Punct. Şi de la capăt

Dacă pentru unii începuturile coincid cu zilele alea când mugurii pocnesc pe crengile scăpate de ger, pentru noi, băieţii din Gura Humorului, începuturile se topesc sub tălpile încinse de jarul horelor bătute la ceas de toamnă, când vara intră în moarte clinică şi ziua îşi deapănă amintirile cu fete şi bluziţe galbene ca gutuile.

Nu ţin neapărat să fiu crezut, până la urmă confesiunea poate fi şi un dar pervers pe care l-am primit în ziua în care am înţeles că minciunile te pot scoate din belea, dar dacă tot m-am pornit, eu zic c-ar fi păcat să-mi dau cuvântul aşa, în răspăr, numai ca să fiu la modă cu punkiştii. După cum spuneam, am fost alături de băieţi încă de la primul antrenament, şi nu în calitate de dactilograf, ci de pălmaş hărţuit de un cronometru ce bâzâia intermitent, din  grija neţărmurită a lui Ştefăniţă. Mda, lasă, amice, te prind eu în ofsaid… Ce să spun? Am făcut faţă, dar m-a durut inima, căci n-a fost uşor să alergi precum gazela printre fetele din parc, care ne priveau oftând admirativ. Cred. Sper.

Aşa a început sezonul. Cu soare şi sudoare. Dar să lăsăm lacrimile. Astea sunt făcute doar ca să impresionezi ANAF-ul, nu să înmoaie inimi. Ţintarul ne-a hărăzit un început de campionat cu două deplasări consecutive: una la Bucureşti, cealaltă la Arad. Ce să facem? Să ne punem rău cu boierul? Nu! Ne-am făcut bagajele, ne-am fixat protezele şi ne-am prezentat frumos, înşiraţi ca mărgelele de chihlimbar, pe terenul Griviţei, clubul al cărui istorie se confundă cel mai adesea cu cea a rugby-ului românesc.

Zi frumoasă. Cald. Bine, am uitat să vă spun că, în subsidiar, aveam două probleme de rezolvat: una în Centrul Vechi al capitalei, unde trebuia să ne oblojim gâturile cu ceaiuri din alea ce fac spumă, iar cealaltă să trimitem gânduri de bine prietenului nostru de la Paris, care avea şi el meci a doua zi. Acum, na, fiind oameni cu slăbiciuni minore, dar cu idealuri poetice, am mai spart şi câte o vitrină cu nasurile noastre lungi, încercând să prindem mişcările lebedelor ce băteau din aripi, neajutorate. Vorba aia, „What happens in Vegas, stay in Vegas”… Până la urmă le-am lăsat în grija altora (era să spun în plata Domnului), că noi aveam oleacă de treabă, şi ne-am întors la hotel fredonând câte o melodie la alegere, de făcea microbuzul zigzaguri la Piaţa Romană mai ceva decât Alberto Tomba la slalom uriaş.

Duminică, ora 10:30. Ziua meciului. Cald, gazon perfect, vreme bună şi bâzâit de motoare în vestiare. Creme, bandaje, foarfeci şi priviri încrâncenate. N-o să dau din casă şi n-o să spun ce vorbirăm noi acolo, că nu-i frumos, dar am făcut să vibreze şinele griviţene urlând din toţi rărunchii parola ce urma să ne elibereze de sub chingile aşteptării: Humorul!

Debutul meciului a fost unul special, aşa cum special a fost şi Cătălin Becheanu, un copil frumos al Griviţei pe care l-am cunoscut personal şi al cărui viitor a fost curmat de un camionagiu. Minutul de reculegere a fost aplaudat de toată lumea, fapt ce m-a făcut să cred că peste toate aceste bătălii sportive, care ne înfrumuseţează viaţa şi ne astâmpără dorinţa ancestrală de a cuceri, cel mai important lucru e să laşi ceva în urma ta, fie şi vremelnic. Cătăline, ne aplecăm în faţa suferinţei pe care ai provocat-o în inimile celor care te-au cunoscut, oriunde te-ai afla!

