsieur Eugen Ionescu!” Deşi pare că ne trimite mai degrabă la grădina zoologică decât la un „seminar” în care dezbaterile ideologice sfidează ordinea şi încrengăturile biologice, în definitiv,„Rinocerii” nu este altceva decât un vulcan în care magma este reprezentată de concepte abstracte, influenţate de curente filosofice subterane, cărora, vai!, prea mulţi „rinoceri” cu un corn sau două, le-au răspuns afirmativ, achiesând cu o inconştienţă criminală, pseudo valorilor ideologiei naziste.

Cea de-a doua piesă jucată pe scena Casei de Cultură din Gura Humorului, „Cabaretul cuvintelor”, în regia lui Alexandru Nagy, montat după piesa cu acelaşi nume de Matei Vişniec, datele problemei se schimbă, deşi, n-aş plasa piesa prea departe de conceptul de teatru absurd, ba din contra. Avându-i în distribuţie pe Radu Catană, Ioana Paşca, Cristiana Savu, Alexandra Murăruş, Silvia Helena Schmidt şi Andreea Hristu, spectacolul pune sub lumina reflectoarelor povestea cuvintelor, într-un context în care cuvântul însuşi este o poveste. Cu un decor simplu – câteva hăinuţe agăţate pe umeraşe, un scaun şi o minge -, povestea din spatele cuvintelor capătă dimensiuni nebănuite, se înscrie pe traiectorii greu de anticipat şi marchează începutul unei noi ere în care geniul lui Matei Vişniec, şlefuit la şcoala maeştrilor Eugen Ionescu şi Becket, extrapolează colapsul lingvistic, datorat tehnologiei moderne, dintr-o ipoteză de lucru într-o realitate concretă, anticipată de o realitate virtuală în care Dumnezeu este înlocuit de tasta „Delete”. Entuziasm sau tristeţe, voie bună sau catastrofă planetară, totul pare a „impieta” raportul subtil dintre actor şi spectator, dirijat de bagheta unui regizor cu calităţi incontestabile – Alexandru Nagy – fapt ce mă face să cred că, o dată prins în mrejele poveştii, nimeni şi nimic nu poate să mai stea în calea obiectivului pe care orice act artistic şi-l propune, şi anume, contopirea totală dintre autor-interpret-spectator într-un melanj în care farmecul aplauzelor la scenă deschisă e singurul lucru care contează. Un spectacol de calitate, cu actori de calitate.