Ai învins, Galileene!

Spun unii că anul acesta lumina sfântă n-a ajuns la noi, în Bucovina.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă împodobeşte ferestrele caselor îmbujorate de muşcate, lăcrimează pe coaja ouălor roşii ciocnite de ţânci, înmiresmează pasca şi luminează gospodăriile ţăranilor ca pe nişte altare arhaice.

La noi, în Bucovina, umbra crucii stinge arşiţa soarelui şi ţine sub aripile ei rugăciunile unei comunităţi bântuite de un virus manciurian, adus, vai, de un Marco Polo modern, pentru ca Dumnezeu să le asculte vii şi nealterate.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă se oglindeşte în frescele de la Voroneţ, Humor, Suceviţa, Arbore şi Moldoviţa, iar la Putna, sub icoana marelui Ştefan arde o lumânare de mai bine de cinci sute de ani.

La noi, în Bucovina, Soarele îşi leapădă după fiecare înviere hainele cu care l-au îmbrăcat egiptenii la poalele piramidelor, şi bate dimineaţa în ferestre, ca să ne sărute pe frunte, fericit că nu mai trebuie să i se spună „Ra”.

La noi, în Bucovina, glasul lui Iulian Apostatul loveşte clopotele bisericilor şi se întoarce în mormânt, vindecat şi mântuit, căci vorbele lui s-au umplut de lumină, schimbându-se din „Ai învins, galileene!” în „Hristos a înviat!”.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă nu ne-a lăsat în întuneric niciodată, chiar dacă am fost nevoiţi să ne pitim în găuri, ca şobolanii. Şi asta pentru că Bucovina însăşi e lumină.

 

Scrisoarea deschisă

Pamflet

Expeditor: Bucovina

Domnule Președinte Klaus Werner Iohannis,

Știu că n-o să citiți scrisoarea mea. Nici n-aș avea pretenții, aveți treburi mai importante de rezolvat. Dar urlă inima în mine! Așa că o să-mi permit ca măcar să cred că și prin aportul meu, lumea va ști cu adevărat ce înseamnă Bucovina pentru noi, bucovinenii.

Excelență, l-ați citit pe Sadoveanu? V-a plăcut „Iapa lui Vodă”? Dacă sunteți amabil, o să fac eu un scurt rezumat pentru cei care nu știu despre ce e vorba: se spune că într-o zi, domnitorul poposește la un han, dar nimeni nu-l recunoaște. Comisul Ioniță i se confesează și-i spune că vrea să ajungă la Vodă și să-i facă dreptate. Acesta îl ascultă cu atenție și-l întreabă:
– Dar dacă Măria Sa nu-ți face dreptate?
Comisul răspunde:
– Dacă nu-mi face dreptate, să-mi pupe iapa sub coadă!
N-o mai lungesc. Domnitorul îi face dreptate răzeșului, care paralizase de teamă când îl recunoscuse în sala tronului, apoi îl întreabă:
– Și dacă nu-ți făceam dreptate, cum rămânea?
– Cum să rămâie, Măria Ta, eu nu-mi retrag cuvintele. Iapa-i peste drum!

Domnule Președinte, noi, bucovinenii, suntem tare mândri. Și sensibili. Nu ne-o luați în nume de rău. Asta e. Și totuși n-o să ne supărăm pe dvs. Nu sunteți dvs. vinovat. Pur și simplu coarda sensibilității dvs. nu e racordată la gripul sufletului nostru peste care s-au odihnit degetele unor personalități precum Löwendal, Matei Vișniec sau Sofia Vicoveanca.

Domnule Președinte, am aflat că zilele astea ne-ați retras Ordinul Sanitar în grad de Cavaler. E alegerea dvs. Noi n-am cerut nimic. Luați-l, vă rugăm respectuos, și acordați-l unor cluburi de noapte din Bucureşti. Măcar mai zădărnicim o țâră răspindirea bolilor lumești… Dar știți ceva? Schimbați cu ocazia asta și numele Bulevardului Ștefan cel Mare, poate că așa veți mai face uitate și zilele în care Măria Sa făcea legea în actuala capitală a României.