Am început bine. Nu bine. Foarte bine. Nu mă judecaţi prea aspru, e greu să cuantifici timpul când eşti cu aparatul la ochi, cert că în primele 15 minute am fost acolo, la câţiva metri de buturile lor. Ba mai mult, puteam să şi concretizăm pe tabela de marcaj, dacă alegeam s-o dăm la beţe, dar asta a fost. Meciul s-a mai echilibrat apoi, iar la finalul primei reprize Griviţa conducea cu 12-7, noi beneficiind de un eseu de penalitate, în urma unei pătrunderi a lui Mihnea Pînzaru, oprit neregulamentar la câţiva metri de terenul de ţintă. Repriza a doua s-a calat perfect pe ceea ce a caracterizat această partidă încă de la fluierul de început: meciul de uzură. Griviţenii au ştiut să deschidă mai bine pe flancuri, au schimbat linia întâi şi au ridicat scorul la 33-7, în timp ce o parte dintre băieţii noştri au fost nevoiţi să se retragă de pe teren, în urma unor accidentări. S-au mai călcat nişte glezne, s-au mai schimbat câteva numere de telefon şi s-au mai aruncat priviri ameninţătoare, dar una peste alta, finalul meciului a generat din nou un val de emoţie, griviţenii dedicând această victorie fostului lor coleg de echipă. Pe scurt, o victorie meritată, cu menţiunea că, dacă am fi condus în urma transformărilor loviturilor de pedeapsă cu 3-0,6-0 sau 9-0, poate altfel ar fi stat lucrurile. Dar mai bine să auzim ce spune pilierul Bogdan Palamariu, schimbat la pauză în urma unei accidentări la gleznă:

— A fost un meci bun, în principiu, dar cu unele greşeli pe care nu trebuia să le facem. În primul rând, n-am reuşit să concretizăm nicio fază, chiar dacă am ajuns în „cinci-ul” lor, şi nici măcar loviturile de pedeapsă, dacă ne hotăram să le dăm la beţe. Trei puncte cu trei puncte, se adunau… Prima repriză a fost un joc de mare uzură, cu foarte multe spontane şi contestări, dar cum am mai spus, nu s-a ajuns la marcări. Din păcate, degeaba am „dat” în ei dacă nu am reuşit să marcăm. Chiar dacă diferenţa de scor e mare, felul în care am jucat ne dă speranţa că următoarele vor fi mai bune. Schimbările şi accidentările, din păcate şi-au lăsat amprenta asupra jocului nostru

L-am întrebat şi pe Mitică Ştefăroi despre cum a văzut el meciul:

— A fost un meci destul de bun, ţinând cont de condiţiile în care echipa a fost măcinată de accidentări, chiar dacă nu foarte grave, mai ales în prima repriza când am respectat cam tot ceea ce ne-am propus. Puteam chiar să conducem, dacă ne decideam s-o dăm la beţe. Intram la pauză cu un avantaj, iar când ai avantaj te ţii de chestia asta, nu-şi mai permiţi să faci greşeli. În repriza a doua s-au făcut nişte schimbări, au mai fost câteva accidentări, iar asta ne-a făcut să cedăm fizic. Mă gândesc chiar şi la cele două eseuri ale lor care, sincer vorbind, nu prea au fost muncite de ei, ci au picat mai mult în urma unor greşeli de-ale noastre.

— Mie mi s-a părut că a fost un meci cu destule nuanţe mai dure, deşi poate e improprie exprimarea, ce crezi?

— Pentru mine, fiecare meci e aşa, mai agresiv (râde), pentru că trebuie să joci. Rugby e rugby, nu e şah, care-i mai bun, câştigă. Au fost mai buni. În ceea ce ne priveşte, cred că trebuie să mai lucrăm la condiţia fizică, să jucăm în viteză şi să luăm deciziile cele mai bune, atunci când trebuie luate. Asta este. Ştii cum e? Sunt înfrângeri care te trezesc la realitate şi cred că băieţii au învăţat astăzi ceva, iar la Arad  să mergem să câştigăm, să ţinem capul sus, să fim motivaţi şi să ne fie mai uşor acasă, când avem meci cu Suceava. Tot timpul la Bucureşti a fost greu şi va fi greu pentru că majoritatea jucătorilor din Superligă vin aici, după ce-şi fac treaba la echipele lor.

