No Rugby, No Cry

Bă, n-am ce să fac, n-am cum să mă abţin şi să nu mă gândesc iar la Ştefan cel Mare şi Sfânt de fiecare dată când merg cu băieţii în deplasare. E drept, n-am fost cu ei la Petroşani, unde Măria Sa a ajuns mai greu, dacă nu chiar deloc, dar ştiţi ceva? până şi petroşenenii au o stradă care-i poartă numele. Aşa că…

Duminică, 5 mai. Meci decisiv între RC Griviţa Bucureşti şi RC Gura Humorului. Partida urma să stabilească echipa care merge mai departe în semifinalele Diviziei Naţionale de Seniori. Am plecat de acasă cu gândul de a face o figură faină şi, dacă putem, să trecem numele echipei noastre pe ţintarul unde aşteptau deja băieţii din Năvodari. Acu, nu ştiu ce să zic, o fi fost, n-o fi fost Ştefan şi pe litoral, important era să ne jucăm şansele. Din păcate, Griviţa ne-a bătut cu 36-20, dar asta nu înseamnă că am renunţat să visăm. Şi până la urmă, am picat de pe un cal fain, căci e greu să compari istoria unui club înfiinţat acu 87 de ani cu istoria unui club abia născut, în urmă cu 9 luni. Nu caut scuze şi nici justificări, să fim înţeleşi — la naiba, am văzut meciul —, mai aveam 3 puncte şi îi egalam, ideea este alta: frumuseţea şi farmecul rugby-ului este că toţi cei 30 de jucători, alături de rezervele care intră pe parcursul meciului, reuşesc performanţa de a comprima sau dilata timpul şi de a ne sustrage, precum caii sălbatici, de sub căldura stepelor pierdute în potcoavele ori crampoanele lor, după caz. Şi, pe bune, asta nu e puţin.

Pentru că e ultima cronică din această ediţie de campionat, lăsaţi-mă sa-mi fac de cap.

În primul rând vreau să le mulţumesc băieţilor pentru că s-au lăsat la pana mea. Ei, hai! Nu daţi ochii peste cap! Pana era un instrument de scris, chiar nu văd de ce ar trebui să avem simţul ruşinii admonestat de o expresie, vai, luată prea în derâdere.

În al doilea rând, o să fiu o ţaţă şi o să dau din casă câte ceva, numai aşa, ca să vedeţi şi voi cum ajung nişte bucovineni cu Uberul în Centrul Vechi al Capitalei.

În al treilea rând, o să povestesc cum am văzut eu meciul prin vizorul aparatului de fotografiat, fără a emite pretenţia de a fi crezut pe cuvânt de onoare. Asta e.

În al patrulea rând…

Aşadar, mă trezii într-un uber în drumul spre centrul capitalei, unde înfipseră ăştia statuia lupoaicei la ale cărei ţâţe supseră Remus şi Romulus, înainte de a-şi regla conturile. Probabil tot prin intermediul unui balon oval, ca să nu deviem de la subiect. Şoferul ne-a simţit că suntem muşatini, că nici el nu era chiar tolomac, şi, ce să vezi? şi-a propus să ne dea pe spate. Eu aş îndrăzni să cred că-şi trăia ora lui astrală, aşa cum spunea şi Erich von Daniken, altfel nu înţeleg de ce trebuia să ne spună că avusese şi el ochi albaştri şi urechi de Dumbo, adică, mai pe scurtătură, lucrase la SRI. Bun, să zicem că l-am crezut, deşi, după cum vorbea, părea a avea ochi galbeni, dar să spui că ai fost jandarm la Guvernul României şi că dormeai în post sprijinit de două scânduri prinse sub bretele, parcă e oleacă prea mult, şi de-am fi fost noi pakistanezi, nu bucovineni… Dar pentru că n-a fost de ajuns, ne-a binecuvântat şi cu o demonstraţie de forţă, numărându-ne procesele pe care avea să le deschidă împotriva tuturor gaborilor (mai puţin mie) de la circulaţie ce vor îndrăzni să-i ceară permisul cu împrumut pe vreo câteva luni. Noroc că apăruse coada lupoaicei după Intercontinental, că nu ştiu ce s-ar fi ales de noi… Ne-am dat jos din maşină, pardon, ne-am dat jios din maşină, ne-am dres vocile şi am început s-o ardem şi noi cu pă, dă şi alea-alea, că doar nu era să fim mai proşti şi nici mai fraieri decât uberiştii pentru care jandarmeria, SRI-ul şi Guvernul nu sunt altceva decât nişte carpete cu Răpirea din Serai cu care… Mă rog…
Aşia că, Bogdane, Liviule şi Cristiane, să n-avem vorbe, da?

