Vernisajul expoziţiei – „Copiii lui Cain”. Lansarea volumului – „Exil”

img_0455

Nu poţi fi obiectiv (până la urmă cred c-ar fi o nenorocire să fim ghidaţi de această meteahnă în tot ce facem sau susţinem) când scrii cronica unui eveniment la care ai fost protagonist. Trecând peste uşoara jenă ce mă face să strâng din dinţi şi să povestesc cum am văzut eu evenimentul, poate c-ar fi interesant să vă spun că, în afara faptului că s-a consumat într-un cadru elegant (pentru care mulţumesc conducerii Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina), cu oameni frumoşi şi cu portrete în care mi-am lăsat o fărâmă din suflet, acesta mi-a statuat convingerea că răsplata mea, orice aş face, oricâte soluţii aş căuta, nu poate fi pe măsura mulţumirilor pe care vreau să le adresez tuturor celor care au onorat invitaţia mea, de la domnul Primar Marius Ursaciuc şi până la gâzuliţa care a extras biletul câştigător, şi să le promit că voi reveni cu alte surprize, atât pe plan literar, cât şi pe plan artistic.

Iată ce spune doamna Elvira Romaniuc, în deschiderea evenimentului:

d75_6362

M-am întrebat de ce a intitulat Marius expoziţia „Copiii lui Cain”. Nu ştiu dacă a gândit asemenea mie, dar cel puţin din scriitura biblică ştiam că primul copil al lui Adam a fost Cain, apoi a fost Abel; Cain – cultivator, Abel – crescător de animale. Aceleaşi texte biblice consemnează, de asemenea, ceea ce este numit de către unii prima crimă din istorie: uciderea lui Abel de către Cain. În ceea ce priveşte chiar acest moment, criticii, nu doar a textelor religioase, sau filosofice, au mai multe puncte de vedere, mai multe interpretări… Mie îmi place să cred că, de fapt, Cain n-a vrut să-l ucidă pe Abel, că a fost o întâmplare, că după aceea s-a căinat. Noi avem acest cuvânt în vocabular: a te căina, a te plânge, a te jelui pentru o faptă pe care ai făcut-o. În acelaşi timp, dacă este să privim în aceste texte, suntem urmaşii lui Cain, pentru că Abel a murit. Dacă privim din nou în istorie şi în textele biblice, s-ar putea ca acest moment să marcheze începutul sedentarismului, căci Abel era sedentar, cultiva pământul, iar Cain era plugar. Poate că acest moment este acela în care oamenii au început să se aşeze la casa lor, aşa cum legendele noastre păstrează foarte multe pilde pe care uneori cu greu le desluşim. Marius Gabor nu este la prima experienţă scriitoricească. Elev la gimnaziu al domnului profesor Corneliu Tincu, nici acest lucru nu este întâmplător, de fapt Marius nu crede în întâmplări şi nici eu, după absolvirea Liceului din Gura Humorului a urmat cursurile de drept la Iaşi. Nu ştiu ce anume l-a apropiat de literatură, ştiu doar ce mi-a oferit ca informaţie şi din ceea ce am citit pe internet că a colaborat cu diverse reviste de cultură şi că a debutat cu volumul de poezie şi proză scurtă „Amor de dragul ploii”. Revenit în urbe, se hotărăşte să deschidă o editură  la care publică humoreni de-ai noştri şi nu numai, editură care se numeşte „Teba”. Nu întâmplător, din nou… Anul trecut dumnealui a lansat o carte care se numeşte „Oraşul nebunilor”, dar despre ceea ce face dumnealui ca scriitor, îl voi ruga să vorbească pe domnul director al Bibliotecii Judeţene, domnul Gabriel Cărăbuş.

Gabriel Cărăbuş:

d75_6375

Domnule Primar, doamna director, dragă Marius, stimaţi invitaţi, mă bucur să fiu astăzi aici alături de Marius Gabor, pentru a lua parte şi la această altă lansare de carte, după ce am fost şi anul trecut la lansarea volumului „Oraşul nebunilor”. Din câte îmi amintesc atunci, sunt referiri la oraşul Gura Humorului, iar în volumul de faţă tratează drumul pe care personajul principal, tot un humorean, l-a avut de parcurs în nişte vremuri nu tocmai luminoase din punctul de vedere al celor care îşi duceau traiul în alte ţări pentru a câştiga o pâine mai bună. În primul rând, pentru a ajunge să lucrezi în Grecia sau în altă parte românii nu puteau pleca decât incognito, beneficiind de „serviciile” unor călăuze şi cu anumite peripeţii, de o realitate crudă, care te lovesc de-a dreptul în plex când citeşti acest volum. Ştiam că anii 90 sau chiar începutul anilor 2000 cam în felul acesta se petreceau lucrurile cu cei care doreau să lucreze în alte ţări, fie că era vorba de Serbia, de Turcia sau Grecia, mergând uşor-uşor spre Occident, până la deschiderea graniţelor, însă nu ştiam că lucrurile erau atât de crude pentru cei care se înhămau la o astfel de misiune. Riscuri enorme, pericole la fel de mari, suferinţe şi uneori adevărate tragedii în spatele reuşitei de a ajunge la destinaţie, fiindcă de foarte multe ori această reuşită numai reuşită nu era (lăsând la o parte faptul că-ţi întorcea viaţa, scuzaţi expresia, cu fundul în sus), iar din liniştea căminului, chiar dacă poate cu bani mai puţini, sau câştigând banii altfel, te duceai în necunoscut; şi nu te duceai, aşa cum se exprimă autorul la un moment dat, cu intelectuali şi profesori universitari, ci şi cu anumite etnii conlocuitoare, cu anumite personaje care, trăind din asta aveau inimile împietrite sau rezolvau problemele prin violenţă. Din momentul în care pui mâna pe carte ai tentaţia de a nu-i da drumul, chiar dacă e o oră înaintată în noapte şi totuşi trebuie să te culci, a doua zi vei căuta să continui pentru a ajunge la finalul peripeţiilor. Cartea e scrisă într-un stil coerent, fără nici un fel de emoţie, fără a-i tremura pixul, însă despre acest lucru, sunt convins, ne va vorbi mult mai aplicat colegul meu Alexandru Ovidiu Vintilă, aşa încât mie nu-mi rămâne acum decât să-l felicit, aşa cum o făceam şi acum un an, în numele unei instituţii care este un templu al cărţii, mai mare, mai mic, fiindcă, până la urmă, astfel de cărţi, sunt convins, şi dragostea noastră, a tuturor, dar mai ales a celor cu vârste mai fragede, dragostea pentru literatură, pentru citit, va reveni uşor, dacă astfel de întâmplări frumoase, astfel de cărţi, cu astfel de oameni, precum Marius Gabor, vom putea să urnim publicul din faţa calculatorului şi a televizorului, de a-l face să ţină în mână o carte şi a o savura efectiv. Felicitări!

