Category Archives: Cronică

Și acum, vorbește!

Claudiu Cuciureanu

În Bucovina, mirosul de cozonaci, de pască și de floare de cireș parfumează straiele de sărbătoare care urmează a fi îmbrăcate în noaptea asta. Ploaia de primăvară care a acoperit terenul de joc la finalul meciului mirosea a vin, în timp ce clopotele mănăstirilor ce ne veghează la Nordul și Sudul orașului așteptau cuminți să-și împlinească menirea. Nimic nu anunța o zi specială, în afara faptului că-l cinstim pe Sf. Gheorghe, purtătorul de Biruință. Un ajun de Paște cuminte, într-o zonă ce mustește de istorie. Nimic nu părea să deranjeze starea firească a lucrurilor. Et pur si muove, spunea Galileo…

Sucevenii veneau la Gura Humorului cu Cupa Bucovinei în posesia lor. Lipită și reparată. N-o spun cu răutate, până la urmă și Sfinxul din Egipt a fost un pic controlat la moacă. După o victorie obținută la Suceava într-un amical de pregătire, răzeșii din Cetatea lui Ștefan se arătau destul de încrezători în forțele lor. Și era normal. Cu o grămadă superioară și cu jucători experimentați în lot, păreau să aibă toate atuurile pentru a-și apropia victoria. Nu ne-am fi supărat prea tare, că ne cunoaștem limitele, dar problema e alta: meciurile cu Suceava, pentru noi, sunt un fel de totul sau nimic.

Bă, știi cum e? E ca în faza aia în care frate-tu mai mare și mai căpos îți mănâncă porția de prăjitură; e ca în faza aia în care fosta sau fostul, înainte de a-și strânge lucrușoarele și de a pleca, îți spune că te iubește, deși ești un bou, respectiv o vacă; e ca în faza aia în care, deși ai câștigat la loto, nu te poți bucura de bani, pentru că ești în fază terminală. Ați înțeles unde bat? Nu? Bine, hai că o spun pe șleau: bă, când o echipă mai titrată decât tine, care îți este prietenă, care îți mai ia și vreo doi jucători și care se bucură de un sprijin material superior pășește pe gazonul de la Gura Humorului cu năsucu` în vânt, apoi, iertați-mă, că nu vreau să vorbesc urât, dar te ia toți dracii. Și pe noi, ce să vezi? Ne-a luat chiar toți. Bă, toți, știi ce-i aia? A rămas Hades fără discipoli.

Vreți să vă spun un secret? La noi, la Club, deși suntem cu toții niște catâri cu personalități puternice, sunt și momente când lăsăm garda jos și ne lăsăm îmbrățișați de emoția care definește umanitatea, în tot ce înseamnă ea. La scorul de 8-0 pentru noi, am întrebat pe cineva din staff ce simte? N-a putut să-mi răspundă. De lacrimi. De bucurie. Pentru că atâta vreme cât vom exista în acest sport, atât noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului, cât și cei de la CSM Suceava, vom da totul pe teren. Bă, știi ce-i aia totul? Dacă nu știi, întreabă-i pe Ciprian Nichitean, care a terminat meciul cu capul ascuns sub bandaje sau pe Solomon, care, deși sângera abundent, împingea grămada, ținându-și cu o mână tamponul la nas.

 ”Fraților, am învins!”, spunea marele Mircea Dinescu, la televizor, în decembrie 1989. ”Fraților, am învins!”, vă spunem și noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului. Am învins propriile temeri, propriile slăbiciuni și propriile îndoieli, am învins atunci când sorții păreau să ne fie potrivnici, am învins când toți credeau că partida va fi un simplu joc de glezne, sub o ploaie blândă de aprilie. Nu știu dacă nepotul lui Hari Dumitraș, la numai cele două luni ale sale, a înțeles, de acolo, din tribună, că pe lângă laptele mamei și sărutul de noapte bună primit în fiecare seară mai există și alte lecții demne de însușit, ca acelea desenate azi de David în fața lui Goliat, dar sunt convins că liniștea sărbătorilor pascale ne va îmbrățișa pe toți și atunci va înțelege și el, și noi, că deși totul este deșertăciune,  cum spunea Eclesiastul, undeva, în cursul milenar al istoriei universale, în ajunul Paștelui, s- a făcut, într-un final, dreptate. Pentru că-mi amintesc vag, așa, ca prin ceață, de un eseu anulat cândva… În fine, nu mai contează.

