Ia ziarul! Ia ziarul!

„Ia ziarul! Ia ziarul!” strigă un copil dintr-un televizor agăţat pe perete cu un ton ce-ţi merge fix la inimă şi care te face să te gândeşti de două ori înainte de a spune că te enervează reclamele. Nu ştiu dacă voi trece vreodată pragul farmaciei respective, puţin probabil, însă voi da curs îndemnului de a cumpăra ziarul fără să arunc o privire, fie ea şi condescendentă, către ecranul telefonului negru ca gura unei babe cu vederea ostenită, că, deh, sunt un conservator prin definiţie: citesc ştirile online numai ca să văd ce boacănă a mai făcut Dăncilă.

Cert e că mi-ar fi plăcut să văd reclama asta la un televizor cu lămpi. Din acela cu carcasa din lemn de prun pe care stăteau bibelourile sau crizantemele din plastic… Oare cât o mai fi costând azi o lampă PL500? Că era la mare căutare. Practic, erai Dumnezeu pe pământ dacă deţineai două. Mda…

Mă plimbam într-o zi pe aleile din Ariniş, cu gândul scăpat din laţ şi privirea lăsată liberă să zburde pe unde voia dumneaei. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare coclit care arunca portocale din înaltul cerului peste vârfurile foioaselor din împrejurimi… Bag seama că are o acurateţe deosebită, altfel nu-mi explic de ce nu s-ar atinge măcar o dată la un milion de ani şi de un brad sau de un molid. O fi având el politica lui, nimic de zis, ce, mie îmi cere socoteală vreodată cineva în cine arunc şi cu ce? Nu cred. Şi totuşi se… hai s-o spun în limba lui Galiei, că dă mai bine şi lasă impresia c-aş fi cult: eppur si muove! Îl bănuiesc de o colaborare ascunsă cu un altfel de stat paralel! Dovada? Laricea de la poarta casei mele. Punct.

Acu, lăsând gluma la o parte, nu pot să nu admir sensibilitatea Creatorului, care poleieşte cu aur finalurile curselor, mai ales pe acelea ciclice. Mărturisesc că mie nu mi-ar fi trecut prin cap în veci să medaliez toamnele şi să fac din moarte o promisiune certă. Căci, până la urmă, să fim serioşi, cine nu-şi doreşte să fie dus cu zăhărelul, eventual cu zaharina cumpărată la farmacia din reclamă şi să se lase sedus de măreţia ipoteticei nemuriri? Ei bine, eu, da! Asta e… Cine crede că mă poate pricopsi cu o plictiseală de, să zicem, cinci milenii, îi stau la dispoziţie.

Am şi acum în minte replica genială pusă de Kazantzakis în gura lui Anthony Quinn, după ce funicularul care-i mâncase toţi bănuţii prietenului său se prăbuşise: Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash? şi nu ştiu dacă n-ar fi cumva mai potrivit să luăm un braţ de ziare vechi, îngălbenite şi roase de şoareci şi să ieşim pe stradă strigând din toţi bojocii: Ia toamna! Ia toamna!

P.S.

Ştie cineva dacă pisicile din Egipt îşi schimbă blana de două ori pe an, aşa cum fac mâţele noastre, sau colaborează şi ele cu vreo lojă masonică şi fie n-o schimbă deloc, fie o fac de patru ori pe an?

Hmmm…

Reclame

Après moi le déluge!

Între calificarea Cocoşului Galic, îmblânzirea Pumelor şi înţelepciunea Regelui Ludovic al XIV-lea nu există altceva decât sprintul concret al lui Mbape. Păcat că n-a prins secolul al XVIII-lea. Mi-ar fi plăcut să învăţ la Istorie despre ciocolatiul care a bătut recordul lui Fidipide, alergând din Vendée până-n Provence pentru a anunţa triumful Revoluţiei Franceze.  Ar fi scris despre el şi Victor Hugo. Aşa, iaca, scriu eu. Victoria francezilor seamănă cu  vuitele celor două potopuri ce macină urbea mea: cel care-mi aminteşte de Noe şi cel care se zbate în halba de bere rămasă, vai, goală pe trei sferturi. Ambele la fel de meritate, că, deh, mai păcătuim câteodată.

Am întrebat-o, înainte de meci:

— Tango sau Moulin Rouge?