Alexandru Ovidiu Vintilă, doctor în ştiinţe socio-umane, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, redactor şef al revistei Bucovina Literară:

d75_6382

Mă bucur să fiu azi aici, la Gura Humorului, să fiu alături de Marius Gabor şi mă bucur că am avut ocazia de a-i citi al doilea roman, după aproximativ un an. Am observat că nu a venit cu o nouă scriitură, cum fac mulţi, culmea, dintre cei care de obicei sunt şi foarte prolifici, dar şi cam slăbuţi din punct de vedere literar (el pare, iată, şi prolific şi într-un moment extrem de bun pentru că un roman nu este uşor de scris). Este o scriitură mai elaborată, şi-a dat seama de persistenţa unor elemente cam prea colocviale la un moment în scriitura sa, urmare a autoanalizei. „Exil” este un roman care are la bază motivul călătoriei la capătul căreia Marius Gabor ajunge să se cunoască, descoperindu-şi cu adevărat sinele şi lumea din jurul lui.

Romanul se deschide cu o sentinţă din Nikos Kazantzakis, care sună în felul următor: „Mergem acolo unde D-zeu ne poate vedea mai bine!”  În acelaşi mod, personajul Codin, din Gura Humorului, pleacă în Grecia pentru a-şi câştiga un loc în societate şi astfel devine un călător,  aşa cum Marius Gabor dă de înţeles, încă din primele pagini „Spre deosebire de turist, călătorul nu ştie dacă se va întoarce vreodată acasă” acest fapt anticipând evenimentele deosebit de intense ce vor fi descrise în roman: pierderea stimei de sine, frica, foamea şi chiar înfruntarea morţii. Libertatea fiinţei umane constă în a recunoaşte neputinţele şi de a le depăşi. Acesta e mesajul pe care Marius Gabor vrea să-l lase lumii, drumul emigrantului român spre Grecia şi viaţa lui acolo nefiind decât un pretext pentru ilustrarea acestuia: Tot ce pot spune e că nu hotarele geografice, culturale sau lingvistice ne împiedică să ne descoperim limitele, nu lipsa mijloacelor de a ajunge la Polul Sud sau la Polul Nord şi nici a acelora de a călători până la Jupiter şi înapoi, ci teama de a recunoaşte că în fiecare din noi zace o lepră, teama de a nu o trezi şi de a ne vedea goi, păcătoşi şi urâţi.” În roman se vorbeşte de fapt despre un exil asumat pe care Codin îl urmează chiar dacă şi-ar fi dorit încă de la început să poată renunţa la el. Avem de-a face cu o iniţiere, însă o iniţiere inversă, în care el descoperă de fapt că fiinţa umană poate fi prin excelenţă şi o fiinţă amorală sau imorală, mai exact. În drumul acesta existenţial ne dăm seama că pentru a supravieţui putem fi capabil de fapte pe care înainte nu ne puteam gândi că le-am putea săvârşi. Este practic acea viziune despre care vorbesc în special şi filosofii empirici englezi care spun că lumea, de la natura ei, este rea, comparând-o cu Leviatanul. Ei bine, Marius Gabor ne înfăţişează un astfel de Leviatan, dar care nu este în afara noastră ci şi în interiorul nostru, care se declanşează în momentul în care este cu adevărat stimulat, să spun aşa. Plecat din Gura Humorului cu gândul să se căpătuiască în Grecia, Codin urmează o călătorie cu peripeţii care-l maturizează şi-l face să-şi piardă încrederea în propriile reacţii. După opt zile aventuroase petrecute în mijlocul unui grup pestriţ, însoţit de călăuze, Codin învaţă că neprevăzutul şi pericolele care pândesc la tot pasul pot să-ţi schimbe radical viaţa. Viaţa emigrantului care călătoreşte pe timp de noapte, care este nevoit să suporte frigul, foamea şi frica, se agaţă de speranţa unor zile mai bune şi de nevoia de a demonstra celor de acasă că a reuşit. Drumul până la frontiera Greciei este presărat cu întâmplări amare. Grupul format din bărbaţi şi femei este nevoit să înnopteze în albia unui râu, să mănânce alimente alterate, sau să călătorească în condiţii improprii. Totul culminează (aici este un moment-cheie al romanului) cu momentul în care una dintre femeile grupului moare lovită de tren când încerca să treacă un pod. Codin este nevoit să-şi reprime toate sentimentele, să se îmbărbăteze şi să meargă mai departe. Lupta cea mare pe care o duce nu este cu ceilalţi sau cu nenorocirile, ci cu el însuşi. Sunt descrise toate slăbiciunile trupului, toate momentele de autoevaluare şi de autodepăşire. Iată, spre exemplu, la ce se gândeşte Codin după ce femeia este lovită de tren şi moare: Ce aş fi făcut dacă eram în locul lui, în situaţia în care aveam de ales între viaţa mea şi a femeii? Spre deosebire de cealaltă întrebare, aceasta avea un fundament concret, de aceea, mi-a fost mai uşor să răspund. Cu toată ruşinea, aş fi ales să trăiesc. Aş fi ales viaţa. Viaţa mea.”