Domnule președinte, am văzut că purtați o cravată de culoarea cerului. Ați auzit de albastrul de Voroneț? E întrebare retorică, la naiba, au auzit și japonezii de ea… Știați că această culoare de pe pereții mănăstirii își schimbă nuanța, după cât e de senin cerul? Chiar, când ați poposit ultima dată la Voroneț sau la Putna – Ierusalimul neamului romănesc, cum spunea Eminescu?

Domnule președinte, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut, faceți și veți face pentru noi, sucevenii. Nu vrem să fim un neam dezbinat, nu vrem să ne urâm între noi. Vom fi mereu la fel de ospitalieri, cum am fost dintotdeauna, la fel de senini și de mândri, dar cum e, domnule președinte, să lovești mai tare în cineva căzut la pământ, decât să-i întinzi mâna? Poate chiar aia, a lui Michelangelo, din Capela Sixtină…

Domnule președinte, luați-vă medaliile înapoi, o să supraviețuim și fără ele. Vom fi mai puțini, dar nu ne vom stinge cu toții. O să răsară soarele și pe strada noastră, apoi pre mulți o să popim și noi, cum spunea Lăpușneanu, dar vă rugăm, măcar pentru o vreme, nu ne mai călcați pragul casei. Ne doare să spunem asta, nu e în firea noastră, dar cel puțin pentru moment, e mai bine așa.

A, să nu uit, noi nu suntem ca răzeșul din povestea lui Sadoveanu, nu mai avem pentru ce să ne căciulim, dar să știți că avem cu toții o iapă peste drum!

În caz că…

Flori şi ciocolată

Extazul e o formă comprimată a sentimentului de iubire, închis într-o pilulă pe care o iei din şase în şase ore, cu speranţa că va ţine departe agoniile care-ţi bat la geam, când te aştepţi mai puţin. Asta e părerea mea, zicea un bibliotecar bătrân de care-mi amintesc şi acum, când răsfoiesc scrisorile lui Michelangelo. E drept, iubirile din veacul acela care se căznea să scoată lumina din tenebrele istoriei, aveau şi ceva dubios în ele. Mă rog, cine suntem noi ca să judecăm geniul lui Da Vinci? Eu, spre deosebire de alţii care-şi ascund tarele, m-am născut cu un handicap pe care nu-l ascund şi care necesită tratament cu antibiotice pe termen lung din şase în şase. Ce vrei tu. Ore, zile, ani…

Multe cărţi avea bibliotecarul acela… De toate culorile, mărimile, formele. Avea cărţi rotunde, cărţi pătrate, cărţi triunghiulare, chiar şi cărţi în formă de inimă legate cu sfori albe şi roşii. Una singură îi lipsea. N-a vrut să spună care, dar cred că era ceva foarte important. Ştii, am citit şi eu câteva cărţi. Unele au fost bune, dar n-am ştiut să le păstrez, altele au fost proaste şi le-am lăsat să-şi îngălbenească filele pe noptieră. Am citit cărţi care, deşi începeau bine, îşi pierdeau din esenţă pe parcurs. Unele începeau prost şi se terminau prost,  altele începeau bine şi nu se terminau deloc, altele ajungeau direct în sobă, pentru că nu erau compatibile cu ochelarii mei…

Iubirea nu m-a ocolit niciodată. Atâta doar că n-am avut  la mine un sens giratoriu care s-o facă să rămână, care s-o facă să-şi bage picioarele în ea prioritate de raţiune, care să ţină la distanţă prin forţa centrifugă agoniile ce-mi pândeau slăbiciunile, precum curvele care mimează dragostea, lăsând urme de tocuri pe trotuare. Nu m-a ocolit, dar nici nu m-a răsfăţat. Nu mi-a pregătit micul dejun, dar nici nu m-a lăsat să mor de foame. Nu m-a făcut să văd lumina, dar nici să orbecăiesc prin beznă. Nu m-a întinerit, dar nici nu m-a lăsat să cad. Nu mi-a maculat calea, dar nici nu mi-a curăţat destinul de mizerii…