— Tango…

Fire romantică, n-avea cum să aleagă destrăbălarea în detrimentul eleganţei, de aceea am mers pe pragmatismul  feminin, cel care separă grâul de neghină. Cât pe ce să pariez toată agoniseala. Ceva m-a oprit să n-o fac: perspectiva prânzului împopoţonat cu o pungă de covrigi uscaţi. Iluzia îmbogăţirii nu mi-a dat ghes să umblu la card şi nici la codul PIN. N-am nevoie de bani. Banii sunt pentru politicieni, pentru dicţionare, DOOM-uri şi Gramatica Elementară, nu-i aşa, Doamna Viorica? Mie lăsaţi-mi podul liber, poarta goală şi dreptul de a urla, după ce voi fi marcat cu capul: “Après moi le déluge!”, apoi mergeţi la culcare, că şi mâine e o zi, chiar dacă Ţepeş nu mai vine.

Poate vine Cavani…

14 + 2 = ♥

Culoarul hotelului zumzăie: râsete, chiuituri şi sloganuri revanşarde faţă de bătrâneţea pitită după tulpina unui lămâi nealtoit, de unde puteai admira pârtia în voie fără să fii deranjat. Dacă n-ar fi existat iarna, Vatra Dornei ar fi fost un cătun prin centrul căruia trece câte un accelerat, dar ţin asta pentru mine. Nu vreau să-mi fac duşmani.

Suntem liceeni. Unii cu aplecare spre carte, alţii cu gândul la Occident. Depinde de culoarea ochilor pe care-i iubeam ori pe care credeam că-i iubeam.  Chestiune de nuanţă. E una dintre zilele acelea rarisime când o excursie la munte îţi poate înlesni apropierea de nemurire sau îţi poate compromite încrederea. Complicat. Şi nedrept.

Nimic special. Un autocar albastru, o oră nepotrivită, căci nimic nu e mai dulce decât somnul de la ora 6, şi lupta pentru locurile de la geam. Am o căciulă rusească, gri. Nu prea voiam s-o port. Cred că din cauza economiei politice care ni se predase la şcoală. Purtai o astfel de căciulă doar dacă erai unul dintre aceia care nu visau nici la nemurire, nici la Occident. Ori eu nu eram.

Câţiva dintre colegii mei cântă. De fapt tot autocarul cântă, din toate injectoarele. Mi-ar plăcea şi mie să mă alătur, dar am lucruri mai importante de rezolvat: trebuie să văd unde-i blonda. Aha, gata, am dibuit-o! Al treilea scaun, pe dreapta. Nu e mult, dar e o victorie, căci o văd mereu în reflexia geamurilor. A la Pirus, dar astea sunt detalii. Nu poate omul să facă o confesiune că îl şi judecaţi.

Te-am mângâiat pe păr uşor,
Peruca ţi s-a dat pe spate
Şi-înfocat
Chelie am sărutat,
Poate să-mi cadă-n cap şi o cărămidă!
Sunt fericit că m-am îndrăgostit!

 Ai coborât din troleibuz,
Mi te-ai arătat întreagă,
Şchiopătai,
Picior de lemn aveai,
Poate să-mi cadă-n cap şi o cărămidă!
Sunt fericit că m-am îndrăgostit!

Poate că liricul are de suferit un pic, dar refuz să cred că aţi pierdut simţul umorului. Păi nu e azi 14 ? Cântaţi şi voi! Luaţi-vă perechea de toartă şi priviţi-vă în oglindă. Nu-i aşa că vă stă bine?

Abia peste câţiva ani am aflat că era un cover. Unul făcut după o capodoperă ce-a încununat coloană sonoră a filmului în care au jucat cei mai frumoşi bărbaţi de pe Terra: Paul Newman şi Robert Redford.

Exact!

Butch Cassidy and The Sundance Kid.

Of, repede se scurge timpul. Am aflat asta abia ieri, când am revăzut pelicula cu pricina. Am cântat cât m-au ţinut bojocii. Şi am bojoci buni. E adevărat că blonda din autocar s-a căsătorit. Dacă am apucat să-i inventariez genele? Lăsaţi…

În seara aceea mi-am aranjat frizura vreme de o oră şi am dosit căciula rusească în rucsac. Mă transformasem. Eram revoluţionar. Unul căruia niciodată până atunci şi nici de atunci încolo nu i-a mai stat părul atât de bine.