Drumul care i-ar fi adus libertatea financiară nu a fost atât de primitor cum şi-ar fi închipuit: Grecia e o ţară minunată. De fiecare dată când îi pronunţi numele sau te gândeşti la ea, imagini cu plaje scăldate de soare, vapoare, insule şi turişti în costume de baie îţi defilează prin faţa ochilor.” Grecia lui Codin nu i-a oferit nici măcar un loc unde să pună capul. Adăpostit în gări, şoproane, cambuze, românul lucrează ziua pe bani puţini, în agricultură sau construcţii, fără a avea o leafă sigură. Treptat, romanul se ocupă de încă două personaje, tovarăşi ai lui Codin: Dinu şi Marin. Spre deosebire de Codin, care este vocea principală în roman, Dinu şi Marin nu îşi pun probleme de conştiinţă. Oameni simpli, obişnuiţi cu munca silnică, se acomodează mai uşor, deşi nu au în comun decât traiul greu Codin rămâne fidel micului trio, în interiorul căruia îşi găseşte un anumit echilibru. Dinu este un tip autoritar, încăpăţânat şi decis să muncească până la epuizare pentru familia de acasă. Spune acesta: „Am apartament cu 4 camere, pereţii bătuţi în calciu, ladă frigorifică, pivniţă, cuptor cu microunde, centrală. Aur? C…..u! Da, dar Miron o muncit pentru toate astea…” Dinu este cel care spre finalul romanului îl trădează pe Codin şi care se adaptează mediului cel mai bine, fapt care îi conferă un ascendent faţă de tovarăşii de suferinţă: „Dinu e un tip robust, şi nu mă refer doar la fizic”. Tovărăşia celor trei merge până acolo încât Codin refuză o viaţă mai uşoară în Grecia alături de alţi români aflaţi la muncă: Dacă aş mai fi întârziat o secundă, probabil că nu m-aş mai fi întors niciodată la cei cu care încheiasem un pact de întrajutorare materială, spirituală, emoţională şi de care mama huciului o mai fi fost…”

Spre finalul romanului, însă, ne dăm seama că periplul în Elada îl schimbă iremediabil pe Codin, care pedepseşte trădarea lui Dinu în chip crud şi neaşteptat, punându-l pe rusul cu care se împrieteneşte să-i taie o ureche. Vocea naratorului este sigură şi autoironică, mai ales în prima parte a romanului. Siguranţa se diminuează spre final, ca şi plăcerea lui Marius Gabor pentru detaliu, final care este puţin precipitat. De fapt, el nu ne prezintă nicio concluzie asupra evenimentelor petrecute, nici un rezultat clar al faptelor. Este un final deschis. Poate că cele petrecute cu Dinu, Codin rămâne să muncească alături de Evgheni, poate se va întoarce acasă, nu putem şti. Gestul simbolic de a se cufunda în mare a lui Codin, de la sfârşitul romanului, arată chiar incertitudinile şi imprevizibilul cu care se va confrunta în continuare: M-am ridicat de pe şezlong, am încălţat tenişii, le-am dezlegat şireturile, am aprins o ţigară şi am intrat în mare.”

Marius Gabor, aş spune ca o concluzie a ceea ce am citit evoluează mult faţă de romanul precedent „Oraşul nebunilor”, găsind o formulă mai potrivită de a povesti, de a nara anumite evenimente, curăţindu-şi limbajul şi alegând un alt ritm al naraţiunii. De asta spun că prima parte a cărţii este şi mai alertă, mai incitantă. Spre sfârşit parcă a vrut puţin să încheie romanul, parcă deja subiectul îl epuizase şi atunci şi-a dorit să termine cu povestea în sine. Recomand cartea cu mare drag şi îl felicit şi eu, cum l-a felicitat şi domnul Director şi vă felicit şi pe voi, cei din Gura Humorului, pentru că, iată, aveţi un prozator autentic, care se află într-o perioadă bună a vieţii sale şi care evoluează cu adevărat de la o carte la alta. Acest roman intitulat „Exil” este chiar interesant. Vă mulţumesc!

După invitaţii mei, am încercat să explic de ce am ales titlul expoziţiei „Copiii lui Cain”:

d75_6401

Recunosc: de o bună bucată de vreme mă preocupă istoria lumii. Cea văzută prin ochii sfinţilor părinţi ai Scripturii, cea văzută prin vizorul spiritual al umanităţii şi cea văzută prin gaura pe care, dacă un viermişor isteţ ar fi lăsat-o în măr, poate că Evei nu i s-ar mai fi părut atât de ispititor, iar noi am fi avut altă soartă. E o speculaţie, nu mi-o luaţi în nume de rău… Când am început să desenez primele portrete, acum 5 ani, nu mi-am imaginat că aş putea să fac din asta o chemare la meditaţie şi cumpănire, dar în timp ce defineam trăsăturile ce le dădeau viaţă, am avut senzaţia că cineva striga de dincolo de hârtie.

Aţi privit vreodată un plugar? I-aţi văzut muşchii, noroiul de pe cizme, obrazul nebărbierit şi ars de soare, ridurile şi încrâncenarea de pe chip? Aţi auzit cum îndeamnă boii? Dar palmele… palmele, le-aţi văzut? Poate că da, poate că nu, depinde ce rezoluţie are aparatul dvs… Haideţi să vă spun un secret: nu-i nevoie să-l ajustaţi. Priviţi-vă în oglindă, priviţi-vă unii pe alţii, priviţi aceste portrete. Iertaţi-mi îndrăzneala, nu spun că suntem nişte brute care nu fac altceva decât să biciuiască boii pentru a trage o brazdă în plus şi nici că lupta pe care o purtăm e dinainte pierdută, ca şi cum ar exista vreodată un potop capabil să ne cureţe de tot, dar dacă vă priviţi atent veţi regăsi încrâncenarea celui care, mărginit de sămânţa păcatului, a ridicat mâna şi a ucis pe fratele său.

Suntem copiii lui Cain şi nimic nu poate schimba asta. Suntem frumoşi, puternici şi inteligenţi. I-am moştenit îndârjirea şi forţa de muncă, încăpăţânarea, spiritul de competiţie, dorinţa de a fi cei mai buni, dar şi invidia, egoismul şi setea de apoteoză. Nu vi se pare că prima crimă a omenirii a născut capitalismul? Nu aveţi senzaţia că am fi avut alt destin dacă Abel ar fi trăit?

