La tine-n palmă


La tine-n poartă bat robii mei, încă de pe vremea când haosul creat de Big Bang prindea conturul unei glume proaste. Trage zăvorul, lasă-i să caute faguri de miere, să-ţi afâneze aşternutul şi să-ţi sărute cu buzele lor arse mâinile tale, căci plesniţi de biciul decrepitudinii sunt, ca şi mine, cel în ochii căruia câmpia de la Waterloo, pădurile din Ardeni ori mlaştinile din Vaslui nu sunt altceva decât nişte pătrate negre pe o tablă  cu treizeci şi două de regine.

La tine-n gând se zămislesc luceferi, se scoate bezna la mezat şi se vând la târgul de vechituri EKG-le bolnavilor de dor. Niciodată nu te-am întrebat dacă zarurile tale sunt măsluite. Chiar aşa, acum, pe bune, că suntem doar noi doi aici, sunt măsluite sau e un zvon? Ei, lasă, nu te înfuria, pesemne că în panoplia temerilor mele s-o fi rătăcit una cu iz de cetate medievală şi gust de volbură; important e că-ţi iese dubla de fiecare dată când le arunci. Să mă bucur? Să mă întristez? Ah, cum n-am o margaretă cu petale dese! Daţi-mi o margaretă şi răstorn… Delirez? Posibil. Dar ce pot face eu dacă luceferii zămisliţi de gândurile mele s-au tupilat la tine sub frunte, pustiindu-mi simţurile?

La tine-n buze fierbe dulceaţa trandafirilor îmbobociţi sub fuioarele ploilor de vară, clocotesc ceţuri pitite sub pragurile împodobite cu ghirlande de foc, se răsfiră spiralele ADN-urilor ce ţin creaţia pe vârful degetului şi se ascunde taina pe care nicio spovedanie n-o poate curăţa vreodată de tortura ispitelor: cea a sărutului. Întredeschise, încremenite într-un zâmbet ascuns, împovărate de juruinţa dată cavalerului ce stârneşte cu paloşul său praful de pe turnurile de la Compostela, înroşite de focul mătrăşit în coaja mărului din Eden îşi lasă amprenta pe ceaşca de cafea ca pe o binecuvânatare, ceaşcă din care cândva, demult, îţi sorbeai dimineţile în braţele mele.

La tine-n păr stau diademele pierdute de miresele zeilor mitologici, sclipesc diamantele primite în dar de la nefilimi şi se zdrobesc valurile stârnite de mareele degetelor mele. De atâtea ori ţi-am sărutat şuviţa de pe frunte netezindu-şi visele, de atâtea ori i-am atins firele preţuindu-ţi zâmbetele onirice, şi totuşi nu sunt un excentric cu fetişuri nobile. O fac şi acum, chiar dacă n-a rămas din ea decât urma de pe pernă. Cât de dor mi-e de pletele tale, cât de mult tânjeşte pieptul meu după atingerea lor! Pot eu oare să mai ascult tânguirile pescăruşilor fără să simt nisipul ce-ţi acoperea pielea, fără să ard cuprins de amintirea trupului tău lipit de trupul meu, fără să îngheţ la gândul că în fiecare noapte voi lupta cu demonii vărsaţi de un lunatic la gurile Amurului? Nu pot… Nu vreau… Nu mă lasă marca şuviţei tale imprimate pe perna mea.

La tine-n palmă linia vieţii străluceşte ca Orionul într-o noapte de Iulie. Nicio ţigancă n-ar şti să-ţi ghicească viitorul fără să-şi piardă bănuţii prinşi în cozi, n-ar şti să facă diferenţa dintre zi şi noapte, n-ar putea citi în veci trecutul, căci viitorul îi va fi tăinuit şi ferecat cu două rânduri de lacăte, precum acelea pe care le-am prins amândoi de grilajul punţii de peste Calea Lactee, ţinându-ne de mâini. „Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, că tare frumoasă eşti! Ia să vadă baba ce ai matale aici: Oho, văd bogăţii şi drumuri multe! Uite, vezi dumneata astea doo linii? Doi copii, maică, asta înseamnă”, spunea ţiganca mijind ochii şi mângâindu-ţi palma. „Un băiat şi o fată… Vor ajunge oameni mari şi vor face bine ţării…” Bullshit! spuneau ochii tăi îndreptaţi spre monturile ghicitoarei. Abia îţi stăpâneai râsul, dar eu te sorbeam din privire, căci vedeam cum la colţurile ochilor tăi apărea Soarele.