O să ilustrez această cronică cu o imagine mai mult decât sugestivă: Claudiu Cuciureanu marcând un eseu între buturi, cu seninătatea lui David, surprinsă de dalta lui Michelangelo, care, după ce a desăvârșit capodopera de la Florența, a spus: și acum, vorbește!

Lotul folosit în meciul cu CSM Suceava:

Iulian Cîtea, George Davidoiu, Rareș Prelucă, Sebastian Rusu, Ștefăniță Rusu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Ursulescu, Vlăduț Sidău, Mihai Daraban, Ciprian Nichitean, Gabriel Bivol, Marian Doru Moroșan, Robert Cioltan, Claudiu Cuciureanu (C), Cosmin Daraban, Alex Limbosu, Adrian Buiciuc, Lucian Zup, Alexandru Solomon, Bogdan Petrișor, Darius Cristanov, Marian Moroșanu, Ioan Antonesi.

Au marcat pentru noi: Claudiu Cuciureanu – 2 eseuri, Gabriel Bivol -1 eseu; lovitură de pedeaspă și transformare – Ciprian Nichitean și transformare –  Mihai Daraban.

Jucătorul meciului: Claudiu Cuciureanu.

Scor final: Rugby Club Gura Humorului – CSM Suceava 22-11 (15-0)

Dincolo de nori

”A treia oară poate e cu noroc” e o zicală șchioapă de un dinte ce se potrivește la ăia știrbi de un picior. Ce prostie… Auzi acolo… Asta ce ar fi însemnat? Că la cea de-a treia întâlnire cu Borgii de la Știința, să avem noroc și să se împiedice de crampoane în timp ce noi am fi bătut dansul pinguinului în jurul focului? Hai, bă, lasă-mă cu astea… ”A treia oară poartă noroc…” Poartă pe dracu. Ce, nouă ne trebuia noroc când aruncam în lupta de la Petroșani 17 copii sub 21 de ani ca să răpunem Campioana DNS din 2021? Mă faci să râd. Pe bune.

În cea de-a treia întâlnire cu Știința, de când sunt eu la club, aceeași vreme câinoasă, așa cum aveam să-i spun și lui Răzvan Barbu, DJ-ul studenților de la Știința, care se reface după o accidentare. Ba plouă, ba e ceață, ba plouă. Vorba aia, când plouă, plouă, când nu plouă, nu plouă. Acum plouă. Mie, deși mă văd pe filmare cu parpalacul ăla verde de parcă aș face reclamă la purgative, sincer să fiu, îmi convine, pentru că băieții se udă și se murdăresc cu noroi și-mi ies pozele mișto. Poftim? Sună cinic? Ia, hai și dumneata să vezi cum e să pretinzi că-s cinic, când din 23 de jucători care au făcut deplasarea la Petroșani, 22 au făcut junioratul la CSS Gura Humorului… Ar fi făcut și al 23-lea, dar pe vremea lui nu era CSS Gura Humorului. Te las pe tine să ghicești despre cine vorbesc…