Bun. Să fim serioşi acu. Meciul a început un pic greoi, de parcă puseseră ăştia ulei de ardei iuţi, zeamă de ceapă şi esenţă de piper în petardele ce scoteau fum roşu, dar mai bine hai să vedem ce spune Captain Alex Vaman:

— Alex, cum a fost meciul de azi?

— Sincer, am intrat cam adormiţi în teren… De fapt, cred că aici a fost cheia jocului. Am început foarte greu. Ne-am trezit cu un eseu , apoi…

— Crezi că a fost vreun compartiment care a avut un randament mai scăzut?

— Nu pot să spun asta… Nu ştiu, nu-mi pot explica de ce am jucat aşa, cert e că nu eram noi. Mă gândeam chiar în timpul meciului că ar trebui să ne trezim şi să ne facem jocul, dar una peste alta, am fost acolo, aproape de ei. Îmi pare rău că n-am reuşit să mergem mai departe, dar noi ne-am atins deja obiectivul. Pentru o echipă tânără, de câteva luni, eu zic că e o performanţă să lupte de la egal la egal  cu o echipă de tradiţie cum este Griviţa.

— Ce gânduri ai pentru campionatul următor?

— După vacanţă, ne întâlnim din nou şi încercăm să o luăm de la capăt. Pentru noi, faptul că am ajuns în această etapă (Play-off) este atât  un bonus, cât şi o dovadă a faptului că s-a muncit serios şi că s-a pus suflet.

Cuvintele lui Alex spun totul sau aproape totul despre un meci al cărui deznodământ s-a decis în repriza a doua.  Mi-a fost greu să nu-mi rod unghiile când ne-am apropiat la 3 puncte de Griviţa, să nu aplaud incursiunea lui Liviu Costan de aproape patruzeci de metri, când a marcat eseul, ori să nu-mi vină să-i îmbrăţişez pe marcatorii celorlalte două eseuri — Ovidiu Croitoru şi Cătălin Deliu—, mi-a fost greu să îndur cântecul de bucurie al gazdelor de la finalul jocului şi nu mi-au picat bine la stomac cele 5 procente atribuite echipelor ce joacă acasă, dar, hei, cine a pretins că trăieşte într-o lume perfectă?

Îmi vin în minte versurile lui Alfred de Vigny: Cu fruntea sprijinită de armă, mohorât/
M-am cufundat în gânduri si nu m-am hotarât…
şi nu ştiu, zău, cum să închid cronica, fără să am sentimentul că puteam spune mai multe, că băieţii ăştia:

Sergiu Michiduţă, Alex Vaman, Cătălin Deliu, Mitică Ştefăroi, Andrei Micu, Ilie Lupu, Alex Miroş, Lucian Zup, Bogdan Vieru, Ovidiu Croitoru, Florin Turcanu, Bogdan Rusu, Ionuţ Sandu, Liviu Costan, Peter Chiriac, Bogdan Formagiu, Ştefăniţă Rusu, Bogdan Palamariu, Rambo Plaiu, Andrei Hanuseac, Bogdan Matei, Mihai Oanea şi Mihai Coca alături de ceilalţi băieţi, care n-au făcut deplasarea la Bucureşti, ar fi meritat poate să joace semifinala de la Năvodari, apoi mi-am spus, aşa, ca un filosof de weekend, că, până la urmă, viaţa înseamnă şi eşecuri, dezamăgiri sau neîmpliniri, nu doar dorinţe, idealuri şi euforii şi că important e ce rămâne în urmă.

RC Gura Humorului nu este o echipă de rugby. RC Gura Humorului e manifestarea cea mai pură a pasiunii şi a dragostei faţă de sportul acesta care te învaţă să-ţi învingi adversarul pasând balonul numai în spate, să te sacrifici, să-ţi sprijini coechipierul, să-ţi ţii gura când îţi vine să comentezi decizia arbitrului şi să-ţi respecţi adversarul, aplaudându-l la finalul meciului.