În curând vom coloniza planeta Marte, vom face ocolul Galaxiei, vom sta la masă cu zeii din Olimp, vom fi noi înşine zei, după ce vom fi fost morminte şi cărturari, vorba lui Ceram, apoi ne vom întoarce acasă, pe acelaşi pământ de sub bulgării căruia glasul celui ucis ne irită timpanele cu îndemnul la iubire.

Suntem copiii lui Cain, dar ştiţi ceva? Nu ne este ruşine. Paradoxurile sunt făcute pentru a stăvili certitudinile, iar dacă azi suntem răspunzători pentru faptele înaintaşilor noştri, nu ne rămâne altceva de făcut decât să opunem acestei nedreptăţi o nedreptate şi mai mare, aceea de a răstălmăci numele lui Abel şi de a-l transforma din „Deşertăciune”, cum spune Ecleziastul, în iubire. Priviţi aceste portrete: în spatele lor se duce o luptă. N-am făcut altceva decât să surprind momentul în care moştenirea acustică a lui Abel a înfrânt nevoia lui Cain de a se măsura cu Dumnezeu.

Primarul oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc: d75_6406Am să încep cu stimate domnule Marius Gabor, vreau să-ţi mulţumesc pentru că, fără să vrei, m-ai forţat să citesc un al doilea roman pe nerăsuflate. Domnul Cărăbuş se mai culca, eu n-am reuşit… Vreau să-ţi mulţumesc pentru portret, prima oară, aşa cum ai spus, am avut senzaţia că e oglindă, şi, da îmi dau seama că ai muncit atât de mult la mustaţă, încât nu ţi-a mai rămas negru pentru păr… Ce vreau să vă spun, şi mă adresez dvs. în primul rând: cumpăraţi cartea şi citiţi-o. Pentru că, nu ştiu, aşa, metaforic, nu vreau să vă vorbesc, vreau să vă spun că din punctul meu de vedere, al cititorului, e un roman patriotic. E un roman care ar trebui predat în şcoli, astfel încât mirajul câinilor cu colaci în coadă să fie demontat înainte de a fi încercat. Vă rog să mă credeţi că toţi cei care visează o viaţă foarte uşoară şi plină de milioane de euro, din păcate,  vor să încerce acest miraj, dar dacă veţi citi cartea o să vedeţi, la fel ca şi mine şi veţi spune „fie pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara mea”, aşa că, Marius, îţi mulţumesc (pentru că m-am felicitat după ce am citit cartea că n-am dat curs impulsurilor pe care le-am avut şi eu la un moment dat de a cuceri un mare miraj, un mare vis de milionar în străinătate) că ai fost şi pentru mine şi mi-ai povestit ceea ce, din fericire, n-am trăit, şi că, prin tine, oraşul Gura Humorului şi-a câştigat poziţia pe hartă. Aşa că, noi, humorenii, sau reprezentantul a 80% din cei 15000 de humoreni te felicităm!

d75_6372

sursa foto: George Boicu 

Reclame

Vernisaj „Confesiuni cromatice” – Radu Bercea

img_0294copy

Înainte ca iarna să-şi intre în drepturi, vai, limbaj de lemn, de ce nu-ţi caţi matale de lucru?, Radu Bercea ne-a chemat la arme. Nu pentru a trece Carpaţii şi nici pentru a cere frăţii semenilor de dincolo de Prut, cu toate că… mă rog, asta e altă discuţie, ci pentru a izbi permafrostul cu cazmaua, a-i strânge bulgării cu palmele goale şi a-l transforma într-o maia naţională, că de astea multinaţionale ne-am cam săturat. Şi dacă tot vorbirăm de cromatici patriotice, poate n-ar fi rău să aruncăm un ochi peste lucrările maestrului Radu Bercea, acest „Enfant sur la terre” pentru care poezia scrisă de arta plastică a atins o cotă atât de rafinată, încât înălţimile nu se mai pot măsura decât în bătăi de aripi.

Flori, râuri, bordeie căptuşite cu omăt, ţărmuri, valuri, albii şi pescăruşi, asta ca să amintesc doar o parte din elementele ce şi-au găsit loc pe pânza pictorului, sunt tot atâtea basme pentru care unii dintre noi am da ani din viaţă pentru a mai fi ascultate o dată, şoptite de mama.

Pentru mine Radu Bercea nu e un pictor, ci un sculptor care se încăpăţânează să răstoarne legile fizicii, să modeleze şi să transpună tridimensionalul într-un univers faţă de care tinzi să ai o reţinere, dacă nu chiar repulsie. Ce? V-am speriat? Mă faceţi să râd…

img_0327copy

Priviţi-i lucrările. Vă garantez, pun chiar rămăşag pe o îngheţată de vanilie, că veţi fi tentaţi să întindeţi mâna spre ele, să vă sprijiniţi de rame şi să vă aruncaţi în lumea de dincolo de ele, să simţiţi candoarea cu care acesta şi-a lăsat amprenta asupra naturii, mirosul algelor şi trosnetul lemnelor din sobă.

Hai, faceţi, vă rog, un efort. Lăsaţi-vă ademeniţi de penel, renunţaţi la cea de-a treia dimensiune şi puneţi-vă la dispoziţia fanteziei sale. Culcaţi-vă pe patul de paie din casa de „La Ulma”, puneţi mâinile sub cap, aruncaţi mobilul şi ascultaţi cântecul de leagăn al anotimpului ce stă să vină. Priviţi apoi pe fereastră, faceţi cu mâna ciorii de pe căpiţa de fân, ştergeţi orice amintire şi lăsaţi-vă purtaţi de valurile ce bat în uşă, ca şi cum aţi fi pe Arca lui Noe…

A fost greu? Ştiam eu că mă pot baza pe voi…

img_0301copy

Vineri, 18 noiembrie, la Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură „Confesiuni cromatice”,  semnat de Radu Bercea. Într-o sală plină, pentru care lumina artificială nu părea capabilă să estompeze reflexiile de pe pânzele artistului, rând pe rând, invitaţii săi, Mihai Camilar, Mihai Sultana Vicol, Ion Drăguşanu, Constantin Bulboacă şi Primarul localităţii, Marius Ursaciuc, au luat cuvântul, exprimându-şi admiraţia faţă de cel pe care, de bună bucată de vreme, îl considerăm prietenul nostru, elogiindu-i aplombul, invidiindu-i energia (e o speculaţie pe care mi-o asum), stârnindu-i timiditatea aparentă şi aplaudându-i tenacitatea cu care reuşeşte să ne tragă după el în această călătorie astrală, despre care cineva spunea că, dacă nu e supervizată de raţiune, naşte monştri.