La mine în palmă n-o să găseşti linii frânte. Nu. La mine în palmă găseşti numai linii continue care pornesc din dreptul inimii şi care se pierd dincolo de tegumente, în dreptul inimii tale, traversând ţări,oceane, continente. Palmele mele sunt tăiate până la os de dorul punctului acela după care tânjesc liniile, ghidate de dorinţa regăsirii. Matematica n-a fost niciodată punctul meu forte. Din contra. Am crezut mereu că adunând minusurile voi putea strânge toate crucile de pe pământ şi astfel nu va mai exista moarte. Era perioada mea romantică. Atunci credeam în nemurire şi mizam pe ideea că Dumnezeu poate fi mituit…

Ingrată soartă trebuie să fi avut bibliotecarul acela de care-ţi povesteam, dacă te gândeşti că a greşit veacul în care s-a născut. Mi s-a întâmplat şi mie. Mai ţii minte când îţi spuneam că mă simt în plus în veacul pe care-l trăiesc? Aşa trebuie să se fi simţit şi el… Păi să fi apucat el să răsfoiască sulurile din Alexandria, să le pună pe căprării, să le inventarieze… Ingrată soartă trebuie să aibă şi iubirile astea defazate, când inimile se caută unele pe altele la intervale de câteva secole. Barăm să fi făcut Dumnezeu cumva şi să ne arate un semn, ceva, măcar să ştim şi noi, aşa cum ştiu musulmanii unde e Mecca, din ce direcţie adie melancolia…

Agonie, mă întorc la tine şi la Michelangelo. Dacă ai şti de câte ori am aruncat cu var peste tot ceea ce am făcut. Cică purifică… Prostii! Nu purifică nimic. Păduchii revin în forţă peste un an sau peste o lună, păianjenii îşi ţes pânza în continuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, florile de mucegai îmbobocesc şi tainele se adâncesc mai mult, pierzându-se pentru totdeauna, aşa cum pierdut am fost şi eu, privindu-ţi palmele, numărându-ţi răsăriturile din irişi, mirosindu-ţi parfumul, simţindu-ţi atingerile de mătase, auzindu-ţi paşii ce te duceau spre mine, rugându-te să-mi vindeci rănile provocate de privirile aruncate peste milenii în căutarea ta, gustându-ţi aroma dulce-amăruie a florilor de ciocolată prinse în părul tău de un vânt pribeag, care, ca şi mine, pornise în căutarea pânzelor naufragiate.

Cinşpe pentru infern

Eram copil când la cinematografele din România rula un film care se numea „Cinci pentru infern”, o producţie italiană ce se voia a fi un fel de precursoare a filmelor de comando. Nu-mi amintesc foarte multe detalii, dar mi-a plăcut teribil cum suna acel „Cinque per l`inferno”; era ceva exotic, ceva nou, ceva înspăimântător. Când am plecat din Gura Humorului spre Petroşani, i-am spus lui Bogdan Palimariu că dacă voi scrie povestea meciului pe care urma să-l jucăm a doua zi, îi voi pune titlul „Cinşpe pentru infern”; căci nu eram nici noi prea departe de ideea unui comando. Cum să spun…  Când e să-ţi pice un necaz pe cap, apoi necazul ăsta nu vine niciodată singur. Nu! Trage dup el copchii, mătuşi, bunici… Pe bune! La noi necazul ne-a picat pe cap însoţit de tot arborele lui genealogic: alegeri prezidenţiale, accidentări, drum lung, vreme nasoală, etc. Dar ce era să facem? În fine…

