Aşa a fost să fie

“Aşa a fost să fie…”

Teribilă filosofia cioplitorului în lemn, care plânge declinul industriei mătăsii din cauza penuriei de frunze de dud. „E bun şi rumeguşul, dar nu poţi face pantaloni din el”, îmi spunea, ţintuindu-mă cu privirea gepidului care vedea prima oară zidul lui Aurelian. A avut şi Roma chinezii ei. Îi are şi acum, fir-ar al dracu` de globalizare…

Laşitatea meşterului mi-a amintit de radierele chinezeşti din copilărie. Erau rozalii sau verzi şi miroseau frumos. Pot să spun şi ce gust aveau, pentru că muşcam din ele. Când erau noi aveau textura unui bulgăre de tofu, dar după ce ştergeam cu ele notele din carnet, aveau gust de haiducie. A cioplitorului n-avea culoare, dar mirosea a tulburel şi a deşertăciune.

L-am întrebat dacă ştie cu ce se hrănesc viermii de mătase.

Cu lapte de pasăre şi făină de orez, mi-a răspuns lovind cu toporişca buturuga ce ascundea printre inele comori supte din ţărână. Meşterului meu îi lipsea doaga raţiunii, dar putea trăi cu acest disconfort.; chiar mai bine decât micii producători de mătase naturală pe care-i condamnase la înfometare, în numele unui ţel de uz casnic: acela de a-i satisface babei lui nevoia de a freca mămăliga cu un făcăleţ din lemn de dud.

N-am mai trăit aşa o vară din vremea în care intram prin efracţie în casele melcilor plecaţi la pescuit. Făceam contrabandă cu perle. Şi pentru că D-zeu mi-a dat multă minte, vindeam boabe de mac tăvălite-n sidef şi vafe contrafăcute. M-au arestat după ce m-au prins trecând Jiul pe care intenţionam să-l fac Dunăre, dacă Dunăre n-aveam, şi m-au condamnat la trei ani cu executare.

I-am fumat…

După ce m-au eliberat, am cules un braţ de flori de nuc şi m-am dus glonţ la uşa iubitei mele, o femeie dârză pe care o lăsasem cu damigenele pline de benzină şi ratele neachitate.

Am găsit-o cu doi copii; făcea dulceaţă din muguri de molid. Când am văzut-o cu şorţ în faţă şi cu zahar pe degete, mi-am amintit de vorbele cioplitorului filosof şi le-am adaptat situaţiei, că de aia îl iubesc pe Darwin: Sunt bune şi florile de nuc, dar nu poţi face din ele cozonaci.

Aşa a fost să fie…

Apoi am plecat în sus, pe Siret, spre graniţa cu Ucraina, să culeg chiştoace. Auzisem că unii se propăşiseră din contrabanda cu ţigări.

Cu ţigări din alea, de după.

Semne bune, 2015

Reclame

Tendinţe


Am o tendinţă parşivă de a crede despre mine că sunt un bun evaluator, dar fără pretenţia de a urca la rang maxim ideea de déjà vu.

De altfel nu mi-am dorit vreodată să cunosc viitorul decât în măsura în care mi-ar dezvălui numerelor câştigătoare la tragerea din Duminica Floriilor. Istovitoare deşertăciune. Şi bezmetică…

Plouă.

Azi mă simt un pic mai bine, deşi mă apasă o epuizare octogenară.
Înclin să  cred că am avut zile mai bune.

Îţi spun un secret: îmi place să pictez.
Cu cuvinte.

Plouă.
Voi picta o poveste.
Despre tendinţa parşivă de a mă considera un bun evaluator.

 

Ziua întâi

Era tot timpul în gardă. Ştia că fanta cutiei poştale hăpăia scrisori cu nemiluita, asemenea monumentului de piatră de la Roma, cel care înghite mânuţe negre, mâini subţiri şi albe, mânuţe galbene, mânuţe arămii, dar nu părea dispus să-i acorde atenţie prea mare. Avea treburi mai importante: să scoată bichonul la plimbare, să cureţe cartofi pentru piure, să schimbe becul de la baie şi să scoată de sub pat şoşonul pe care-l aruncase spre ţânţarul ce-l pricopsise cu o malarie imaginară. Ceea ce nu ştia era că, dincolo de poftele pantagruelice ale serviciilor poştale de a se hrăni cu gânduri împachetate în plicuri, exista un revers al medaliei, la fel de delicios precum lipiciul de pe spatele timbrului şi care, dacă ar fi fost făcut public (de altfel, îmi asum urmările dezvăluirii acestei taine), ar fi echivalat cu negarea existenţei lui Dumnezeu. Îl vedeam  cum traversa strada, elegant ca un cocoş de munte, cu o pălărie de fetru gri, un palton de culoarea sâmburilor de măsline, pantaloni maro de velur şi pantofi negri, spre cutia poştală care-l întâmpina cu ochi mijiţi, nerăbdătoare ca un pui de acvilă. Scotea plicul din buzunarul de la piept, îl aşeza pe marginea cutiei, îl netezea, apoi atingea timbrul cu vârful limbii şi-l lipea în colţul din dreapta-sus. Inspecta asperităţile hârtiei, ridica plicul spre soare, apoi îl vâra în gura cutiei galbene, care, cu timpul luase culoarea roşie, semn că deşertăciunea şi rugina nu iartă niciodată.