— Urmează deplasarea de la Arad. Comparăm Griviţa cu Aradul?

— Sub nicio formă! Niciun meci nu seamănă unul cu altul. O să ne pregătim pentru meciul cu Arad, o să dăm tot ce avem mai bun în noi, pentru că ne dorim foarte mult să câştigăm după înfrângerea de azi, iar săptămâna viitoare o să vedem ce am îmbunătăţit şi sperăm să progresăm de la un meci la altul.

Am părăsit Bucureştiul uitând-mă la băieţii ăştia cum îşi ignorau suferinţele fizice, râzând de golanii care le aruncau priviri dubioase şi care şi-ar fi dorit să-şi vadă şişurile ruginite în ei — nu-i aşa Andrei? —, şi m-am trezit pustiit de inspiraţie. Nu mi se părea corect ca dintre toţi membrii haitei, numai eu şi nea Gigi, şoferul, să nu ne plângem de vreun os tocit sau de vreo articulaţie forţată, dar ştiţi cum e, cineva trebuie să-şi asume şi astfel de nedreptăţi. Cine ştie când ne-o paşte şi pe noi vreo durere de măsele sau un junghi la lingurică, viaţa e plină de surprize. Până una-alta, să luăm ce a fost bine făcut în acest meci, să îndreptăm ce avem de îndreptat şi să privim înainte cu dorinţa de a fi mai buni decât am fost ieri. Sună un pic a maximă socialistă, dar nu mi-o luaţi în nume de rău, tocmai m-a luat o durere de măsele…

Lotul deplasat la meciul cu Griviţa:
Iulian Cîtea, Vieru Gaina Andrei Bogdan, Bogdan Palamariu, Bogdan Rusu, Ştefăniţă Rusu, Mihnea Pînzaru, Cosmin Miroş, Peter Chiriac, Ilie Lupu, Sergiu Michiduţă, Mihai Oanea, Dumitru Ştefăroi, Liviu Costan, Bogdan Manoliu, Cosmin Daraban, Ionuţ Coca, Ovidiu Croitoru, Robert David, Andrei Hanuseac, Bogdan Petrişor, Bogdan Matei, Mihai Coca.

P.S. Să ştiţi, dragi griviţeni, că în Bucovina avem murături bune şi apă caldă la robinet 🙂

(In memoriam, Cătălin Becheanu)

No Rugby, No Cry

Bă, n-am ce să fac, n-am cum să mă abţin şi să nu mă gândesc iar la Ştefan cel Mare şi Sfânt de fiecare dată când merg cu băieţii în deplasare. E drept, n-am fost cu ei la Petroşani, unde Măria Sa a ajuns mai greu, dacă nu chiar deloc, dar ştiţi ceva? până şi petroşenenii au o stradă care-i poartă numele. Aşa că…

Duminică, 5 mai. Meci decisiv între RC Griviţa Bucureşti şi RC Gura Humorului. Partida urma să stabilească echipa care merge mai departe în semifinalele Diviziei Naţionale de Seniori. Am plecat de acasă cu gândul de a face o figură faină şi, dacă putem, să trecem numele echipei noastre pe ţintarul unde aşteptau deja băieţii din Năvodari. Acu, nu ştiu ce să zic, o fi fost, n-o fi fost Ştefan şi pe litoral, important era să ne jucăm şansele. Din păcate, Griviţa ne-a bătut cu 36-20, dar asta nu înseamnă că am renunţat să visăm. Şi până la urmă, am picat de pe un cal fain, căci e greu să compari istoria unui club înfiinţat acu 87 de ani cu istoria unui club abia născut, în urmă cu 9 luni. Nu caut scuze şi nici justificări, să fim înţeleşi — la naiba, am văzut meciul —, mai aveam 3 puncte şi îi egalam, ideea este alta: frumuseţea şi farmecul rugby-ului este că toţi cei 30 de jucători, alături de rezervele care intră pe parcursul meciului, reuşesc performanţa de a comprima sau dilata timpul şi de a ne sustrage, precum caii sălbatici, de sub căldura stepelor pierdute în potcoavele ori crampoanele lor, după caz. Şi, pe bune, asta nu e puţin.