La tine-n sân erup vulcanii ce poartă în lava lor fierbinţeala săruturilor mele, se ţes pânze de mătăsuri fine, se încropesc adieri catifelate şi se tatuează aluniţe cu sevă de mesteacăn. Bolnav am fost, iar tu mi-ai mângâiat fruntea, înstrăinat am fost, iar tu mi-ai stins aleanul, deznădăjdui am fost şi mi-ai redat speranţa. Aş putea să mărturisesc păcatele iubirii fără să mă gândesc la tine ca la un panaceu? Aş putea să mă plâng de nimicnicia vieţii mele fără să comit o crimă de lesmajestate? Căci eşti parte din mine… Căci îmi curgi prin vene… Aş pribegi toată viaţa de dinaintea morţii şi toată viaţa de după ea dacă aş şti că dulceaţa mierii ascunse la tine în sân s-ar risipi în Raiul efemeridelor, acolo unde amărăciunea secundei ascunde secretele marilor iubiri, acolo unde un sfert de ceas poate însemna o veşnicie.

La tine-n cercei se aud refrenele cântate de amanţi, se disting suspinele strecurate printre faldurile perdelelor, se înalţă aplauzele ce însoţesc ultima polcă a balului la care ţi-ai pierdut pantoful şi se sting şoaptele cireşilor înfloriţi în lobul urechii tale. Îţi aminteşti de secolul pe care l-am botezat amândoi „Die Soubrette”? Dar pe cel legat în mănunchiuri — ca să ne ajungă peste iarnă — când crivăţul umfla foalele lui ianuarie ca pe un balon de săpun, secol pe care l-ai uns cu untdelemn şi i-ai spus „Grieg”? Când ascultam la patefon „Morning Mood”, când ne iubeam în lumina înghesuită printre ţurţurii nopţii polare şi când adormeam îmbrăţişaţi, gângurind valsurile pe care se unduiau lebedele lui Ceaikovsky.

La tine-n glezne se ascund paşii cămilelor  din caravanele ce bântuie oceanele de siliciu, hărţuite de piraţi chiori, cu  flinte înfăşurate în bandana, tatuaţi cu ancore şi femei despuiate. Îţi mai aminteşti buza prăpastiei de pe care voiam să mă arunc? Hai, fă un efort! Te rog frumos! Îţi promit că te voi răsplăti cu eşarfe, inele şi cercei indigo asemenea hainelor tuaregilor, care-şi strecoară ceaiurile şi destinul printre degetele vieţii, aşa cum tu însuţi o făceai — şi nu de puţine ori — când îmi spuneai „Te iubesc!”. La tine-n glezne urlă strigătul fenecului şi se sting ultimele suflări de viaţă ale prăzii căzute la poalele dunei, acolo unde-mi doresc şi eu să mor, după ce gleznele tale vor fi fremătat nisipul fără încetare, zi şi noapte, până la primul revărsat al zorilor când, după ce vei fi străbătut deşertul, doar îngerii îţi vor fi rămas alături, iar tu mă vei fi găsit.

La tine-n inimă bate ecoul metronomului care măsoară distanţa de la gura ta la fruntea mea, de la palma mea la coapsa ta, de la buzele mele la tâmplele tale, mileniile scurse de la clipa când toate acestea, tulburate de o tahicardie trecătoare au început dansul, dovadă vie a emoţiei ce făcea din pielea ta un caşmir cu dor de răzvrătire. Ca atunci, demult, când ninsoarea ne surprinsese goi şi inocenţi, înfăşuraţi în mantia mincinoasă a primăverii. Ca atunci, demult, când credeam că păsărilor călătoare  nu li se eliberează niciodată  tichet, căci, nu-i aşa, ce s-ar câştiga dacă li s-ar perfora zborul? Au nu ştim oare că tot cerul s-ar prăbuşi dacă n-ar fi vânturat de aripile lor? Au nu ştii oare că existenţa mea s-ar preface în colb dacă nu m-ai iubi? Au nu ştiu oare că dacă fiinţa ta m-ar striga de dincolo de ţărână, aş învia iar şi iar doar ca să-ţi caut privirea şi să mă răstignesc pe ea, ca un suspin christic?