Vreau să cred că aventura nu se va termina prea curând şi că, lăsând la o parte vorbele lui Coubertin, cel mai important e să realizezi că sportul, în general, şi poate rugby-ul, în special, sunt chintesenţele unor lupte la finalul cărora învingătorul nu ia chiar totul, aşa cum s-ar crede, căci ar fi nedrept, dar suficient cât să se îmbogăţească fără a-i sărăci pe alţii. Poate de aici frumuseţea şi farmecul vieţii pe care maestrul Fănuş Neagu o cânta atât de bine, spovedindu-se în faţa lumii, vinovat fiind de iubirea sa pentru Rapid, poate de aici dorinţa de a mă pune în pielea lui şi de a-mi aminti, avant la letrre, despre cum porniserăm şi noi la drum sprijiniţi de Te Aud România, BCR ERSTE, DHL România şi de toţi suporterii humoreni, despre cum nu ne oprirăm niciodată, decât atunci când pana îşi va fi tocit vârful, iar totul va fi prea târziu pentru a mai fi dat uitării.

Hai, Humoru`!

Reclame

Imperiul contraatacă

„I have a dream” spunea Martin Luther King în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. Parafrazându-l pe marele om politic american, aş spune c-am avut şi eu un vis. E drept, unul mai mic, cu lasere, cu navete spaţiale şi cu un maimuţoi pe nume Chewbacca. Nu ştiu dacă visele mele sunt cinefile, ascund premoniţii sau sunt la voia destinului, dar azi, când am păşit pe gazonul Stadionului Tineretului din Gura Humorului, am avut în minte imaginea genericului din filmul „Imperiul contraatacă”.

Unşpe grade, cu atât s-a îndurat Soarele să arunce azi peste grămezile gladiatorilor care s-au înfruntat în arenă. Nici mult, nici puţin, suficient cât să răcorească motoarele turate la maximum, numai bun de încălzit tribuna şi de a-i chema pe spectatori să participe la spectacolul din teren, alături de Primarul localităţii, domnul Marius Ursaciuc.

Aşadar, RC Gura Humorului – CSM Suceava 17-5 (7-0); meci contând pentru etapa a patra din Play-off-ul Diviziei Naţionale de Rugby.

Prima repriză a fost la un pas de a se termina cu scor alb, până când Lucian Zup şi-a şoptit cu o ură ne-mpăcată în barbă să strice muzica mierlelor din Ariniş şi să pună balonul dincolo de var. 5-0. Şi pentru că petrecerea nu e petrecere fără transformare, Michiduţă s-a aliniat cerinţelor şi şi-a făcut datoria, făcându-i pe spectatori să danseze în ritm de samba. 7-0.

Se anunţa o repriză secundă disputată, şi pe bună dreptate. Spuneam noi că băieţii din Suceava sunt băieţi buni, dar ar trebui să mai stea şi p`acasă, evident, în spirit de glumă, dar adevărul e că un urs rănit e de zece ori mai periculos decât un urs flămând, iar cu fiara nu te joci.

Humorul urma să fie asediat. Era clar. Mobilizare generală, sunet de goarne, comenzi scurte, îmbărbătări şi geana lungă pe crenelurile zidurilor. Constantinopolul de pe malul Moldovei trebuia să reziste. Cu orice preţ.

Când l-am văzut pe Alex Miroş marcând cel de-al doilea eseu, am ştiut că tunurile lui Mehmed fie se gripaseră, fie îşi scurtaseră fitilurile, şi am început să sper. Iertaţi-mă, dacă nu sunt obiectiv. Ce vreţi? La naiba, sunt băieţii mei! Şi iar a apărut în scenă Sergiu Michiduţă şi iar s-a dansat samba: 14-0. Nu-mi venea să cred.

Spre finalul meciului tirul sucevenilor a făcut ca unul dintre turnuri să se clatine, dar era prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate, Rubiconul trecut, iar gradele din termometru săriseră şi ele cu o unitate, ajungând la cota 12, atât cât era şi diferenţa de scor în momentul când arbitrul a fluierat finalul meciului: 17-5. O fi având şi vremea vise premonitorii?

Am stat de vorbă cu Lucian Zup, omul zilei, fie şi pentru faptul că ieri a fost ziua lui de naştere:

„— Luciane, cum a fost?