Raindrops keep falling on my head
But that doesnt`t mean my eyes will soon be turning red
Crying`s not for me
Cause I anin`t gonna stop the rain by complaining

De la sublim la ridicol…

Admiţând ideea că, dacă Dumnezeu şi-ar dori să râdă de cineva, mai întâi i-ar lua minţile, poate c-aş înţelege avalanşa emoţională care-i cuprinde pe unii. Incapabili să strige după ajutor, fie că e vorba de un Saint Bernard cu butoiaşul de rom la gât, fie de un SMURD sau de o altă entitate din domeniu, se văd, sărmanii, prinşi într-o capcană gelatinoasă din care numai bunul Dumnezeu îi mai poate scoate, cu condiţia, repet, ca Acesta să nu-şi dorească a face mişto de ei.

Într-o emisiune televizată, nu contează care, am urmărit aseară, între două meciuri de handbal, că tot a început Campionatul European, desfăşurarea da capo al fine a uneia dintre cele mai greţoase, insidioase şi retardate  pledoarii pentru ticăloşie.

Stimată şi mult iubită doamnă, Mirabela Dauer,

Mult iubitul  Sandu Arşinel, aşa cum îl alintaţi voi, colegii domniei sale, n-are nicio vină că un rinichi care putea salva sau prelungi viaţa unui copil a ajuns în locul rinichiului său bolnav. Să fie sănătos! Nici eu nu sunt vinovat şi nici dumneavoastră. Lucan? Mă faceţi să râd!

„Noi, artiştii, suntem cu un pas în faţa voastră! Avem mai multe drepturi decât voi! Da! Categoric! Şi ştiţi de ce? Pentru că suntem măscăricii voştri, pentru că vă facem să râdeţi sau să plângeţi cu noi. Şi ce dacă l-a luat Profesorul Lucan pe Sandu înaintea altora? Ce? A omorât pe cineva? De ce sunteţi, fraţilor, atât de răi şi de încrâncenaţi?”

Iertaţi-mă, a fost o vreme în care vă fredonam şlagărele mai ceva decât hiturile Duei Lipa, de la Grădina lu` Ion, până la Plângeau pe-o frunză două stele; astăzi mă văd nevoit să fac un pas în spate. Sunteţi simpatică, plină de viaţă şi aveţi o voce minunată, dar:

  1. Ştiţi de ce nu face parte statul român din Eurotransplant?;
  2. Aţi auzit de Valeriu Gafencu? Individul acesta,  căruia i se spunea „Îngerul închisorilor” a dat streptomicina care ar fi trebuit să-i oblojească plămânii unui ovrei, fără să ceară nimic în schimb;
  3. Dacă fiul dumneavoastră ar fi fost sărit din rând de domnul Sandu, ce aţi fi făcut? Mă rog, din câte ştiu eu, nu prea aţi fost prezentă în viaţa lui, dar nu vă puteam lăsa neîntrebată;
  4. Înţeleg că, dacă tatăl meu sau tatăl oricărei alte persoane din lume, ar fi fost compatibil cu acelaşi rinichi care a ajuns la Arşinel, ar fi trebuit să-i spun: „Tată, mă doare inima, dar trebuie să te dai la o parte. Ştiu, o să mori, dar sacrificiul tău va purta pecetea aplauzelor. Adio!”?;
  5. Teoretic, viitorul unui copil valorează oleacă mai mult decât prezentul unui artist care, vorba aia, n-a dus-o deloc rău. Ba din contra;
  6. Ce am fi spus cu toţii despre Sandu Arşinel dacă acesta i-ar fi urmat pe Kurt Cobain, Vincent van Gogh sau Hemingway, în numele unei etici morale care se situează mai presus de raţiune? Vă spun io: i-am fi făcut statuie şi, în maximum zece ani, l-am fi canonizat.

Hai, nu vă supăraţi. Să ştiţi că noi, cei consideraţi de dumneavoastră indivizi de mâna a doua, vă ascultăm cu drag melodiile, vă urmărim, când vă prindem, şi vă aplaudăm în continuare,  dar în tăcere şi cu spatele la ecran.

P.S.
Multă sănătate, domnule Arşinel!