În condiţiile în care urmează să joci ultimul meci din tur acasă la Ştiinţa Petroşani, echipa care a câştigat toate meciurile din Divizia Naţională de Seniori, te gândeşti să aliniezi un cinşpe competitiv format din tot ce ai mai bun în bătătură. Logic, nu? Mai ales că în ultimul meci primiserăm o lecţie usturătoare de la bârlădeni… Din păcate, ne-am văzut în situaţia de a ne prezenta cu un lot, aşa cum am mai spus, decimat de accidentări, iar asta ne dădea fiori reci pe spinare. Repet, tot ce spun aici e la nivelul unei percepţii preliminare, care lua în considerare atuurile şi minusurile celor două echipe. Cu alte cuvinte, meciul cu Gura Humorului urma să fie pentru Ştiinţa Petroşani un galop de sănătate, un antrenament cu public. Nu ştiu dacă ne şi priveau de sus, probabil că da, dar noi nu ne-am panicat. Puteau să ne privească şi de pe Lună, singurul lucru care ne interesa era să dăm tot ce aveam mai bun şi să facem o figură frumoasă.

Stadionul Ştiinţei, amplasat undeva la cucurigu, între nişte copaci care-şi lepădaseră frunzele, mă ducea cu gândul la Groapa cu Lei din Guadalajara, unde Naţionala României de fotbal întâlnea geniul lui Pele. Singura diferenţă era că spectatorii din Petroşani nu purtau sombrero, în rest, şi noi, ca şi colegii lui Dinu şi Dumitrache, ne priveam unii în ochii celorlalţi, încleştam pumnii şi ziceam „No, hai!”, că doar nu s-o găta lumea aici. Am coborât pe rând din autocar. Un pământ roşu, ca al magrebienilor, ne făcu să călcăm sfiiţi pe vârfuri până la teren şi de acolo la vestiare. Nici ploaia şi nici norii ce ne izolau de restul lumii nu păreau a forma cu adevărat un ingredient care să ne spurce nouă zenul, atât cât era. Nu… Poate că singura persoană care regreta ceva eram eu, pentru că nu-mi puteam folosi tunul, dar asta n-avea importanţă. Ne-am schimbat, ne-am legat strap-urile, ne-am dat cu încălzitoare şi ne-am adunat în jurul căpitanului (Mitică Ştefăroi):

Ne facem treaba, jucăm, toată lumea ştie ce are de făcut. Ne ridicăm de la placaj, ne ajutăm colegii… Tot timpul au fost meciuri grele la Petroşani. Trebuie să strângem rândurile. Vreau să intrăm pe teren cu capul sus, e ultimul nostru meci… Tragem, azi tragem cât de tare putem noi. Pe ei, fraţilor, pe ei. Hai la trei, un`, doi, trei: HUMORU!

Apoi am ieşit pe teren.

Nu ştiam dacă dorinţa mea de a surprinde imagini la un meci de rugby desfăşurat pe ploaie avea să se împlinească într-un târziu, căci la câteva minute de la începutul meciului, ploaia s-a mai domolit, dar sub nicio formă nu-mi imaginam că aveam să văd cel mai bun joc al Humorului din întregul tur. Cu sau fără ploaie. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez. Înainte de primul fluier al meciului, băieţii s-au adunat în jurul lui Ştefăniţă, care le-a spus:

Hai să valorificăm loviturile de pedeapsă… Grămezile să le facem când trebuie să le facem, am mare încredere în băieţii ăştia, avem nişte pilieri extraordinari, puternici… Am făcut un efort să venim aici, azi vreau să lucrăm la maximum. O sută cincizeci la sută, două sute la sută, o mie la sută, dacă e nevoie…

Haideţi să fim o echipă, să jucăm prieteneşte, să ne ajutăm între noi, aşa ca pentru ultimul meci. Pentru noi jucăm, pentru nimic altceva, zise Palimariu, apoi aerul vibră la strigătul de luptă alor noştri: HUMORU!