Ai ghicit! Bravo! Despre Ștefăniță Rusu vorbeam. Și dacă tot l-am adus în discuție, hai să zăbovim un pic asupra acestui meci și să ne dăm seama ce semnificație a avut pentru el. De multe ori îmi spunea că visul lui e acela de a juca într-un meci oficial alături de fiul său – Sebastian. Sigur, n-ar fi avut motive să se îndoiască de faptul că ziua aceea va veni la un moment dat, dar știm cu toții că viața e imprevizibilă. Când am auzit fluierul de început de meci, sincer să fiu, m-am gândit la tatăl meu. Mie mi s-a întâmplat să debutez în literatură fără ca el să mai fie printre noi. Mi-ar fi plăcut să-l văd mândru de mine. Mândru trebuie să fi fost și tatăl lui Ștefăniță, dacă n-ar fi plecat spre stele, să-și vadă unul dintre fii jucând cot la cot, umăr lângă umăr, în linia a doua, alături de nepot. Îi priveam pe amândoi printre picăturile de ploaie și nu mi-am putut șterge de pe retină imaginea ochilor care priveau din cer spre gazonul de la Petroșani. Și atunci ploaia n-a mai fost ploaie, ci lacrimi de bucurie târzie a părintelui care binecuvânta destinele celor doi cu pioșenia eternității.

Dragilor, n-o să insist asupra scorului și n-o să disec partida minut cu minut. Știam că rezistența noastră era inutilă și că vom fi învinși. Slavă Domnului, nu ne-a părăsit rațiunea. Dar dacă vă spun că a fost cu adevărat specială, mă credeți? Nu doar că s-a marcat un moment unic în Liga Națională de Rugby, prin apariția tandemului tată-fiu, aka Ștefăniță-Sebastian, sub culorile aceluiași club, ci și pentru că în aceeași partidă au debutat, tot într-un meci oficial, și frații Mihăiță și Cosmin Daraban. Și n-am terminat. Iaca, mă trage de mânecă și Dani Varvaroi, că și el a sărit în barca celor mari, de la juniori…

Rugby Club Gura Humorului nu e o echipă de rugby. E o stare de spirit. Știi când mi-am dat seama de asta? Când am marcat noi primul eseu prin Bifi aka Davidoiu. Eram conduși cu 10-0 și se făcuse 10-5. Nu-mi făceam iluzii, dar m-a luat cu fiori pe șira spinării. Poate pentru că știu, din interior fiind, cât de greu se construiește o echipă, poate pentru că știu ce fel de copii au crescut Ștefăniță Rusu, Andrei Varvaroi și Gabriela Popescu, poate pentru că știu că într-un final, cândva, vom ajunge acolo sus, în top, chiar dacă ar fi să treacă și un secol. Și atunci o să am grijă ca și eu, la rândul meu, să vărs o ploaie blândă peste cei care vor veni din urmă, ca o binecuvântare a celui care a crezut în ei dintotdeauna.

Lotul care a făcut deplasarea la Petroșani:

Iulian Cîtea, George Davidoiu, Rareș Prelucă, Ștefăniță Rusu, Sebastian Rusu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Ursulescu, Vlăduț Sidău, Mihai Daraban, Ciprian Nichitean, Claudiu Cuciureanu (C), Robert Cioltan, Darius Cristanov, Gabriel Bivol, Cosmin Daraban, Alex Limbosu, Adrian Buiciuc, Andrei Varvaroi, Ioan Axinte, Dani Varvaroi, Marian Moroșanu, Ionuț Antonesi, Andrei Ștefancu,

Mulțumim Tarsin Suceava și în mod special lui Cătălin Moroșan. Știe el de ce.

La Bârlad, și maidanezii țin cu Humoru`

”Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot arunca din când în când câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.”

Asta scriam pe 15 aprilie 2019 în prima mea cronică despre unul dintre meciurile jucate de Rugby Club Gura Humorului pe terenul celor de la Bârlad. Era, totodată, și prima mea deplasare alături de echipă. Așadar, până azi, 5 decembrie 2021, în doi ani și opt luni am așternut pe hârtie 26 de cronici, cu tot atâtea povești despre ceea ce se întâmplă la Rugby Club Gura Humorului, punând accent nu pe statistică sau pe aspectul tehnic al unei cronici sportive clasice, ci pe emoție. Nu știam atunci că vom ajunge aici, nici eu și nici managerii echipei, nu știam dacă va interesa pe cineva și nici nu ne păsa, important era să lăsăm în urma noastră mărturia unei emoții vii, fie că era zămislită de gustul amar al înfrângerii, fie că era rezultatul victoriei.