La tine-n palmă


La tine-n poartă bat robii mei, încă de pe vremea când haosul creat de Big Bang prindea conturul unei glume proaste. Trage zăvorul, lasă-i să caute faguri de miere, să-ţi afâneze aşternutul şi să-ţi sărute cu buzele lor arse mâinile tale, căci plesniţi de biciul decrepitudinii sunt, ca şi mine, cel în ochii căruia câmpia de la Waterloo, pădurile din Ardeni ori mlaştinile din Vaslui nu sunt altceva decât nişte pătrate negre pe o tablă  cu treizeci şi două de regine.

La tine-n gând se zămislesc luceferi, se scoate bezna la mezat şi se vând la târgul de vechituri EKG-le bolnavilor de dor. Niciodată nu te-am întrebat dacă zarurile tale sunt măsluite. Chiar aşa, acum, pe bune, că suntem doar noi doi aici, sunt măsluite sau e un zvon? Ei, lasă, nu te înfuria, pesemne că în panoplia temerilor mele s-o fi rătăcit una cu iz de cetate medievală şi gust de volbură; important e că-ţi iese dubla de fiecare dată când le arunci. Să mă bucur? Să mă întristez? Ah, cum n-am o margaretă cu petale dese! Daţi-mi o margaretă şi răstorn… Delirez? Posibil. Dar ce pot face eu dacă luceferii zămisliţi de gândurile mele s-au tupilat la tine sub frunte, pustiindu-mi simţurile?

La tine-n buze fierbe dulceaţa trandafirilor îmbobociţi sub fuioarele ploilor de vară, clocotesc ceţuri pitite sub pragurile împodobite cu ghirlande de foc, se răsfiră spiralele ADN-urilor ce ţin creaţia pe vârful degetului şi se ascunde taina pe care nicio spovedanie n-o poate curăţa vreodată de tortura ispitelor: cea a sărutului. Întredeschise, încremenite într-un zâmbet ascuns, împovărate de juruinţa dată cavalerului ce stârneşte cu paloşul său praful de pe turnurile de la Compostela, înroşite de focul mătrăşit în coaja mărului din Eden îşi lasă amprenta pe ceaşca de cafea ca pe o binecuvânatare, ceaşcă din care cândva, demult, îţi sorbeai dimineţile în braţele mele.

La tine-n păr stau diademele pierdute de miresele zeilor mitologici, sclipesc diamantele primite în dar de la nefilimi şi se zdrobesc valurile stârnite de mareele degetelor mele. De atâtea ori ţi-am sărutat şuviţa de pe frunte netezindu-şi visele, de atâtea ori i-am atins firele preţuindu-ţi zâmbetele onirice, şi totuşi nu sunt un excentric cu fetişuri nobile. O fac şi acum, chiar dacă n-a rămas din ea decât urma de pe pernă. Cât de dor mi-e de pletele tale, cât de mult tânjeşte pieptul meu după atingerea lor! Pot eu oare să mai ascult tânguirile pescăruşilor fără să simt nisipul ce-ţi acoperea pielea, fără să ard cuprins de amintirea trupului tău lipit de trupul meu, fără să îngheţ la gândul că în fiecare noapte voi lupta cu demonii vărsaţi de un lunatic la gurile Amurului? Nu pot… Nu vreau… Nu mă lasă marca şuviţei tale imprimate pe perna mea.

La tine-n palmă linia vieţii străluceşte ca Orionul într-o noapte de Iulie. Nicio ţigancă n-ar şti să-ţi ghicească viitorul fără să-şi piardă bănuţii prinşi în cozi, n-ar şti să facă diferenţa dintre zi şi noapte, n-ar putea citi în veci trecutul, căci viitorul îi va fi tăinuit şi ferecat cu două rânduri de lacăte, precum acelea pe care le-am prins amândoi de grilajul punţii de peste Calea Lactee, ţinându-ne de mâini. „Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, că tare frumoasă eşti! Ia să vadă baba ce ai matale aici: Oho, văd bogăţii şi drumuri multe! Uite, vezi dumneata astea doo linii? Doi copii, maică, asta înseamnă”, spunea ţiganca mijind ochii şi mângâindu-ţi palma. „Un băiat şi o fată… Vor ajunge oameni mari şi vor face bine ţării…” Bullshit! spuneau ochii tăi îndreptaţi spre monturile ghicitoarei. Abia îţi stăpâneai râsul, dar eu te sorbeam din privire, căci vedeam cum la colţurile ochilor tăi apărea Soarele.