Aţi putea spune că sunt subiectiv. Ştiţi ceva? Vă dau dreptate. Aşa e. Sunt subiectiv. Dar voi ce aţi spune dacă l-aţi fi auzit pe unul dintre jucătorii petroşeneni, strigând, şi nu o dată, la coechipierii săi: „Treziţi-vă, băi! Ce aveţi? Treziţi-vă!”. Aţi mai spune că văd numai într-o direcţie? Ştiţi voi ce înseamnă să fii pe margine, să-ţi vezi prietenii tăvăliţi în noroi, să auzi cum le trosnesc oasele şi să simţi mirosul pământului desprins de pe crampoane şi să nu poţi face nimic, decât să strângi din dinţi? Păi, băi, fraţilor, am condus în prima repriză vreme de cinşpe minute cu 3-0, am fost martor la procesul de instalare a răguşelii la cel care striga necontenit „Treziţi-vă, băi, treziţi-vă!”, am văzut cum Rambo Plaiu primea îngrijiri medicale la pachet cu ironii de trei lei, cum se ridica steagul tuşierului în funcţie de câte voturi veneau din stânga şi câte din dreapta, dacă tot erau alegeri, cum am urcat cu grămada spontană, în frunte cu Zup, la trei metri în spatele buturilor şi n-am avut eseu şi voi vreţi să fiu obiectiv? Îmi pare rău, nu pot. Nu vreau să pot.

Acum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Ştiinţa Petroşani e o echipă matură, o echipă care în această prima parte a campionatului din DNS a defilat la propriu, o echipă bine sudată, cu jucători de excepţie. Într-un final se pare că s-au trezit. Greu, dar s-au trezit. Să nu fim ipocriţi. Per ansamblu, au fost mai buni decât noi, mai buni decât toţi ceilalţi din DNS, probabil că-şi merită locul din fruntea clasamentului, dar nu asta e important, ci ceea ce s-a întâmplat cu băieţii mei. N-am văzut la niciun alt meci atâta risipă de energie, atâta dăruire, atâta spirit de sacrificiu. Placaje, grămezi pe care le-am dominat dal capo al fine (şi acum am în urechi strigătele lui Mihai Coca de pe margine, când îi împingeam cu toate forţele: Duuuuu-i, duuuuu-i!) şi poftă mare de joc, toate m-au făcut să-mi scot pălăria în faţa lor. Scorul final? Credeţi că mai contează? Ce mai poate însemna un 44-22 pentru gazde, când la pauză, conduşi fiind cu 17-3, Bogdan Rusu le spunea băieţilor: „Băi, băieţi, un singur lucru vreau de la voi: un eseu. Un eseu, bă!” Şi au fost trei! Ce mai poate însemna un scor care se duce direct în statistici, când vezi în ochii băieţilor bucuria regăsirii plăcerii de a juca rugby, bucuria regăsirii acelei legături speciale care încheagă prietenii şi care cheamă la susţinere, căci vreau să vă spun ceva: rugby nu e despre buturi, eseuri, grămezi, tuşe, e despre susţinere, despre nevoia de a-ţi apropia semenii, despre dorinţa de a scrie o poveste frumoasă, căci ce altceva poate fi toată nebunia asta din Gura Humorului, decât o poveste frumoasă? I-am şi scris Gabrielei Popescu, imediat după meci: „Gabi, a fost un meci fabulos! O să vezi, într-o zi o să scriem istorie în rugby-ul românesc”. Puteţi să mă acuzaţi că-s visător. Nu mă supăr — crede fiecare ce vrea —, dar am dreptul să depun mărturie că la Petroşani ceva s-a întâmplat cu echipa asta, şi, zău, că nu e rău deloc.