Aşa o fi, cine suntem noi să-l contrazicem pe Goya, dar atâta timp cât pânzele artistului humorean ne spun basme şoptite de mama în vremuri demult apuse,  ne scaldă în lumină şi ne ţin departe de întuneric, sunt liber să consimt a păşi pe tărâmul aroganţei şi să spun răspicat: monştrii lui Goya nu există!

Întrebaţi-l pe Radu Bercea, dacă nu mă credeţi.

img_0297

sursa foto: arhivă personală

Vernisaj „Copiii lui Cain” & Lansare de carte „Exil”

exil

Nu mi-am imaginat vreodată că aş putea călca pe urmele marilor artişti plastici, în condiţiile în care tehnologia şi era digitală par a ne desprinde definitiv de grota în interiorul căreia desenele rupestre ne desprinseseră, la rândul lor, de era primitivă. Departe de mine orice tentativă de comparaţie cu vreunul. Am simţul măsurii şi, sper, al ridicolului. Dar lăsaţi-mă să cred că tonurile şi contururile pe care le-am desenat au viaţă, respiră prin ochii dumneavoastră şi privesc ascuţitorile cu aroganţa lui Icar. Vernisajul „Copiii lui Cain” va fi dedicat memoriei celui care mi-a fost dascăl vreme de patru ani, un artist şi un om special faţă de care eternitatea nu a mai avut răbdare: Corneliu Tincu.

Din păcate, mediul online nu poate reda poezia semitonurilor şi nici expresia celor care, pentru câteva ore, mi-au spus o parte din poveştile lor, de aceea vă invit să le priviţi de aproape sau de departe în incinta Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina, unde va avea loc şi lansarea volumului „Exil”, un volum despre care-mi place să spun că nu e nici roman şi nici jurnal. „Exil” sunt eu.

Uneori realitatea e greu de digerat, mai ales când acul busolei se învârte în gol. Alteori suntem nevoiţi să aruncăm la coş toate învăţăturile pentru a înfrunta demonul din noi. E drept, sunt cazuri rare, nu apar pe la toate colţurile astfel de „oportunităţi”, dar sunt sigur că după ce veţi citi „Exil” vă veţi întreba, sau poate mă veţi întreba, dacă totul a fost aievea, dacă foamea naşte monştri, dacă pierderea identităţii tatonează neantul sau dacă onoarea e cel mai terfelit cuvânt din dicţionar.

De ce „Copiii lui Cain”?
De ce „Exil”?

Vă aştept cu drag duminică 27 noiembrie ora 14, când vă voi povesti, alături de invitaţii mei Gabriel Cărăbuş, Elvira Romaniuc, Alexandru Ovidiu Vintilă şi George Checheriţă ce le uneşte şi ce le diferenţiază

Şi eu sunt un copil al Voroneţului

Nu poţi vorbi despre Voroneţ fără să-ţi imaginezi cerul coborât pe frescă, fără să auzi dangătul clopotelor umplând văile şi fără să-l vezi pe Daniil Sihastru mângâind îndoielile Măriei Sale Ştefan cel Mare şi Sfânt. Rădăcinile neamului românesc înfipte pe aceste pământuri binecuvântate sunt dovada vie a faptului că, dincolo de trecerea veacurilor, sămânţa creştinătăţii şi-a găsit matca potrivită pentru a-şi înălţa rugul spre cer, ca o oglindă menită să întoarcă, în măsura în care iubirea poate şi trebuie să fie măsura tuturor lucrurilor, ceea ce a primit încă din prima zi în care omului i s-a spus: umple pământul şi supune-l!

Sâmbătă, 18 iunie, 2016, la Biblioteca Judeţeană I. G. Sbiera, a avut loc lansarea volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”, apărută  la Editura Doxologia, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi îngrijit de Monahia Dr. Gabriela Platon şi Conf. Dr. Carmen Cornelia Balan, în prezenţa unui public pentru care picătura de spiritualitate, care-şi face loc printre gadgeturile secolului XXI, e mai atractivă decât confortul binemeritat al unui weekend. Oficiind rolul de gazdă, directorul Bibliotecii Judeţene I. G. Sbiera, domnul Gabriel Cărăbuş, spunea:

P1100220-001„Bine aţi venit la Biblioteca Bucovinei pentru a participa, între prieteni, cu prieteni, la această lansare de carte cu o profundă aplecare spre spiritualitatea românească, spre spiritualitatea din Bucovina. Sfânta Mănăstire Voroneţ, 25 de ani de la reînfiinţare, se lansează astăzi, în prezenţa invitatului special, pe care-l avem alături de noi, şi anume Stavrofora Irina Pântescu, Maica stareţa a Mănăstirii Voroneţ, care a binevoit să răspundă pozitiv acestei chemări, atât a maicii Gabriela Palton şi a Conf. Dr. Carmen Cornelia Balan, cât şi a noastră, a Bibliotecii, de a o organiza şi aici, în Cetatea Sucevei, printre suceveni, după lansarea care a avut loc în urmă cu două săptămâni la  Mănăstirea Voroneţ.”…

În continuare, au fost invitaţi să ia cuvântul:

Dr. Alis Niculică

P1100222„În zi de sărbătoare, paşii credincioşilor se îndreaptă spre biserică. Este normal ca bucuria pământeană să fie însoţită de recunoştinţă faţă de cel ce poate face totul, de smerenie. Dumnezeu ne însoţeşte paşii, oriunde ne-am afla, dar nicăieri prezenţa Sa nu este la fel de puternic simţită ca într-o mănăstire. În mănăstire, zi şi noapte, monahii şi monahiile se roagă neîncetat pentru noi, păcătoşii, care trăim în această existenţă efemeră, dar şi pentru ţara noastră dragă. Anul acesta este unul de mare sărbătoare pentru Sfânta Mănăstire Voroneţ. Se împlinesc 25 de ani de la redeschiderea mănăstirii, 25 de ani de stăreţie rodnică a Maicii Stavrofore Irina Pântescu, şi se lansează o caret ce poarte titlul „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”.  […] Mănăstirea Voroneţ, ctitorită ca mănăstire pentru monahi în 1488 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare cu o rapiditate care i-a uimit pe contemporani, între 26 mai şi 14 septembrie, şi-a îndeplinit menirea cu prisosinţă până la 1775. În mănăstirile Moldovei existau ateliere din care au ieşit cărţi, broderii, ţesături, vase de cult lucrate în argint, sculpturi în lemn, dar şi şcoli unde învăţau carte viitorii slujitori ai altarului. Viaţa monahală a fost întreruptă în 1782 când stăpânii austrieci au decis desfiinţarea şi secularizarea averilor mănăstirilor din Moldova, O parte din construcţiile anexe au dispărut în timp, iar multe valori s-au pierdut. În perioada comunistă, în ultimii ani, nu a fost voie să se facă slujbe în biserica de la Voroneţ, a venit în schimb, descătuşarea din 1989 şi, cu voia lui Dumnezeu, în 1991, a fost reînfiinţată Mănăstirea Voroneţ, de această dată, ca Mănăstire de maici, în frunte cu Monahia Irina Pântescu”…

Dr. Alexandru Ovidiu Vintilă

P1100224-001„Volumul „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare” stă sub semnul echilibrului empatic, fiind alcătuit cu rigoare, sistemic, atât în privinţa credinţei cât şi cea a culturii, conjugându-se exemplar. Trebuie să precizăm că toate acestea se datorează Monahiei Gabriela Platon şi universitarei Carmen Cornelia Balan, persoanele care au îngrijit cartea de faţă, apărută în condiţii grafice excelente. Volumul conferă spaţiu pentru dialog, un apel ferm la criteriul lucidităţii şi nu în ultimă instanţă, o invitaţie la bucuria aniversării a 25 de ani de la redeschiderea mănăstirii Voroneţ ca obşte monahală de maici, sub oblăduirea stareţei Irina Pântescu. Lucrarea este una de substanţă alcătuită rotund, de la început şi până la ultima filă, suscitând interesul cititorului. Atenţia este captată încă din debutul ei. Primele texte ale volumului „Popas aniversar binecuvântat de Dumnezeu”, semnat de Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen, şi „De unde mie cinstea aceasta?”, semnat de Stavrofora Irina Pântescu, sunt exemple elocvente care demonstrează afirmaţia de mai sus. […] Judicios structurată cartea cuprinde un preambul precum şi următoarele capitole „Amintiri şi gânduri”, „Studii şi articole” şi „Restituiri”. Mulţi dintre autorii textului din volum sunt nume importante ale vieţii spirituale,  artistice şi culturale din România: Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Macarie Drăgoi, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Ana Blandiana, Magda Ciopraga, Angela Gheorghiu, Mihai Iacobescu, Virgiliu Polizu şi alţii. Vocaţia creştină a desăvârşirii este o constantă decelabilă, privind în ansamblu, un florilegiu, o însumare care depune mărturie despre ceea ce a fost este şi va fi Sfânta Mănăstire Voroneţ.”…

Conf. Dr. Carmen Cornelia Balan

P1100231[…] „Această carte este realizată, nu cu sprijinul , nu cu gândul, nu cu blagoslovenia maicii stareţe, ci sub directa ei supraveghere. Maica stareţă, de câte ori aveam câte o problemă şi o dezbăteam, venea şi făcea ordine. Când se încingeau spiritele, spunea o istorie, cu vocea dumneaei caldă, tensiunea se dezamorsa, iar treaba putea să meargă înainte. Drept este să fie ştiut că, dincolo de strădania noastră, întreaga obşte a mănăstirii, toate măicuţele au avut un rol la această carte, şi ştiţi de ce? Pentru că au citit să vadă dacă sunt greşeli, pentru că au fost capul limpede. Toate. Pentru că la Voroneţ nu există specializare. Toată lumea face de toate. Toată lumea pictează, toată lumea e la bucătărie, toată lumea e la strană, şi iată că toată lumea face de toate.”…

Monahia Gabriela Platon

P1100237-001

„O să vă spun câteva cuvinte despre minunata frământare prin care am trecut pentru a duce la bun sfârşit această carte: am văzut că se practică în mediul universitar genericul In honorem, însemnând că unui profesor care a ostenit cu minţile sale şi a mobilizat minţile tinerilor studenţi, ca să ducă mai departe frământările acestea, i se dedică de către un coleg un articol din propriile sale lucrări, onorându-l, astfel, printr-un studiu care se publică în volum, sub genericul In honorem. De ce numai în mediul universitar? Măicuţa noastră stareţă nu merită un astfel de generic? Din acest motiv ne-am dorit să fie nu doar o carte de amintiri, de gânduri, ci să cuprindă şi studii ale unor cercetători care să onoreze pe măicuţa noastră stareţă. Iată de ce conţinutul acestui volum este atât de variat şi de bogat! De ce am vrut atât de mult s-o onorăm şi să ne bucurăm de dumneaei? Pentru că este prima care, după schimbarea regimului din ţara noastră a reuşit să mobilizeze restauratorii de monumente, care erau plătiţi din fonduri de stat, să-i facă să accepte un dialog cu cei care sunt responsabili şi să schimbe mentalităţile. Vremurile fiind mai grele, cum ştim, oprindu-se finanţările pentru restaurări, măicuţa stareţă a fost prima din ţară noastră care a plătit parte din restaurarea bisericii, printr-o bună chivernisire a banilor. Maica stareţă, la Voroneţ, în primul rând a construit o obşte, iar acum după 25 de ani, mă întreb Ce e mai greu? Începutul sau ceea ce urmează? De obicei se spune că începutul este mai greu, şi, într-adevăr, ne-a fost greu, dar ne-a fost şi foarte uşor pentru că măicuţa stareţă, cu experienţa dumneaei, cu puterea harică a sfinţiei sale, a făcut ca lucrurile să meargă bine, să meargă în paşi, poate într-un ritm nu foarte alert, dar siguri. […] Cei care au lucrat la noi, la refacerea chiliilor, la restaurări, au învăţat ca, în măicuţa stareţă, să aibă un partener de dialog competent. Voroneţul este un nume. La Voroneţ nu putem noi să hotărâm ce să facem. Voroneţul, prin identitatea sa, de atâtea secole, ne impune celor care suntem acum temporar în slujba Voroneţului, un anume tip de comportament, un anume tip de gândire. Trebuie cântărit ce poţi să faci, cu ce materiale poţi să vii la orice mică reparaţie, pentru că toate aceste materiale moderne, care sunt avantajoase, pe de o parte, pot să dăuneze tradiţiei de a recondiţiona un monument, cu responsabilitate”…