Pentru că e ultima cronică din această ediţie de campionat, lăsaţi-mă sa-mi fac de cap.

În primul rând vreau să le mulţumesc băieţilor pentru că s-au lăsat la pana mea. Ei, hai! Nu daţi ochii peste cap! Pana era un instrument de scris, chiar nu văd de ce ar trebui să avem simţul ruşinii admonestat de o expresie, vai, luată prea în derâdere.

În al doilea rând, o să fiu o ţaţă şi o să dau din casă câte ceva, numai aşa, ca să vedeţi şi voi cum ajung nişte bucovineni cu Uberul în Centrul Vechi al Capitalei.

În al treilea rând, o să povestesc cum am văzut eu meciul prin vizorul aparatului de fotografiat, fără a emite pretenţia de a fi crezut pe cuvânt de onoare. Asta e.

În al patrulea rând…

Aşadar, mă trezii într-un uber în drumul spre centrul capitalei, unde înfipseră ăştia statuia lupoaicei la ale cărei ţâţe supseră Remus şi Romulus, înainte de a-şi regla conturile. Probabil tot prin intermediul unui balon oval, ca să nu deviem de la subiect. Şoferul ne-a simţit că suntem muşatini, că nici el nu era chiar tolomac, şi, ce să vezi? şi-a propus să ne dea pe spate. Eu aş îndrăzni să cred că-şi trăia ora lui astrală, aşa cum spunea şi Erich von Daniken, altfel nu înţeleg de ce trebuia să ne spună că avusese şi el ochi albaştri şi urechi de Dumbo, adică, mai pe scurtătură, lucrase la SRI. Bun, să zicem că l-am crezut, deşi, după cum vorbea, părea a avea ochi galbeni, dar să spui că ai fost jandarm la Guvernul României şi că dormeai în post sprijinit de două scânduri prinse sub bretele, parcă e oleacă prea mult, şi de-am fi fost noi pakistanezi, nu bucovineni… Dar pentru că n-a fost de ajuns, ne-a binecuvântat şi cu o demonstraţie de forţă, numărându-ne procesele pe care avea să le deschidă împotriva tuturor gaborilor (mai puţin mie) de la circulaţie ce vor îndrăzni să-i ceară permisul cu împrumut pe vreo câteva luni. Noroc că apăruse coada lupoaicei după Intercontinental, că nu ştiu ce s-ar fi ales de noi… Ne-am dat jos din maşină, pardon, ne-am dat jios din maşină, ne-am dres vocile şi am început s-o ardem şi noi cu pă, dă şi alea-alea, că doar nu era să fim mai proşti şi nici mai fraieri decât uberiştii pentru care jandarmeria, SRI-ul şi Guvernul nu sunt altceva decât nişte carpete cu Răpirea din Serai cu care… Mă rog…
Aşia că, Bogdane, Liviule şi Cristiane, să n-avem vorbe, da?

Bun. Să fim serioşi acu. Meciul a început un pic greoi, de parcă puseseră ăştia ulei de ardei iuţi, zeamă de ceapă şi esenţă de piper în petardele ce scoteau fum roşu, dar mai bine hai să vedem ce spune Captain Alex Vaman:

— Alex, cum a fost meciul de azi?

— Sincer, am intrat cam adormiţi în teren… De fapt, cred că aici a fost cheia jocului. Am început foarte greu. Ne-am trezit cu un eseu , apoi…

— Crezi că a fost vreun compartiment care a avut un randament mai scăzut?

— Nu pot să spun asta… Nu ştiu, nu-mi pot explica de ce am jucat aşa, cert e că nu eram noi. Mă gândeam chiar în timpul meciului că ar trebui să ne trezim şi să ne facem jocul, dar una peste alta, am fost acolo, aproape de ei. Îmi pare rău că n-am reuşit să mergem mai departe, dar noi ne-am atins deja obiectivul. Pentru o echipă tânără, de câteva luni, eu zic că e o performanţă să lupte de la egal la egal  cu o echipă de tradiţie cum este Griviţa.