Pot să spun, prin urmare, că la Bârlad am debutat și eu pe postul de jucător cu nr. 24, post de care, iată, mă prevalez cu o oarecare stinghereală, pentru a lăsa pe răbojul istoriei humorene sportive un capitol aparte. Spun aparte, nu pentru că la Humor n-ar fi fost, de exemplu, și o echipă de fotbal care a evoluat în divizia secundă sau că n-ar fi și alte ramuri sportive în care am performat, ci pentru că, volens nolens, rugby-ul e ceva special. Ăsta este adevărul. De altfel, până și mama a început să-l îndrăgească după ce i-am explicat regulile de bază. Dar despre rugby, în general și despre cum poate schimba vieți, într-un viitor articol, cât de curând.

Ultimul nostru meci din DNS urma să se desfășoare în compania bârlădenilor, în deplasare. Aceeași vreme de c…, adică de câine. De altfel, pe toată durata meciului, un maidanez flocos a jucat rolul de fundaș când la noi, când la ei, întărindu-mi astfel cele declarate. Îl bănuiam de ubicuitate, sincer să fiu, dar după ce și-a lipit botul de aparatul meu, mi-am dat seama că era de partea Humorului. N-avea cum altfel. Unu e Humoru`. Despre ce vorbim? Să revenim la gazde. Medaliați cu bronz și fără a le fi amenințată poziția din clasament, bârlădenii au început destul de timid, așa că n-am stat prea mult pe gânduri, și în min. 13 le spargem apărarea pe axul central prin incursiunea lui Moro (Marian Moroșan), după o presiune agasantă a înaintării noastre, care pune balonul în terenul de țintă, dar eseul nu este validat. Eu nu spun că am fi câștigat dacă am fi condus cu 5-0 și nu pentru că aș fi chibiț, ci pentru că echipa gazdă, superioară ca gabarit și mult mai legată, ar fi găsit soluții să ne contracareze, dar ne-ar fi dat un puseu de încredere iar asta ar fi însămânțat pe spinările noastre cioturi de aripi ce mai târziu, în anii ce vor urma, ne-ar fi permis să ne luăm zborul pe deplin. N-a fost să fie. Asta e. Dar aripi tot o să avem într-o zi, să știți.

Restul e istorie.

Vreau să vă spun ceva. Acum, că tot s-a încheiat campionatul. De când sunt în cadrul clubului, mi s-au perindat prin fața ochilor și a penelului o mulțime de sportivi. Pe unii i-am văzut transformându-se din copii în bărbați, pe unii i-am văzut bucuroși că puteau evolua sub culorile noastre, iar pe alții i-am văzut necăjiți că nu puteau juca din cauza accidentărilor, dar vreau să spun că am legat cu majoritatea dintre ei o prietenie specială. Rugby-ul, dragii mei, nu e despre cancanuri, nu e despre scandaluri, nu e despre glorie și nici despre ambiții cretine. Rugby e despre oameni, cu slăbiciunile lor, cu calitățile lor, cu tarele lor. Nu vreau să epatez, jur, dar am avut șansa de a fi în preajma jucătorilor de la echipa națională, de a vorbi cu ei, de a mă uita în ochii lor. Păstrând proporțiile, am văzut atât la ei, cât și la cei care au jucat sau joacă pentru Rugby Club Gura Humorului, aceeași empatie și căldură sufletească pe care niciun alt sport n-o dezvăluie, în toată splendoarea ei, așa cum o face rugby-ul. Și știți de ce? Pentru că rugby-ul este, în esență, definiția lirică a paradoxului, suma tuturor punctelor noastre tari și a punctelor noastre slabe, produsul cel mai bine definit al zbaterii din noi toți, ai celor care trăim din eșecuri și din speranțe.