Stavrofora Irina Pântescu

P1100246-001

„Cuvântul Sfintei Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care o întâmpină pe Maica Domnului, spunând De unde mie cinstea aceasta? îl spun şi eu: De unde mie cinstea aceasta? Nu m-am născut într-o familie de boieri, ci de ţărani, de muncitori ai pământului. Am rămas orfană de tată la 3 ani şi jumătate, am cunoscut criza şi apoi războiul cu foametea şi cu tot ce a urmat după, dar un lucru a fost care m-a condus toată viaţa: credinţa în Dumnezeu. Căci El le rânduieşte pe toate. Dacă te laşi în voia Lui, El te povăţuieşte. Se spune: Facă-se voia Ta! aşa că, voinţa mea a fost supusă lui Dumnezeu. Ce aş fi putut să fac eu, o singură persoană, dacă nu erau şi maicile din jurul meu, care să lucreze, care să fie disciplinate, care să asculte, care să colaboreze? Am tras toate în acelaşi jug şi am avut acelaşi ţel. Înainte de a veni la Voroneţ, eram ghid la Moldoviţa. Veneau turiştii şi spuneau că la Voroneţ nu este niciun fel de ghid… Şi atunci, văzând că lucrurile nu se mişcă în adevărata dimensiune a ceea ce trebuia să se facă pentru rădăcinile vechi, ca să poată să-şi tragă seva cei noi, am zis să facem cumva şi să contribuim la punerea în adevărata sa valoare a Sfintei Mănăstiri de la Voroneţ.  Aşa am ajuns la restaurarea picturii interioare, cu schimbarea acoperişului şi cu celelalte. O parte dădea statul, o parte noi, pentru că, altfel,  restauratorii nu-şi terminau treaba. În felul acesta s-a putut realiza la Voroneţ ceea ce este astăzi. S-ar putea spune că e o mândrie. Eu vă spun că nu este o mândrie, ci este demnitate naţională. Nu am vrut să accesăm fonduri europene. Am spus aşa: se întoarce în mormânt Măria Sa când vede că ne-a lăsat ce ne-a lăsat moştenire şi noi trebuie să cerem, să întindem mâna la Occident. Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a putut face… N-am putut să fac imediat. Mai întâi am strâns materialele. Şi Măria Sa, la fel făcea, când construia o biserică. În felul acesta, cu puţin s-a realizat, slavă Domnului, mult. Nu omul a făcut, ci Dumnezeu şi prin tot ceea ce ne leagă de El. Mulţumesc colaboratoarelor mele din mănăstire şi celor care aţi venit la această aniversare. Dumnezeu să vă ocrotească!”

20160619_181018

Sigur, sarcina cronicarului pare mai lesne de dus la îndeplinire când gradul de implicare se păstrează la cote decente de obiectivitate. Nu ştiu dacă reţeta se poate aplica şi în faţa acestui eveniment şi mă tem că nici nu mi-aş dori aşa ceva. Sunt legat de Sfânta Mănăstire Voroneţ prin prea multe fire pentru a-mi permite o detaşare, fie ea şi parţială, care să-mi confere perspectiva privitorului neutru. Dacă 25 de ani de la reînfiinţarea vieţii monahale la Voroneţ înseamnă mult sau puţin, din nou, n-aş putea să mă pronunţ, ceea ce pot însă să spun, este că, de 20 de ani, de când destinul meu este legat, aproape organic, de Voroneţ, îmi arog, cu modestie, dreptul de a mă considera şi eu, aşa cum spunea Monahia Gabriela Platon, un copil al Voroneţului.

Atenţie, se deschid inimile! Urmează staţia „Matei Vişniec”, cu peronul pe…

După „Cerere în căsătorie”, de Cehov şi „Angajare de clovn”, de Matei Vişniec, puse în scenă la Teatrul Municipal Matei Vişniec, caravana teatrală a poposit joi, 12 mai, şi la Gura Humorului, cu piesele „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, în regia şi interpretarea lui Jean Marie Sirgue, şi „Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec, montat de către Teatrul Independenţilor Profesionişti, Teatrul Mignon şi 8pt.