 

Reclame

Aşa a fost să fie

“Aşa a fost să fie…”

Teribilă filosofia cioplitorului în lemn, care plânge declinul industriei mătăsii din cauza penuriei de frunze de dud. „E bun şi rumeguşul, dar nu poţi face pantaloni din el”, îmi spunea, ţintuindu-mă cu privirea gepidului care vedea prima oară zidul lui Aurelian. A avut şi Roma chinezii ei. Îi are şi acum, fir-ar al dracu` de globalizare…

Laşitatea meşterului mi-a amintit de radierele chinezeşti din copilărie. Erau rozalii sau verzi şi miroseau frumos. Pot să spun şi ce gust aveau, pentru că muşcam din ele. Când erau noi aveau textura unui bulgăre de tofu, dar după ce ştergeam cu ele notele din carnet, aveau gust de haiducie. A cioplitorului n-avea culoare, dar mirosea a tulburel şi a deşertăciune.

L-am întrebat dacă ştie cu ce se hrănesc viermii de mătase.

Cu lapte de pasăre şi făină de orez, mi-a răspuns lovind cu toporişca buturuga ce ascundea printre inele comori supte din ţărână. Meşterului meu îi lipsea doaga raţiunii, dar putea trăi cu acest disconfort.; chiar mai bine decât micii producători de mătase naturală pe care-i condamnase la înfometare, în numele unui ţel de uz casnic: acela de a-i satisface babei lui nevoia de a freca mămăliga cu un făcăleţ din lemn de dud.

N-am mai trăit aşa o vară din vremea în care intram prin efracţie în casele melcilor plecaţi la pescuit. Făceam contrabandă cu perle. Şi pentru că D-zeu mi-a dat multă minte, vindeam boabe de mac tăvălite-n sidef şi vafe contrafăcute. M-au arestat după ce m-au prins trecând Jiul pe care intenţionam să-l fac Dunăre, dacă Dunăre n-aveam, şi m-au condamnat la trei ani cu executare.

I-am fumat…

După ce m-au eliberat, am cules un braţ de flori de nuc şi m-am dus glonţ la uşa iubitei mele, o femeie dârză pe care o lăsasem cu damigenele pline de benzină şi ratele neachitate.

Am găsit-o cu doi copii; făcea dulceaţă din muguri de molid. Când am văzut-o cu şorţ în faţă şi cu zahar pe degete, mi-am amintit de vorbele cioplitorului filosof şi le-am adaptat situaţiei, că de aia îl iubesc pe Darwin: Sunt bune şi florile de nuc, dar nu poţi face din ele cozonaci.

Aşa a fost să fie…

Apoi am plecat în sus, pe Siret, spre graniţa cu Ucraina, să culeg chiştoace. Auzisem că unii se propăşiseră din contrabanda cu ţigări.

Cu ţigări din alea, de după.

Semne bune, 2015

Tendinţe


Am o tendinţă parşivă de a crede despre mine că sunt un bun evaluator, dar fără pretenţia de a urca la rang maxim ideea de déjà vu.

De altfel nu mi-am dorit vreodată să cunosc viitorul decât în măsura în care mi-ar dezvălui numerelor câştigătoare la tragerea din Duminica Floriilor. Istovitoare deşertăciune. Şi bezmetică…

Plouă.

Azi mă simt un pic mai bine, deşi mă apasă o epuizare octogenară.
Înclin să  cred că am avut zile mai bune.

Îţi spun un secret: îmi place să pictez.
Cu cuvinte.

Plouă.
Voi picta o poveste.
Despre tendinţa parşivă de a mă considera un bun evaluator.

 

Ziua întâi

Era tot timpul în gardă. Ştia că fanta cutiei poştale hăpăia scrisori cu nemiluita, asemenea monumentului de piatră de la Roma, cel care înghite mânuţe negre, mâini subţiri şi albe, mânuţe galbene, mânuţe arămii, dar nu părea dispus să-i acorde atenţie prea mare. Avea treburi mai importante: să scoată bichonul la plimbare, să cureţe cartofi pentru piure, să schimbe becul de la baie şi să scoată de sub pat şoşonul pe care-l aruncase spre ţânţarul ce-l pricopsise cu o malarie imaginară. Ceea ce nu ştia era că, dincolo de poftele pantagruelice ale serviciilor poştale de a se hrăni cu gânduri împachetate în plicuri, exista un revers al medaliei, la fel de delicios precum lipiciul de pe spatele timbrului şi care, dacă ar fi fost făcut public (de altfel, îmi asum urmările dezvăluirii acestei taine), ar fi echivalat cu negarea existenţei lui Dumnezeu. Îl vedeam  cum traversa strada, elegant ca un cocoş de munte, cu o pălărie de fetru gri, un palton de culoarea sâmburilor de măsline, pantaloni maro de velur şi pantofi negri, spre cutia poştală care-l întâmpina cu ochi mijiţi, nerăbdătoare ca un pui de acvilă. Scotea plicul din buzunarul de la piept, îl aşeza pe marginea cutiei, îl netezea, apoi atingea timbrul cu vârful limbii şi-l lipea în colţul din dreapta-sus. Inspecta asperităţile hârtiei, ridica plicul spre soare, apoi îl vâra în gura cutiei galbene, care, cu timpul luase culoarea roşie, semn că deşertăciunea şi rugina nu iartă niciodată.