Într-o zi, de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, într-o noapte, m-am ascuns după roţile bicicletei poştaşului, profitând de faptul că o lăsase rezemată de perete, m-am strecurat printre spiţe, am pătruns în cutia magică şi m-am tupilat sub un plic cu ce mirosea a murături, semn că mama care-i scria feciorului făcuse sarmale cu varză acră. Ce să spun? Nu mi-a fost uşor să stau chircit printre miile de întrebări ce se prelingeau spre duşumeaua încinsă, să silabisesc cuvintele atinse de artroză, să vărs „una lacrima sul viso”, cu gândul la Boby Solo, să suport beşteleala alineatelor dezlânate – semn că până şi scrisorile mor o dată cu destinatarii lor –, să îndrept vorbele de ocară scrise în chineză pe o hârtie de orez şi să fac din ele arcuri cu care să vânez bourul din care n-a mai rămas decât un cap, pe stema unui principat.

Când a sosit ora întâlnirii cu amicul meu, am ridicat braţele spre fanta prin care se zărea o bucăţică de cer, mi-am frecat palmele şi am ţopăit pe scrisorile ce se aşterneau la picioarele mele, precum covoarele din poveştile persane. M-am aşezat pe marginea unui plic barosan care mirosea a coadă de rechin, legănându-mi gambele acoperite cu jambiere albe. Am sustras scrisoarea şi am început s-o citesc, ros de curiozitate. Când am ajuns la capătul ei, asudat, deshidratat şi mărginit de limitele păcatului originar ce pare că vine, conform ultimelor descoperiri, din constelaţia Andromeda, trecuse de ora 20. Am împăturit-o, i-am ascuţit muchiile cu dosul unghiei, am lipit plicul şi m-am strecurat afară, trecând prin aceleaşi spiţe ruginite ale bicicletei cu jilţul ros. Mi-am pus pălăria de fetru pe cap, am încheiat nasturii paltonului de culoarea sâmburelui de măsline, mi-am privit chipul în bombeul pantofilor negri, am aruncat scrisoarea în fantă şi am pornit spre casă, traversând zebra în grabă, cu gândul la bichonul care aştepta nerăbdător plimbarea de seară.
  
Şi a fost o seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Aprilie 2016, http://www.famost.ro

Carmina Burana

Disperarea nu e un cuvânt.

E un desfrâu al temerilor ce se prostituează pe mijlocul bulevardelor, răpind colţurilor de stradă privilegiul de a fi platformele plăcerilor lumeşti.

E frica de necunoscut, împerecheată cu grija de a traversa strada; stăpânirea de sine, luată cu japca de starea de catharsis; simţul echilibrului, acuplat cu atacul de catalepsie; sufletul prins în chingile unui diavol cu ochi de peşte; carnea păcătoasă a unui trup dospit sub soarele din Provence.

E punctul dincolo de care se întinde hăul sinucigaşilor şi oceanul de smoală pe care plutesc năpăstuiţii cărora li s-a promis fericirea, la schimb cu zilele de rahat trăite pe Pământ.

E insomnia ingratitudinii. A celei faţă de entitatea pe care o vezi cu glugă de Ku Klux Klan, după ieri îţi asigura hrana spirituală ; faţă de societatea deistă care a ajuns la apogeu făcându-i curte diavolului ; faţă de cultura care nu valorează nici cât o ceapă digerată în faţa eternităţii dintre cele patru scânduri ; faţă de părinţii cărora le lipseşte suflul pentru a-ţi spune cât de mult te iubesc ; faţă de copiii care te duc de mână, împotriva voinţei tale, spre asistentele care contabilizează numărul trigliceridelor.

Disperarea e genunchiul trântit peste grumazul clepsidrei în încercarea de a opri timpul, o Carmina Burana incantată de mumiile adormite sub nisipurile de la Gizeh.

Norocul mântuirii şi al virtuţii
îmi este acum potrivnic,
dorinţa şi neîmplinirea
veşnic se află la strâmtoare.
În această oră, fără întârziere,
înstrunaţi coardele lăutei!
Căci prin lovitura sorţii este doborât cel puternic,
Plângeţi toţi cu mine.

sursa foto: http://www.pictify.com

http://www.semnebune.ro 10 mai 2014

Au revoir Monsieur Boonen!