La tine-n sân erup vulcanii ce poartă în lava lor fierbinţeala săruturilor mele, se ţes pânze de mătăsuri fine, se încropesc adieri catifelate şi se tatuează aluniţe cu sevă de mesteacăn. Bolnav am fost, iar tu mi-ai mângâiat fruntea, înstrăinat am fost, iar tu mi-ai stins aleanul, deznădăjdui am fost şi mi-ai redat speranţa. Aş putea să mărturisesc păcatele iubirii fără să mă gândesc la tine ca la un panaceu? Aş putea să mă plâng de nimicnicia vieţii mele fără să comit o crimă de lesmajestate? Căci eşti parte din mine… Căci îmi curgi prin vene… Aş pribegi toată viaţa de dinaintea morţii şi toată viaţa de după ea dacă aş şti că dulceaţa mierii ascunse la tine în sân s-ar risipi în Raiul efemeridelor, acolo unde amărăciunea secundei ascunde secretele marilor iubiri, acolo unde un sfert de ceas poate însemna o veşnicie.

La tine-n cercei se aud refrenele cântate de amanţi, se disting suspinele strecurate printre faldurile perdelelor, se înalţă aplauzele ce însoţesc ultima polcă a balului la care ţi-ai pierdut pantoful şi se sting şoaptele cireşilor înfloriţi în lobul urechii tale. Îţi aminteşti de secolul pe care l-am botezat amândoi „Die Soubrette”? Dar pe cel legat în mănunchiuri — ca să ne ajungă peste iarnă — când crivăţul umfla foalele lui ianuarie ca pe un balon de săpun, secol pe care l-ai uns cu untdelemn şi i-ai spus „Grieg”? Când ascultam la patefon „Morning Mood”, când ne iubeam în lumina înghesuită printre ţurţurii nopţii polare şi când adormeam îmbrăţişaţi, gângurind valsurile pe care se unduiau lebedele lui Ceaikovsky.

La tine-n glezne se ascund paşii cămilelor  din caravanele ce bântuie oceanele de siliciu, hărţuite de piraţi chiori, cu  flinte înfăşurate în bandana, tatuaţi cu ancore şi femei despuiate. Îţi mai aminteşti buza prăpastiei de pe care voiam să mă arunc? Hai, fă un efort! Te rog frumos! Îţi promit că te voi răsplăti cu eşarfe, inele şi cercei indigo asemenea hainelor tuaregilor, care-şi strecoară ceaiurile şi destinul printre degetele vieţii, aşa cum tu însuţi o făceai — şi nu de puţine ori — când îmi spuneai „Te iubesc!”. La tine-n glezne urlă strigătul fenecului şi se sting ultimele suflări de viaţă ale prăzii căzute la poalele dunei, acolo unde-mi doresc şi eu să mor, după ce gleznele tale vor fi fremătat nisipul fără încetare, zi şi noapte, până la primul revărsat al zorilor când, după ce vei fi străbătut deşertul, doar îngerii îţi vor fi rămas alături, iar tu mă vei fi găsit.

La tine-n inimă bate ecoul metronomului care măsoară distanţa de la gura ta la fruntea mea, de la palma mea la coapsa ta, de la buzele mele la tâmplele tale, mileniile scurse de la clipa când toate acestea, tulburate de o tahicardie trecătoare au început dansul, dovadă vie a emoţiei ce făcea din pielea ta un caşmir cu dor de răzvrătire. Ca atunci, demult, când ninsoarea ne surprinsese goi şi inocenţi, înfăşuraţi în mantia mincinoasă a primăverii. Ca atunci, demult, când credeam că păsărilor călătoare  nu li se eliberează niciodată  tichet, căci, nu-i aşa, ce s-ar câştiga dacă li s-ar perfora zborul? Au nu ştim oare că tot cerul s-ar prăbuşi dacă n-ar fi vânturat de aripile lor? Au nu ştii oare că existenţa mea s-ar preface în colb dacă nu m-ai iubi? Au nu ştiu oare că dacă fiinţa ta m-ar striga de dincolo de ţărână, aş învia iar şi iar doar ca să-ţi caut privirea şi să mă răstignesc pe ea, ca un suspin christic?