Într-o zi, de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, într-o noapte, m-am ascuns după roţile bicicletei poştaşului, profitând de faptul că o lăsase rezemată de perete, m-am strecurat printre spiţe, am pătruns în cutia magică şi m-am tupilat sub un plic cu ce mirosea a murături, semn că mama care-i scria feciorului făcuse sarmale cu varză acră. Ce să spun? Nu mi-a fost uşor să stau chircit printre miile de întrebări ce se prelingeau spre duşumeaua încinsă, să silabisesc cuvintele atinse de artroză, să vărs „una lacrima sul viso”, cu gândul la Boby Solo, să suport beşteleala alineatelor dezlânate – semn că până şi scrisorile mor o dată cu destinatarii lor –, să îndrept vorbele de ocară scrise în chineză pe o hârtie de orez şi să fac din ele arcuri cu care să vânez bourul din care n-a mai rămas decât un cap, pe stema unui principat.

Când a sosit ora întâlnirii cu amicul meu, am ridicat braţele spre fanta prin care se zărea o bucăţică de cer, mi-am frecat palmele şi am ţopăit pe scrisorile ce se aşterneau la picioarele mele, precum covoarele din poveştile persane. M-am aşezat pe marginea unui plic barosan care mirosea a coadă de rechin, legănându-mi gambele acoperite cu jambiere albe. Am sustras scrisoarea şi am început s-o citesc, ros de curiozitate. Când am ajuns la capătul ei, asudat, deshidratat şi mărginit de limitele păcatului originar ce pare că vine, conform ultimelor descoperiri, din constelaţia Andromeda, trecuse de ora 20. Am împăturit-o, i-am ascuţit muchiile cu dosul unghiei, am lipit plicul şi m-am strecurat afară, trecând prin aceleaşi spiţe ruginite ale bicicletei cu jilţul ros. Mi-am pus pălăria de fetru pe cap, am încheiat nasturii paltonului de culoarea sâmburelui de măsline, mi-am privit chipul în bombeul pantofilor negri, am aruncat scrisoarea în fantă şi am pornit spre casă, traversând zebra în grabă, cu gândul la bichonul care aştepta nerăbdător plimbarea de seară.
  
Şi a fost o seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Aprilie 2016, http://www.famost.ro

Carmina Burana

Disperarea nu e un cuvânt.

E un desfrâu al temerilor ce se prostituează pe mijlocul bulevardelor, răpind colţurilor de stradă privilegiul de a fi platformele plăcerilor lumeşti.

E frica de necunoscut, împerecheată cu grija de a traversa strada; stăpânirea de sine, luată cu japca de starea de catharsis; simţul echilibrului, acuplat cu atacul de catalepsie; sufletul prins în chingile unui diavol cu ochi de peşte; carnea păcătoasă a unui trup dospit sub soarele din Provence.

E punctul dincolo de care se întinde hăul sinucigaşilor şi oceanul de smoală pe care plutesc năpăstuiţii cărora li s-a promis fericirea, la schimb cu zilele de rahat trăite pe Pământ.

E insomnia ingratitudinii. A celei faţă de entitatea pe care o vezi cu glugă de Ku Klux Klan, după ieri îţi asigura hrana spirituală ; faţă de societatea deistă care a ajuns la apogeu făcându-i curte diavolului ; faţă de cultura care nu valorează nici cât o ceapă digerată în faţa eternităţii dintre cele patru scânduri ; faţă de părinţii cărora le lipseşte suflul pentru a-ţi spune cât de mult te iubesc ; faţă de copiii care te duc de mână, împotriva voinţei tale, spre asistentele care contabilizează numărul trigliceridelor.

Disperarea e genunchiul trântit peste grumazul clepsidrei în încercarea de a opri timpul, o Carmina Burana incantată de mumiile adormite sub nisipurile de la Gizeh.

Norocul mântuirii şi al virtuţii
îmi este acum potrivnic,
dorinţa şi neîmplinirea
veşnic se află la strâmtoare.
În această oră, fără întârziere,
înstrunaţi coardele lăutei!
Căci prin lovitura sorţii este doborât cel puternic,
Plângeţi toţi cu mine.

sursa foto: http://www.pictify.com

http://www.semnebune.ro 10 mai 2014