— Ce gânduri ai pentru campionatul următor?

— După vacanţă, ne întâlnim din nou şi încercăm să o luăm de la capăt. Pentru noi, faptul că am ajuns în această etapă (Play-off) este atât  un bonus, cât şi o dovadă a faptului că s-a muncit serios şi că s-a pus suflet.

Cuvintele lui Alex spun totul sau aproape totul despre un meci al cărui deznodământ s-a decis în repriza a doua.  Mi-a fost greu să nu-mi rod unghiile când ne-am apropiat la 3 puncte de Griviţa, să nu aplaud incursiunea lui Liviu Costan de aproape patruzeci de metri, când a marcat eseul, ori să nu-mi vină să-i îmbrăţişez pe marcatorii celorlalte două eseuri — Ovidiu Croitoru şi Cătălin Deliu—, mi-a fost greu să îndur cântecul de bucurie al gazdelor de la finalul jocului şi nu mi-au picat bine la stomac cele 5 procente atribuite echipelor ce joacă acasă, dar, hei, cine a pretins că trăieşte într-o lume perfectă?

Îmi vin în minte versurile lui Alfred de Vigny: Cu fruntea sprijinită de armă, mohorât/
M-am cufundat în gânduri si nu m-am hotarât…
şi nu ştiu, zău, cum să închid cronica, fără să am sentimentul că puteam spune mai multe, că băieţii ăştia:

Sergiu Michiduţă, Alex Vaman, Cătălin Deliu, Mitică Ştefăroi, Andrei Micu, Ilie Lupu, Alex Miroş, Lucian Zup, Bogdan Vieru, Ovidiu Croitoru, Florin Turcanu, Bogdan Rusu, Ionuţ Sandu, Liviu Costan, Peter Chiriac, Bogdan Formagiu, Ştefăniţă Rusu, Bogdan Palamariu, Rambo Plaiu, Andrei Hanuseac, Bogdan Matei, Mihai Oanea şi Mihai Coca alături de ceilalţi băieţi, care n-au făcut deplasarea la Bucureşti, ar fi meritat poate să joace semifinala de la Năvodari, apoi mi-am spus, aşa, ca un filosof de weekend, că, până la urmă, viaţa înseamnă şi eşecuri, dezamăgiri sau neîmpliniri, nu doar dorinţe, idealuri şi euforii şi că important e ce rămâne în urmă.

RC Gura Humorului nu este o echipă de rugby. RC Gura Humorului e manifestarea cea mai pură a pasiunii şi a dragostei faţă de sportul acesta care te învaţă să-ţi învingi adversarul pasând balonul numai în spate, să te sacrifici, să-ţi sprijini coechipierul, să-ţi ţii gura când îţi vine să comentezi decizia arbitrului şi să-ţi respecţi adversarul, aplaudându-l la finalul meciului.

Vreau să cred că aventura nu se va termina prea curând şi că, lăsând la o parte vorbele lui Coubertin, cel mai important e să realizezi că sportul, în general, şi poate rugby-ul, în special, sunt chintesenţele unor lupte la finalul cărora învingătorul nu ia chiar totul, aşa cum s-ar crede, căci ar fi nedrept, dar suficient cât să se îmbogăţească fără a-i sărăci pe alţii. Poate de aici frumuseţea şi farmecul vieţii pe care maestrul Fănuş Neagu o cânta atât de bine, spovedindu-se în faţa lumii, vinovat fiind de iubirea sa pentru Rapid, poate de aici dorinţa de a mă pune în pielea lui şi de a-mi aminti, avant la letrre, despre cum porniserăm şi noi la drum sprijiniţi de Te Aud România, BCR ERSTE, DHL România şi de toţi suporterii humoreni, despre cum nu ne oprirăm niciodată, decât atunci când pana îşi va fi tocit vârful, iar totul va fi prea târziu pentru a mai fi dat uitării.

Hai, Humoru`!