 

M-am întrebat de multe ori de ce sunt sclavul nostalgiilor? De toate felurile. Se spune că Dumnezeu a lăsat fiecărei specii în parte atâta inteligenţă cât îi este necesară pentru a supravieţui, înmulţi şi apăra. De pildă, la ce i-ar folosi cărăbuşului să ştie că preşedintele Siriei îşi gazează poporul? La nimic.  Ce s-ar face elefantul dacă ar şti că Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii? Probabil ar trage o băşină imensă apoi s-ar pune pe bârfit prin infrasunete. Şi exemplele ar pute continua. Numai omului i s-au dat toate rebuturile picate de la mesele uriaşilor pe ale căror umeri se rezemau, de-a valma, continentele Universului văzut şi nevăzut.

De fapt să fiu sincer până la capăt, nu despre asta voiam să vorbesc. La dracu`! Bag seama că un soi de blestem dulceag mă face  să pierd esenţa lucrurilor şi să mă rătăcesc prin periferii. Ei, şi ce? E dreptul meu! Până la urmă, nici Fleming  n-ar fi descoperit penicilina dacă n-ar fi uitat o lamelă descoperită pe bancul de lucru, aşa că…

Mâine, 9 aprilie 2017, voi depune la Primărie o sesizare prin care voi cere să fiu scos din rândul plătitorilor de taxe şi impozite, să fiu radiat din arhivele Evidenţei Populaţiei şi să fiu înscris în analele arhivate la categoria „Zvon”. Ce poate fi mai frumos decât să-ţi trăieşti nemurirea printre răhăţei de şoareci, înconjurat de curcubeie cu gust de caşcaval, uitat de semeni şi iubit de ciocli?

Mi-am făcut datoria. Cu vârf şi îndesat. Am plătit în stânga, am plătit în dreapta. Ajunge. Vreau şi eu o duminică în care nostalgiile să se transforme în napolitane, regretele în ceşti de cafea. Şi ştiţi ceva? Să mor eu dacă nu fac rost de una. Cu orice preţ! Chiar mâine. Să-i văd şi eu pe alţii cum trag să moară inhalând arome de sulf, lăcrimând ca crocodilii şi suspinând ca văduvele în faţa nostalgiei servite de un ciclist cu nume de desen animat: Tom Boonen.

Doamne, tare mi-a mai plăcut belgianul ăsta! Nu mă înţelegeţi greşit. N-am un fetiş faţă de naţiunea asta mică, împărţită între valoni şi flamanzi (flamanzi am spus, nu flămânzi) şi nici slăbiciuni ce-ar putea să vă pună pe gânduri. Câtă vreme am suspinat urmărind Baywatch, nu pot fi bănuit de nimic neortodox.

Tom Boonen a explodat în lumea ciclismului în 2002, când a terminat pe locul 3, în spatele lui Johan Museeuw , într-o echipă americană preocupată cu scrierea câtorva capitole în istoria în Marii Bucle: US Postal. Din 2003, Tom Boonen a trecut la Quick Step. Şi n-a mai plecat de acolo. Paisprezece ani. Chiar nu mă interesează statistica, de aceea n-o să spun cât, unde şi de câte ori a câştigat curse ori etape,  ceea ce vreau să mărturisesc însă e că niciodată nu m-a dezamăgit. Nici măcar când a fost depistat cu oleacă de cocaină în sânge. Păi cum? Numai Maradona avea liber la atingerea frecvenţelor înalte? Ca să nu le spun exclusiviste. Până la urmă, şi caii se împuşcă, nu-i aşa?

Uriaşul de un metru nouăzeci şi doi se retrage mâine din ciclism. În aceeaşi cursă în care a înregistrat primul mare rezultat, ca sportiv profesionist. În acelaşi iad care a îngenuncheat îngeri, mozolindu-i cu noroi pe feţe, în aceeaşi cursă unică în Univers, în care pavatele, aidoma unor găuri negre, înghit cu viteza luminii suspinele cicliştilor pentru care nu există decât o singură ieşire, la fel de îndepărtată precum facerea lumii: pista velodromului din Roubaix. Aş putea să spun că de mâine, sportul în general şi ciclismul în special, va fi mai sărac. Prostii! Va fi mai bogat! În nostalgii! Şi asta nu e puţin…

Voi agăţa alături de melodiile tinereţii mele, de aromele pâinii calde, pentru care stăteam şi câte două ore la coadă, de zâmbetele pline de subînţelesuri ale celor mai mari, care-mi căutau pricină doar pentru că mă născusem mai târziu decât ei şi-mi voi lua rămas bun de la încă o legendă care se retrage la ale ei, sătulă de dat autografe pe şepci, şosete, sâni ori bilete ce tramvai.

Să auzim numai de bine, Mr. Boonen, şi să ne chemi la masa pe care, de bună seamă că o vei da tuturor celor care te-au îndrăgit, ca un pensionar ce se respectă. Ce mai contează că noi vom fi senili? Important e că vom fi nostalgici.

sursa foto: http://www.velonews.com