Iată ce declara Matei Vişniec, în preambulul piesei „Rinocerii”:

Vă mulţumesc foarte mult pentru că acordaţi timp teatrului în această epocă plină de imagini şi de industrie de divertisment şi atâtea şi atâtea alte lucruri care ne fură timpul. Să veniţi la teatru este un gest de rezistenţă culturală. De altfel, şi eu sunt implicat în această manieră de a rezista împotriva totalei spălări pe creier de către societatea de consum şi mi-am propus încă o dată să vin în regiunea în care m-am născut alături de prieteni care mă sprijină, cu companii tinere, cu spectacole din străinătate. În caravana teatrală, care, de data aceasta, se deplasează din sat în sat, din oraş în oraş – sunt 6 oraşe în care jucăm –, mi-am propus să vin cu două spectacole la dumneavoastră, dintre care unul este un text de Eugen Ionescu. Eugen Ionescu, pentru noi, românii, reprezintă enorm de mult. Daca mergeţi in străinătate, şi mă refer aici, pe plan cultural, şi întrebaţi pe cineva ce ştie despre România, poate că unul din trei vă va spune „Eugen Ionescu a fost român”. Sigur, sunt şi alţii care vor spune „şi Eliade a fost român, şi Cioran a fost român”, dar Eugen Ionescu este, aşa, un fel de locomotivă care ne-a tras spre universalitate. Eugen Ionescu e important şi pentru mine, căci m-a format, la un moment dat, ca autor, ca dramaturg. Fiind fascinat de opera lui, de opera lui Becket, de teatru în general (în momentul în care am citit primele piese a lui, cred că aveam 15-17 ani), am înţeles lucruri fantastice, am înţeles ce înseamnă teatrul absurdului, am înţeles de fapt că istoria noastră era absurdă, că realitatea e deseori absurdă şi că, de fapt, teatrul absurdului nu e decât o oglindă a unei realităţi absurde. Ceea ce exista în România anilor 70-80, era de fapt marea mascaradă absurdă. Cum vă spuneam, Eugen Ionescu este pentru noi, românii, o locomotivă care ne-a tras, dar şi Franţa a fost, pentru noi, românii, întotdeauna, o fereastră spre universalitate. Eu, care trăiesc în Franţa de mulţi ani, din 87, aş spune că am mai mulţi ani trăiţi în Franţa decât în România, încerc să construiesc cât se poate nişte poduri pentru că toată lumea vorbeşte azi englezeşte, deşi purtăm în noi franceza. Limba română e doldora de cuvinte împrumutate din franceză. Aproape 90 % din vocabularul ştiinţific estre împrumutat din franceză; când pronunţăm o frază nici nu ştim că vorbim şi franţuzeşte, pentru că limba română s-a inspirat, a împrumutat masiv din limba franceză. Vă propun să ascultăm azi această frumoasă limbă  şi să spunem celor tineri, care sunt aici, printre noi, că în codul nostru genetic se află, că vrem, că nu vrem, cultura acestei ţări. Prima mondializare, as spune, prima globalizare a fost una franceză. 
Spectacolul pe care-l veţi vedea este montat de un prieten si actor iminent, plin de haz şi de şarm, Jean Marie Sirgue, care, pe lângă faptul că are propria sa companie, joacă foarte des la Theatre de la Huchette, acest teatru din inima Parisului în care, de 60 de ani, se joacă, fără încetare, două piese de Eugen Ionescu: Cântăreaţa cheală şi Lecţia.

Rinocerii

Aşa cum se menţiona şi în pliantele oferite la intrarea în sală, „Rinocerii este un spectacol cu un singur personaj – Beranger – care povesteşte cum colegii şi prietenii săi s-au transformat progresiv în rinoceri. Piesa este o metaforă a instaurării totalitarismului în zorii celui de-al Doilea Război Mondial şi abordează teme ale acceptării şi rezistenţei.”

Dacă despre forţa şi vitalitatea cu care actorul francez Jean Marie Sirgue a interpretat rolul ultimului reprezentant al umanităţii nu pot să spun decât că, efectiv, m-a transbordat direct pe malul Senei, într-o călătorie sui-generis, în care muzicalitatea limbii franceze a avut, de departe, rolul principal, despre subtilităţile dramei individuale, transformată progresiv şi constant într-o dramă colectivă, pot doar să spun „Chapeau, Monsieur Eugen Ionescu!” Deşi pare că ne trimite mai degrabă la grădina zoologică decât la un „seminar” în care dezbaterile ideologice sfidează ordinea şi încrengăturile biologice, în definitiv,„Rinocerii” nu este altceva decât un vulcan în care magma este reprezentată de concepte abstracte, influenţate de curente filosofice subterane, cărora, vai!, prea mulţi „rinoceri” cu un corn  sau două, le-au răspuns afirmativ, achiesând cu o inconştienţă criminală, pseudo valorilor ideologiei naziste.

*

Cea de-a doua piesă jucată pe scena Casei de Cultură din Gura Humorului, „Cabaretul cuvintelor”, în regia lui Alexandru Nagy, montat după piesa cu acelaşi nume de Matei Vişniec, datele problemei se schimbă, deşi, n-aş plasa piesa prea departe de conceptul de teatru absurd, ba din contra. Avându-i în distribuţie pe Radu Catană, Ioana Paşca, Cristiana Savu, Alexandra Murăruş, Silvia Helena Schmidt şi Andreea Hristu, spectacolul pune sub lumina reflectoarelor povestea cuvintelor, într-un context în care cuvântul însuşi este o poveste. Cu un decor simplu – câteva hăinuţe agăţate pe umeraşe, un scaun şi o minge -, povestea din spatele cuvintelor capătă dimensiuni nebănuite, se înscrie pe traiectorii greu de anticipat şi marchează începutul unei noi ere în care geniul lui Matei Vişniec, şlefuit la şcoala maeştrilor Eugen Ionescu şi Becket, extrapolează colapsul lingvistic, datorat tehnologiei moderne, dintr-o ipoteză de lucru într-o realitate concretă, anticipată de o realitate virtuală în care Dumnezeu este înlocuit de tasta „Delete”. Entuziasm sau tristeţe, voie bună sau catastrofă planetară, totul pare a „impieta” raportul subtil dintre actor şi spectator, dirijat de bagheta unui regizor cu calităţi incontestabile – Alexandru Nagy – fapt ce mă face să cred că, o dată prins în mrejele poveştii, nimeni şi nimic nu poate să mai stea în calea obiectivului pe care orice act artistic şi-l propune, şi anume, contopirea totală dintre autor-interpret-spectator într-un melanj în care farmecul aplauzelor la scenă deschisă e singurul lucru care  contează. Un spectacol de calitate, cu actori de calitate.  

Cabaretul cuvintelor

sursa foto, arhiva personală