Imperiul contraatacă

„I have a dream” spunea Martin Luther King în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. Parafrazându-l pe marele om politic american, aş spune c-am avut şi eu un vis. E drept, unul mai mic, cu lasere, cu navete spaţiale şi cu un maimuţoi pe nume Chewbacca. Nu ştiu dacă visele mele sunt cinefile, ascund premoniţii sau sunt la voia destinului, dar azi, când am păşit pe gazonul Stadionului Tineretului din Gura Humorului, am avut în minte imaginea genericului din filmul „Imperiul contraatacă”.

Unşpe grade, cu atât s-a îndurat Soarele să arunce azi peste grămezile gladiatorilor care s-au înfruntat în arenă. Nici mult, nici puţin, suficient cât să răcorească motoarele turate la maximum, numai bun de încălzit tribuna şi de a-i chema pe spectatori să participe la spectacolul din teren, alături de Primarul localităţii, domnul Marius Ursaciuc.

Aşadar, RC Gura Humorului – CSM Suceava 17-5 (7-0); meci contând pentru etapa a patra din Play-off-ul Diviziei Naţionale de Rugby.

Prima repriză a fost la un pas de a se termina cu scor alb, până când Lucian Zup şi-a şoptit cu o ură ne-mpăcată în barbă să strice muzica mierlelor din Ariniş şi să pună balonul dincolo de var. 5-0. Şi pentru că petrecerea nu e petrecere fără transformare, Michiduţă s-a aliniat cerinţelor şi şi-a făcut datoria, făcându-i pe spectatori să danseze în ritm de samba. 7-0.

Se anunţa o repriză secundă disputată, şi pe bună dreptate. Spuneam noi că băieţii din Suceava sunt băieţi buni, dar ar trebui să mai stea şi p`acasă, evident, în spirit de glumă, dar adevărul e că un urs rănit e de zece ori mai periculos decât un urs flămând, iar cu fiara nu te joci.

Humorul urma să fie asediat. Era clar. Mobilizare generală, sunet de goarne, comenzi scurte, îmbărbătări şi geana lungă pe crenelurile zidurilor. Constantinopolul de pe malul Moldovei trebuia să reziste. Cu orice preţ.

Când l-am văzut pe Alex Miroş marcând cel de-al doilea eseu, am ştiut că tunurile lui Mehmed fie se gripaseră, fie îşi scurtaseră fitilurile, şi am început să sper. Iertaţi-mă, dacă nu sunt obiectiv. Ce vreţi? La naiba, sunt băieţii mei! Şi iar a apărut în scenă Sergiu Michiduţă şi iar s-a dansat samba: 14-0. Nu-mi venea să cred.

Spre finalul meciului tirul sucevenilor a făcut ca unul dintre turnuri să se clatine, dar era prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate, Rubiconul trecut, iar gradele din termometru săriseră şi ele cu o unitate, ajungând la cota 12, atât cât era şi diferenţa de scor în momentul când arbitrul a fluierat finalul meciului: 17-5. O fi având şi vremea vise premonitorii?

Am stat de vorbă cu Lucian Zup, omul zilei, fie şi pentru faptul că ieri a fost ziua lui de naştere:

„— Luciane, cum a fost?

— A fost un meci frumos; sincer să fiu, la începutul meciului am crezut c-o să fie mai greu, am atacat tot timpul, părerea mea e că am dominat azi pe Suceava şi am câştigat meritat. Am dat şi un eseu, ieri a fost şi ziua mea… Mă bucur c-a fost multă lume în tribună şi că am fost aplaudaţi la scenă deschisă. Noi pentru asta jucăm, de fapt, să vină oamenii să ne vadă şi să ducem tradiţia mai departe, să încurajăm pe băieţii ăştia mai tineri să joace rugby la Gura Humorului.

— Urmează meciul cu Griviţa, la Bucureşti.

— Da, o să fie un meci frumos, cu siguranţă, greu, dificil, strâns, dar sper să câştigăm şi acolo, noi avem echipă cu care putem câştiga şi la Bucureşti.”

Am părăsit stadionul după ce i-am felicitat pe băieţi. Vă spun eu, c-am stat printre ei, au palmele cât lopeţile şi braţele ca pilonii Partenonului, dar au inimile cât Carul Mare şi pun suflet în tot ceea ce fac. Să fim, dară, lângă ei şi la meciurile viitoare şi să credem în şansele lor.