Rugby Club Gura Humorului s-a prezentat cu următorii plăieşi:

  1. Lucian Zup — Luciane, data viitoare promit că o să stau pe lângă tine în autocar, nu de alta, dar eu n-am abonament la HBO
  2. Andrei Bogdan Vieru Găină — „Fiindcă ea mai avea trufandale ş-altceva!”
  3. Bogdan Palimariu — My best friend. Bune eclerele alea, nu spunem de unde…
  4. Bogdan Rusu — Te-a numit cineva Ion Creangă al rugby-ului. E o mare onoare, să ştii.
  5. Ştefăniţă Rusu — Mulţumim pentru clătite!
  6. Ciprian Hostiuc — Bravo, băi, băiatule! Să debutezi cu eseu în meciul cu Petroşani nu e puţin deloc.
  7. Iulian Cîtea — Fiţ-ar căştile să-ţi fie…
  8. Rambo Plaiu — Lasă, Rambo, când or veni ei la noi acasă şi or avea nevoie de medic, le-om da lidocaină, măcar să ştim o treabă.
  9. Bogdan Petrişor — Băiete, tu ştii cât de drag îmi eşti, nu? Nu-i aşa că mie mi-ai dedicat eseul?
  10. Sergiu Michiduţă — Fraţilor, băiatul ăsta, pe teren, e tigru, dar în afara lui e sfios ca o antilopă.
  11. Bogdan Manoliu — Bodo, pentru tine şi numai pentru tine, un milion de para pentru şedinţa foto.
  12. Dumitru Ştefăroiu — Mitică, faci tu ce faci şi-mi aminteşti de Mauna Kea.
  13. Bogdan Matei — Mereu în preajma prietenului său, Sergiu Michiduţă.
  14. Emil Grigoraş — Nu-i aşa, Emi, că la Gura Humorului ceaiul de mentă e mai bun decât ceaiul de la Petroşani?
  15. Ciprian Drelciuc — Cum e, Cipi, să ascunzi căştile colegului şi să te faci că plouă?
  16. Mihai Oanea — Eu spun să ai grijă. Nu te joci cu focul şi nici cu Atalanta. Mergi pe X la pauză, 2 final.
  17. Cosmin Daraban — „Bă, Găină, bagă, bă, oleacă Papu!”
  18. Mihai Coca — „Mai citim şi noi regulamentele, domnu` arbitru!”

Puteţi urmări interviurile cu Bogdan Palimariu aici şi cu Bogdan Rusu aici.

Humorule, Humorule…

Mă întrebam deunăzi ce-or fi simţit tătarii când găseau satele părăsite, grânele arse şi fântânile otrăvite? Înjurau? Blestemau? Ne promiteau o cafteală soră cu moartea?  Dumnezeu ştie… Sau Allah. Orice ar fi fost, mi-e greu să cred că regretau ceva. Ăştia se născuseră şi trăiseră fără cultul dubiului. Urcau pe cai şi dădeau năvală peste tine, fără să te întrebe dacă ai sau nu ai chef  de oaspeţi. Aşa a fost şi deplasarea la Galaţi. Doar că în locul tătarilor eram noi, iar în locul satelor pustii şi a fântânilor otrăvite am dat de ceaţă. Nu ştiu dacă indienii lui Gupta, cel care domneşte peste combinatul  de la Galaţi, au vreun amestec, probabil că nu, dar cine ştie ce urmări or fi avut incantaţiile adversarilor noştri, căci prea ne priveau pe sub sprâncene scuipând seminţe ca Mărgelatu.

Din fericire, la ora meciului, vremea era numai bună de aruncat nadă în Dunăre. Soare, o temperatură de peste 20 grade şi pescăruşi cât încape. Bine, plutea în aer mirosul de ulei, ba chiar şi în vestiare, căci terenul de rugby e amplasat lângă o fabrică de prelucrare a uleiului, dar mie îmi plăcea. Dacă ştiam ce miresme mă aşteaptă la Galaţi jur că luam cu mine şi o barabulă, numai aşa, să-mi treacă dorul de cartofi pai.

Lăsând gluma la o parte, a fost unul dintre cele mai ciudate meciuri pe care le-am văzut în ulima vreme. Şi ştiţi de ce? Pentru că am avut senzaţia c-am asistat la un meci de rugby cu două reprize separate nu de 10 minute de pauză, ci de zece luni.

Să mă explic.

