Despre singurătate

Un text de Gabriela Popescu

Am tot evitat să vorbesc despre asta… și-apoi ce folos să vorbesc despre asta dacă nu reușești să-i inspiri și pe alții să se uite în oglindă.
Tot încerc în ultimul timp să fac mici exerciții de sinceritate pură, privindu-mă singură, goală, în oglindă. Știu că sună pornografic, dar de fapt nu e nimic porno pe aici.
Căci mulți dintre voi, dacă ați ști cum doare singurătatea, sigur v-ați sparge oglinda din casă.


Aproape toată viața mea de adult m-am simțit singură… sau singură în doi, după caz și an. Și prietenii ăștia de-i ai și sunt la casa lor, nu ezită să-ți spună cât de mișto e de tine, când de fapt, ei habar n-au cum e să te simți cu adevărat singur.


Eu cred că de cele mai multe ori, singurătatea e o proastă, pe care dacă n-ai cum s-o alungi, te mușcă precum un câine pe care l-ai tot hrănit.
Singurătatea, pe alocuri, e eliberatoare. Sau cel puțin așa se simte pe la începuturi, când ești tânăr. Și simți că ai tot, vrei tot și poți tot. E ca o gură de aer proaspăt, liber și independent în toate cele. Mai apoi de-abia înțelegi că nu ești și nici n-ai fost vreodată nici 100% liber, nici 100% independent.
Și-ncepi să-ți dorești iubire. Iubirea aceea care înalță, care-ți dă sentimentul că e un om care-și dorește să fie lângă tine până la sfârșitul vieții. În speranța că te va elibera de tine, de singurătatea ce-o porți în suflet.
Numai că realizezi, câteodată și iubirea prost ințeleasă – poate fi și aia o singurătate în doi.


Dintre toate relele din lume, eu cred că singurătatea doare cel mai tare. Și cu cât îți dorești mai mult s-o-nlături, cu atât o ții mai aproape.
Sunt oameni fără noroc, oameni care orice ar face și oricât de mult s-ar strădui, au ghinionul lor. Pe undeva, cred că aici e problema – strădania.
Vezi tu, noi suntem niște ființe primitive, care reacționăm la stimuli negativi. De-asta nu știm să ne iubim. Egoismul din noi e edificator. Noi nu trăim ca să iubim, ci ca sa-i determinăm pe ceilalți să ne iubească, sub o mască ireală. Încă nu am învățat, după atâta vreme, că nimic nu-i veșnic. Nici masca pe care-o purtăm, nici sinceritatea (sau lipsa ei) și nici barometrul de (ne)păsare.


Oameni buni, singurătatea doare. Și cred că o simțim acum mai mult ca oricând. Și-n loc să ne apropiem unii de alții, ne îndepărtăm încet ca să ne putem hrăni un ego ce nu servește la nimic.
Norocoși sunt cei care nu se simt singuri. Mai ales acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.