— A fost un meci frumos; sincer să fiu, la începutul meciului am crezut c-o să fie mai greu, am atacat tot timpul, părerea mea e că am dominat azi pe Suceava şi am câştigat meritat. Am dat şi un eseu, ieri a fost şi ziua mea… Mă bucur c-a fost multă lume în tribună şi că am fost aplaudaţi la scenă deschisă. Noi pentru asta jucăm, de fapt, să vină oamenii să ne vadă şi să ducem tradiţia mai departe, să încurajăm pe băieţii ăştia mai tineri să joace rugby la Gura Humorului.

— Urmează meciul cu Griviţa, la Bucureşti.

— Da, o să fie un meci frumos, cu siguranţă, greu, dificil, strâns, dar sper să câştigăm şi acolo, noi avem echipă cu care putem câştiga şi la Bucureşti.”

Am părăsit stadionul după ce i-am felicitat pe băieţi. Vă spun eu, c-am stat printre ei, au palmele cât lopeţile şi braţele ca pilonii Partenonului, dar au inimile cât Carul Mare şi pun suflet în tot ceea ce fac. Să fim, dară, lângă ei şi la meciurile viitoare şi să credem în şansele lor.

Am în urechi şuieratul lui Darth Vader şi mi-e poftă de o bere.

Griviţa, venim!

No mercy

Mi-a fost milă de Fănuş Neagu când am aflat că era brăilean; mi-ar fi plăcut să fie parisian.

Mi-a fost milă de Pichi Alonso când l-a luat la ţintă pe Duckadam; mi-ar fi plăcut să nimerească bara.

Mi-a fost milă de Cervantes când una, Brigitte Sfăt, a declarat că se simte ca Don Quijote; mi-ar fi plăcut să nu pomenească nume de sfinţi.

Mi-a fost milă de bătrânul care cerşea lângă şcoala la care învăţam, pentru că semăna cu bunicul meu; mi-ar fi plăcut să mai fi trăit oleacă.

Mi-a fost milă de gardul de plasă prin care am doi lei unor copii orfani; mi-ar fi plăcut să ştiu că oamenii care l-au ridicat au auzit de Marele Zid Chinezesc.

Mi-a fost milă de tata când l-am văzut intubat, la discreţia destinului; mi-ar fi plăcut să-l am acum lângă mine.

Mi-a fost milă de fiecare primăvară care mi-a bătut în geam; mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un fagure de miere.

Numai de mine nu mi-a fost milă niciodată; mi-ar fi plăcut să-mi fie.

Arabella

Am de gând să scriu o carte despre napolitane. Nu ştiu cine le-a inventat şi nici nu mă interesează, dar va fi bestseller. Garantat. Ştii că nu vorbesc prostii. Bine, mai scap câte o dumă, dar dacă o vom citi doar noi doi, din scoarţă în scoarţă, voi fi mulţumit. Napolitanele, draga mea, sunt ca viaţa: crocante pe dinafară, catifelate pe dinăuntru; sunt frumos ambalate, dar pline de E-uri; sunt aromate şi conţin urme de alune, dar sfârşesc într-un locaş secret al inimii, unde sunt transformate în amintiri şi depuse la bancă, în uitare.

M-am luat cu vorba şi am deviat de la subiect. Nu despre napolitane vreau să-ţi vorbesc acum… „Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii sau iepurii mici”, cum zice Şt. Augustin Doinaş. Dar parcă nici despre alte vietăţi. „Şi atunci de ce naiba deranjezi lumea la ore nepotrivite?”, spui privindu-mă nedumerită. Apropos! Ţi-am spus vreodată cât de mult îmi place să te privesc când dormi? E ca şi cum ai lăsa portiţa deschisă, luminile aprinse şi ceainicul pe foc şi ai spune: „Ia un loc şi simte-te ca acasă!” Şi atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să pun un cub de zahar peste apa clocotită, să trag perdelele şi să mă cuibăresc lângă tine, căci genele tale îmbie la păcat.

Când ne-am dat întâlnire prima oară, ploua cu puf de păpădie. Şi nu se lamenta nimeni. Palmele tale albe, ridicate spre cer, semănau cu lalelele din grădina lui Vincent, berea rusească băltea pe trotuare, iar din pachetul de ţigări nu mai rămăsese decât regina, care se fumează ultima.

