Despre Exil, fără încrâncenare

exil-coperta

… dacă aș putea! Nicio carte nu m-a mobilizat și nu m-a solicitat atât de crunt de la Foamea lui Knut Hamsun încoace!

Fără îndoială că va trebui să reiau Exil când voi avea curaj. Prima lectură a durat mai mult decât de obicei (cu măsura mea de a citi, firește!) intenționat. Am raționalizat paginile romanului, am impus pauze de rumegat, dar crisparea nu a dispărut niciun moment. O carte despre limitele umane și despre relativitatea lor (nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!), despre speranțe șchioape și pierdute, despre degradare în cel mai propriu sens, dar cu siguranță în toate sensurile, despre rațiune și pierderea ei, încercarea mării cu degetul, pomul lăudat … Marius Gabor construiește un regal al gunoiului unei părți a lumii sau a lumii întregi, dacă admitem că putem generaliza (sper să nu te supere ce spun, Marius!) fără să permită personajului central să abandoneze umorul, ba chiar să creadă că „degradarea morală e reversibilă”. Credință care, cred eu, îi permite să supraviețuiască pe drumul neumblat, să intre în troacă, să se amestece în ea (deși asta părea de necrezut pentru Codin la început) și să creadă că „asta este viața” când fețele lumii sale cad, una după alta.

Felul în care Marius clădește și strunește personaje mi-era cunoscut din celelalte cărți ale lui, că nu m-am așteptat la o asemenea zdruncinătură din partea Exilului recunosc, dar să admit, la finalul cărții, adevărul unui truism de tipul „niciodată să nu spui: niciodată!”, nu aș fi crezut!

Mă opresc fără să citez și fără să descriu situații și personaje! Eu zic să citiți Exil de Marius Gabor. Dar vă avertizez: așteptați-vă la schimbare, în măsura în care ați foșt niște favorizați ai sorții până acum. Pentru că nu am nicio îndoială că unii dintre voi vor recunoaște în prăjitura mușcată, cu gust acrișor, aruncată la un coș de gunoi de un străin sătul, ajutorul nesperat într-o situație disperată.

Cristina Cozmovici

Exil

„Idomeni, Mai 2016. Poliția elenă a anunțat că a reluat operațiunea de evacuare și relocare a persoanelor din tabăra improvizată pentru refugiați de la Idomeni. Potrivit unor martori, un buldozer a înlăturat marți corturi și deșeuri din tabără. Aproximativ 1.400 de polițiști ar fi participat la operațiune.” (AGERPRES)
Idomeni, Aprilie 2000. Un grup de rătăciţi ai sorţii, din care cu onor fac şi eu parte, face ultimele pregătiri, înainte de a purcede la drum, spre Salonic. Bărbaţii îşi rad bărbile, femeile îşi bandajează rănile de la picioare, călăuzele îşi numără banii…

Nu m-aş fi gândit că, după atâta vreme, numele acestei localităţi va stârni furtuni pe care le credeam pe veci îmblânzite, reduse la stadiul de burniţe. Şi totuşi tragedia refugiaţilor de pe teritoriul elen, tragedie despre care nu vreau să vorbesc aici prea multe, mi-e mult mai cunoscută decât v-aţi putea imagina. Nu, n-am cetăţenie siriană şi nu fug de război, dar am respirat aerul din Idomeni, m-am ascuns în boschetele din Idomeni, am renunţat la demnitate, în Idomeni. Şi mi-e de ajuns.

Bilet

Acum 16 ani, urmându-mi, cu încăpăţânarea specifică zodiilor nedescoperite, calea spre cunoaşterea de sine (ah, ce vorbe mari şi goale!), am intrat într-o lume despre care doar auzisem sau citisem şi pe care, cu toată consideraţia pe care o port civilizaţiei, aveam tendinţa de a o plasa la periferia zonei ce îmbină literatura cu viaţa. N-am stat prea mult pe gânduri. Mi-am luat rucsacul, am urcat în tren şi am plecat. Nimic nu mă putea opri. Nici măcar lacrimile părinţilor.