Am în urechi şuieratul lui Darth Vader şi mi-e poftă de o bere.

Griviţa, venim!

No mercy

Mi-a fost milă de Fănuş Neagu când am aflat că era brăilean; mi-ar fi plăcut să fie parisian.

Mi-a fost milă de Pichi Alonso când l-a luat la ţintă pe Duckadam; mi-ar fi plăcut să nimerească bara.

Mi-a fost milă de Cervantes când una, Brigitte Sfăt, a declarat că se simte ca Don Quijote; mi-ar fi plăcut să nu pomenească nume de sfinţi.

Mi-a fost milă de bătrânul care cerşea lângă şcoala la care învăţam, pentru că semăna cu bunicul meu; mi-ar fi plăcut să mai fi trăit oleacă.

Mi-a fost milă de gardul de plasă prin care am doi lei unor copii orfani; mi-ar fi plăcut să ştiu că oamenii care l-au ridicat au auzit de Marele Zid Chinezesc.

Mi-a fost milă de tata când l-am văzut intubat, la discreţia destinului; mi-ar fi plăcut să-l am acum lângă mine.

Mi-a fost milă de fiecare primăvară care mi-a bătut în geam; mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un fagure de miere.

Numai de mine nu mi-a fost milă niciodată; mi-ar fi plăcut să-mi fie.

Arabella

Am de gând să scriu o carte despre napolitane. Nu ştiu cine le-a inventat şi nici nu mă interesează, dar va fi bestseller. Garantat. Ştii că nu vorbesc prostii. Bine, mai scap câte o dumă, dar dacă o vom citi doar noi doi, din scoarţă în scoarţă, voi fi mulţumit. Napolitanele, draga mea, sunt ca viaţa: crocante pe dinafară, catifelate pe dinăuntru; sunt frumos ambalate, dar pline de E-uri; sunt aromate şi conţin urme de alune, dar sfârşesc într-un locaş secret al inimii, unde sunt transformate în amintiri şi depuse la bancă, în uitare.

M-am luat cu vorba şi am deviat de la subiect. Nu despre napolitane vreau să-ţi vorbesc acum… „Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii sau iepurii mici”, cum zice Şt. Augustin Doinaş. Dar parcă nici despre alte vietăţi. „Şi atunci de ce naiba deranjezi lumea la ore nepotrivite?”, spui privindu-mă nedumerită. Apropos! Ţi-am spus vreodată cât de mult îmi place să te privesc când dormi? E ca şi cum ai lăsa portiţa deschisă, luminile aprinse şi ceainicul pe foc şi ai spune: „Ia un loc şi simte-te ca acasă!” Şi atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să pun un cub de zahar peste apa clocotită, să trag perdelele şi să mă cuibăresc lângă tine, căci genele tale îmbie la păcat.

Când ne-am dat întâlnire prima oară, ploua cu puf de păpădie. Şi nu se lamenta nimeni. Palmele tale albe, ridicate spre cer, semănau cu lalelele din grădina lui Vincent, berea rusească băltea pe trotuare, iar din pachetul de ţigări nu mai rămăsese decât regina, care se fumează ultima.

— Hai, ţi-am spus, mângâindu-ţi părul. E frig şi nu miroase a bine!

— Mai stai un pic, mi-ai spus, privind norii ce se adunaseră pe coamele brazilor. E prea frumos afară. Uite şi tu câte umbrele deschise şi nici urmă de ploaie! Uite, uite, o vezi pe fetiţa aceea care sare coarda? Dar pe vânzătorul de lozuri? Doamne, ce barbă lungă are!

— Mai doriţi să comandaţi ceva? se auzi vocea stridentă a ospătarului, care intră încălţat în amintirea noastră.

— Un cheescake fără stafide,  două prafuri de stele şi o napolitană umplută cu dulceaţă de păpădie, i-am răspuns, fără să-mi iau privirea de la tine. Erai atât de frumoasă!

Şi atunci ai deschis ochii.

Şi am ştiut că te iubesc mai mult decât napolitanele.

Mai mult decât viaţa.