Eseurile gălăţenilor au venit în primele 15 minute pe fondul unei dominări teritoriale, deşi ratasem încă din minutul 3 o lovitură de pedeapsă. Apoi parcă am înţepenit. Tind să cred că blocajul s-a datorat încasării acestor directe care ne-au trimis în corzi. Cu un handicap de 40 de puncte la finalul primei reprize şi cu un kilogram de plumb turnat în ghete, am intrat la cabine deznădăjduiţi. Sigur, nimeni nu mai credea în întoarcerea rezultatului, nu suntem copii şi nici nu facem apologia minunilor, dar undeva în sufletul nostru  urla nevoia de a arăta că totuşi suntem o echipă, că zarurile nu sunt aruncate şi că abandonul nu face parte din vocabularul nostru.

S-a dat cu pumnul în masă, s-a ridicat tonul cu o singură octavă (o, Doamne, dulce ţi-e muzica aceea care te trezeşte la viaţă!), nici mai mult nici mai puţin, ci atât cât era nevoie pentru a reînvia. Ne-am privit unii pe ceilalţi în ochi şi ne-am văzut slăbiciunile, apoi ne-am spus că încă mai putem ieşi de pe teren cu capul sus. Ne-am înlănţuit braţele şi ne-am promis că nimic nu ne va sta în cale pentru a arăta că suntem încă acolo şi că nu ne vom lăsă doborâţi de sămânţa îndoielii.

Şi a început repriza a doua. Mult mai echilibrată. O spune scorul, nu eu, căci deşi pierdusem partida încă din minutul 15, scorul final de 57-14 arăta clar că a doua jumătate a meciului înregistrase o diferenţă de doar 3 puncte în favoare gazdelor. Şi dacă mă lăsaţi să fac o speculaţie, aş spune că dacă gălăţenii n-ar fi reuşit acel eseu de la finalul meciului, repriza a doua ar fi fost câştigată de noi cu 14-12. E o simplă speculaţie, dar în spatele ei se ascunde oleacă de adevăr.

Nu ştiu dacă tătarii aveau parte de „tratamente preferenţiale” şi la plecare, probabil că da, şi vine în sprijinul celor spuse de mine nenorocita asta de ceaţă care ne bulbucaseră ochii ca la bufniţe, dar în mod sigur o tuliseră în taigaua lor cu coada între picioare, umiliţi de geniul ţăranului român. Noi n-am fost umiliţi şi nici n-am avut cozi de purtat între picioare în drumul spre casă, dar am învăţat o lecţie usturătoare. Am arătat că putem, am arătat că suntem capabili să revenim, am arătat că suntem o echipă faţă de care nu e bine să-ţi afişezi aroganţa câtă vreme eşti supus falsului cult al atotcunoaşterii. Ne ştim  limitele şi slăbiciunile, dar asta nu înseamnă că vi le vom arăta vreodată. Vulnerabilităţile noastre pot deveni oricând atuuri. RC Gura Humorului nu moare şi nu se predă. Niciodată. Şi oricâte înfrângeri am înregistra, să ştiţi că va veni şi ziua izbăvirii. Vă promitem noi!

Punctele noastre au venit în urma celor două eseuri reuşite de Ştefăroi şi Zup şi a celor două transformări aferente fructificate de Michiduţă.

Lotul deplasat la meciul cu CSM Galaţi, în etapa a 4-a a Diviziei Naţionale de Seniori:

Iulian Cîtea

Andrei Vieru

Bogdan Palamariu

Robert David

Stefanita Rusu

Liviu Costan

Peter Chiriac

Mihnea Pînzariu

Claudiu Popoaia

Ilie Lupu

Ciprian Drelciuc

Dumitru Ştefăroi (C)

Cosmin Daraban

Mihai Oanea

Sergiu Michiduţă

 

Bogdan Rusu

Lucian Zup

Ovidiu Croitoru

Bogdan Petrişor

Bogdan Manoliu

Emil Grigoraş

Bogdan Matei

Vasilică Flocea

 

Antrenor:

Mihai Coca