Pentru ei și pentru tot ce au făcut ei în numele acestui sport, permiteți-mi să-mi scot pălăria și să mă înclin.

Lotul folosit la meciul cu RC Bârlad:

1. Iulian Cîtea
2. Sebastian Vasilovici
3. George Davidoiu
4. Andrei Varvaroi
5. Ștefăniță Rusu
6. Ciprian Hostiuc
7. Alex Limbosu
8. Mihai Muresan
9. Bogdan Petrișor
10. Mihai Daraban
11. Alex Bandol
12. Claudiu Cuciureanu (c)
13. Marian Moroșan
14. Răzvan Ungureanu
15. Ioan Antonesi
16. Lucian Zup
17. Alex Solomon
18. Sebastian Ursulescu
19. Ioan Axinte
20. George Boca

Antrenor MIHAI COCA

Rugby-ul, pandemia și maramureșenii – Bliț interviu cu Constantin Pristăvița

Aventura maramureșenilor m-a dus cu gândul la celebrul ”Pruncul, petrolul și ardelenii”, în care maestrul Ilarion Ciobanu a făcut un rol de zile mari. Acum, fie vorba între noi, nu cred că i-ar fi stat rău regretatului Ilarion pe poziția de pilier… Azi am stat de vorbă cu Constantin Pristăvița, jucător de bază a Naționalei României și unul dintre componenții echipei de rugby CSM Știința Baia Mare, abia întoarsă din Africa de Sud, unde a jucat două partide în cadrul Turneului Toyota Challenge. Toți componenții lotului au fost repatriați cu o cursă Tarom și sunt în carantină, de unde vor putea ieși dacă testele RT-PCR repetate după opt zile vor fi negative.


– Salutare, Coco!

– Salut, Marius!

– Veste bună pentru toți cei care se îngrijorau de soarta voastră: ați ajuns acasă!

– Încă n-am ajuns acasă, pentru că am intrat în carantină, dar suntem în România, așa este.

Sunteți bine cu toții?

– Deocamdată da, să vedem ce o să fie…

– Nu vreau să te rețin foarte mult, de aceea o să trecem direct la chestiune: cum a fost în Africa?

– A fost frumos în Africa, cu excepția zilei de Vineri, când auzisem niște zvonuri legate de zboruri și de intrarea în carantină, apoi sâmbătă aceste zvonuri s-au confirmat. În cele din urmă, am venit în țară cu avionul trimis de Guvernul României, împreună cu alți cetățeni.

– Hai să vorbim un pic despre rugby. Ați jucat două meciuri…

– Da, am jucat primul meci împotriva unei echipe mai slab cotate, Free State XV, și am câștigat cu 72-14, apoi am întâlnit o echipă de prim rang, Toyota Cheetahs, în fața căreia am pierdut cu 54-5, pe fondul unei surmenări fizice, echipa sud-africană find mult mai proaspătă și având la dispoziție un lot de șaptezeci de jucători.

Cum v-ați petrecut timpul? Ați fost în savană?

– Am fost la un centru social înființat de unul dintre jucătorii de la Cheetahs care asigura cele necesare copiilor cu posibilități reduse sau fără părinți. O experință tulburătoare care ne-a arătat că problemele sociale sunt aceleași, pe orice continent te-ai afla, apoi am vizitat un fel de rezervație unde erau îngrijite animale sălbatice cu probleme de sănătate sau bătrâne… Acolo a fost singurul loc în care am văzut lei, gheparzi…

Să revenim la rugby. Cum vede un european rugby-ul din Africa de Sud, națiunea care ocupă primul loc în lume?