— Hai, ţi-am spus, mângâindu-ţi părul. E frig şi nu miroase a bine!

— Mai stai un pic, mi-ai spus, privind norii ce se adunaseră pe coamele brazilor. E prea frumos afară. Uite şi tu câte umbrele deschise şi nici urmă de ploaie! Uite, uite, o vezi pe fetiţa aceea care sare coarda? Dar pe vânzătorul de lozuri? Doamne, ce barbă lungă are!

— Mai doriţi să comandaţi ceva? se auzi vocea stridentă a ospătarului, care intră încălţat în amintirea noastră.

— Un cheescake fără stafide,  două prafuri de stele şi o napolitană umplută cu dulceaţă de păpădie, i-am răspuns, fără să-mi iau privirea de la tine. Erai atât de frumoasă!

Şi atunci ai deschis ochii.

Şi am ştiut că te iubesc mai mult decât napolitanele.

Mai mult decât viaţa.

 

Ia ziarul! Ia ziarul!

„Ia ziarul! Ia ziarul!” strigă un copil dintr-un televizor agăţat pe perete cu un ton ce-ţi merge fix la inimă şi care te face să te gândeşti de două ori înainte de a spune că te enervează reclamele. Nu ştiu dacă voi trece vreodată pragul farmaciei respective, puţin probabil, însă voi da curs îndemnului de a cumpăra ziarul fără să arunc o privire, fie ea şi condescendentă, către ecranul telefonului negru ca gura unei babe cu vederea ostenită, că, deh, sunt un conservator prin definiţie: citesc ştirile online numai ca să văd ce boacănă a mai făcut Dăncilă.

Cert e că mi-ar fi plăcut să văd reclama asta la un televizor cu lămpi. Din acela cu carcasa din lemn de prun pe care stăteau bibelourile sau crizantemele din plastic… Oare cât o mai fi costând azi o lampă PL500? Că era la mare căutare. Practic, erai Dumnezeu pe pământ dacă deţineai două. Mda…

Mă plimbam într-o zi pe aleile din Ariniş, cu gândul scăpat din laţ şi privirea lăsată liberă să zburde pe unde voia dumneaei. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare coclit care arunca portocale din înaltul cerului peste vârfurile foioaselor din împrejurimi… Bag seama că are o acurateţe deosebită, altfel nu-mi explic de ce nu s-ar atinge măcar o dată la un milion de ani şi de un brad sau de un molid. O fi având el politica lui, nimic de zis, ce, mie îmi cere socoteală vreodată cineva în cine arunc şi cu ce? Nu cred. Şi totuşi se… hai s-o spun în limba lui Galiei, că dă mai bine şi lasă impresia c-aş fi cult: eppur si muove! Îl bănuiesc de o colaborare ascunsă cu un altfel de stat paralel! Dovada? Laricea de la poarta casei mele. Punct.

Acu, lăsând gluma la o parte, nu pot să nu admir sensibilitatea Creatorului, care poleieşte cu aur finalurile curselor, mai ales pe acelea ciclice. Mărturisesc că mie nu mi-ar fi trecut prin cap în veci să medaliez toamnele şi să fac din moarte o promisiune certă. Căci, până la urmă, să fim serioşi, cine nu-şi doreşte să fie dus cu zăhărelul, eventual cu zaharina cumpărată la farmacia din reclamă şi să se lase sedus de măreţia ipoteticei nemuriri? Ei bine, eu, da! Asta e… Cine crede că mă poate pricopsi cu o plictiseală de, să zicem, cinci milenii, îi stau la dispoziţie.

Am şi acum în minte replica genială pusă de Kazantzakis în gura lui Anthony Quinn, după ce funicularul care-i mâncase toţi bănuţii prietenului său se prăbuşise: Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash? şi nu ştiu dacă n-ar fi cumva mai potrivit să luăm un braţ de ziare vechi, îngălbenite şi roase de şoareci şi să ieşim pe stradă strigând din toţi bojocii: Ia toamna! Ia toamna!

P.S.

Ştie cineva dacă pisicile din Egipt îşi schimbă blana de două ori pe an, aşa cum fac mâţele noastre, sau colaborează şi ele cu vreo lojă masonică şi fie n-o schimbă deloc, fie o fac de patru ori pe an?

Hmmm…