Bucureşti. Gara de Nord. Peste şaizeci de inşi, din toate colţurile ţării, conduşi de trei călăuze, se pregătesc de marea aventură a vieţii lor. Destinaţia? Grecia! Nu-mi cereţi nici măcar să-mi imaginez care ar fi fost motivaţiile lor, ar fi imposibil; pe de altă parte cred că nici mie nu-mi era foarte clar scopul pentru care urma să las totul în urmă şi să încep un alt capitol. Cert e că fiecare personaj din această carte, fie că e unul colectiv, fie că e unul bine ancorat în desfăşurarea acţiunii, urma o reţetă milenară, scrisă în ADN-ul nostru cu enzime uliţarnice, încă de pe vremea în care treceam Rubiconul, dinspre Africa în Europa, cu o blană aruncată pe umeri şi cu arcul întins spre mamuţi.

Tsiatios

„Exil” nu este un roman. Nu este nici măcar un jurnal. „Exil” sunt eu. Niciodată nu mi-am imaginat c-aş putea avea la masa festivă, pe care vă rog să vi-o imaginaţi aşezată la umbra viei din grădina mea, atâţia invitaţi cunoscuţi şi necunoscuţi, în faţa cărora să mă înclin şi pe umerii cărora să aşez o parte din eşecurile mele, fără a le cere altceva decât clemenţa pe care orice muritor o cere în faţa ridurilor şi articulaţiilor şubrede. Şi totuşi sunteţi aici. Gata să răsfoiţi un capitol din viaţa mea, un capitol despre care, vă rog să mă credeţi, nu credeam să fiu în stare a-l face vreodată public. Şi pentru asta vă mulţumesc.

Manuscris

Gata cu sporovăiala. Aşadar, după „Amor de dragul ploii” Editura Karth, 2014 şi „Oraşul nebunilor” Editura Teba, 2015, urmează „Exil”Editura Teba. După cum am spus, în anul 2000 am plecat în Grecia să-mi fac un rost. Nu ştiam cât de greu avea să fie sau prin ce urma să trec, deşi toată lumea vorbea de celebra trecere a graniţelor Macedoniei, cu ajutorul călăuzelor. M-am oprit în Katerini, o localitate amplasată la câţiva zeci de kilometri de Salonic. Nu vreau să spun foarte multe, am scris tot ce se putea scrie, fără să fac rabat de la realităţile dure ale vieţii pe care am trăit-o printre boschetari, şmenari, bandiţi şi peşti, în limita bunului simţ pe care hârtia dintre aceste coperte mi-l cere. Vreau doar să menţionez că lecţia primită a fost usturătoare şi, vai, mă tem, inutilă.

Amintiri

La scurt timp după întoarcerea mea în ţară, între iunie 2000 şi iulie 2001, mi-am scris memoriile. Nu acelea de la primele zile în care am început să zbier la viaţă, ar fi durat prea mult şi mă tem c-ar fi fost neinteresante, dar pentru că mi-am dorit foarte mult ca părinţii mei să vadă prin ce am trecut şi cum se desfăşura o zi pe meleagurile ţării care în care s-a născut civilizaţia, am pus toate amintirile pe şase caiete, le-am transcris în Word şi le-am legat la tipografie, într-un singur exemplar. Sigur, mama a fost prima care, nici nu ştiu cum să spun, a citit-o, plâns-o, trăit-o?, mă rog, ştiţi cum sunt mamele, dar tata, spre surprinderea mea, a abandonat-o după primele rânduri: „Nu pot să citesc. Doare…” Cartea a ajuns în acel format şi prin casele rudelor sau a câtorva apropiaţi, dar atât. „Şi totuşi se învârte…”

exil-coperta

Peste 600000 de semne, 300 de pagini, 29 capitole, câţiva prieteni fără de care acurateţea anumitor informaţii ar fi fost discutabilă – Manuela, Klimis Tzaferis, Ingrid Budu, Anca Radu, Cernean Vicky şi Liliana Cojoleancă –, doi colaboratori de nădejde – George Checheriţă şi Leonard, fără de care conţinutul şi coperta ar fi arătat ca o nebuloasă –, 6 rescrieri – niciodată n-am fost mulţumit de rezultat – şi o invitaţie în casa mea, e drept, virtuală, unde vă voi aştepta cu o poveste pe cinste despre idelauri, viaţă, moarte, false prietenii şi trădări.