– Se joacă în viteză, caută tot timpul să joace larg. E o altă școală, o altă mentalitate. Noi ne-am antrenat la o școală doar de rugby, despre care am înțeles că era cea mai buna din țară și care anul trecut sau acum doi ani, nu mai știu exact, au câștigat un campionat mondial pe școli.  

– Coco, noi și familiile voastre ne bucurăm că ați ajuns acasă, sperăm să fie totul în regulă și să vă întoarceți la casele voastre. Azi e 1 decembrie, ce le transmite românilor Constantin Pristăvița, campionul en titre cu CSM Știința Baia Mare?

– Să fie mai buni și mai înțelegători!

Sursa foto prin amabiliatea lui Constantin Pristăvița.

Humorul nu se predă! Niciodată!

Eseu marcat de Lucian Zup

O să încep cronica meciului de azi cu o mărturisire ce ține de trecutul meu. Pe persoană, cum s-ar zice. În urmă cu douăzeci și ceva de ani, dacă nu mai bine, am pășit pentru prima oară într-un dojo. Și mi-a plăcut ce am văzut acolo. Mi-am cumpărat chimonou, m-am înarmat cu răbdare și m-am trezit după câteva luni de antrenament dând examen pentru centura albastră la shotokan. În fine, nu asta are importanță, deși, dacă interesează pe cineva, l-am luat cu brio și am câștigat și un concurs de kata, ci faptul că mentalitatea mea de european avea să sufere mutații profunde, la nivel de cromozomi. Puneți domniile voastre ghilimelele, că-mi place interactivitatea.

Hai să ne întoarcem la treburile noastre și revin eu spre final cu cafteala din dojo. Penultima etapă ne-a hărăzit o întâlnire cu marinarii de la Năvodari. Era să zic insulari, că tot avusesem contact cu tongalezii zilele trecute… Acum, să nu se supere pe mine, e o chestie subiectivă și, na, pana mea, scriu ce vreau, că de aia am făcut shotokan, dar parcă mai bine le stăteau îmbrăcați în echipamentul bleu-alb, precum pumele din continentul sud american. E mișto și galben-roșu, nimic de zis, mai ales că sunt culorile noastre, dar Năvodarii vor avea mereu, în mintea mea, echipamentul în culorile talazului.

Bun. N-o mai aburim, că ne prinde Crăciunul și ei tot în galben-roșu joacă… Am început bine și am deschis scorul prin Mihăiță Daraban, care a marcat din lovitură de pedeapsă, dar din minutul 8 oaspeții noștri au preluat frâiele jocului și nu le-au mai dat drumul decât spre finalul meciului, când veteranul nostru, Lucian Zup, sprijinit de pachetul de înaintare, marchează un eseu care mi-a amintit de reușitele României în meciurile cu Olanda (lăsați-mă cu Țările de Jos) și Tonga. Mai era un minut de joc, nu se mai putea face nimic, așa este, dar deși eram în corzi, am refuzat aproape ostentativ să ne prăbușim și să încasăm KO-ul. Cu o lovitură încasată la ficat, care nu mai conta în economia meciului, CS Năvodari își încheie parcursul din această ediție a Diviziei Naționale de Seniori cu o victorie clară și meritată pe terenul nostru cu scorul de 64-8.

O înfrângere usturătoare, așa cum remarca și Andrei Varvaroi în ședința ad-hoc de la mijlocul terenului, unde m-am inserat și eu, că, na, fac parte din această familie într-un fel pe care numai cei care iubesc rugby-ul îl pot înțelege, puțin nedreaptă și ale cărei cauze nu fac obiectul acestei cronici. 64-8 e un scor greu de acceptat. De digerat nici nu se pune problema, oricât dulcolax ai folosi… Dar mergem înainte.

Ne întoarcem oleacă la dojo? Hai, că nu vă mai țin mult. Promit.

În afara conceptelor orientale care-și găsiseră un loc călduț în mentalitatea mea de european, așa cum spuneam la început, ceea ce m-a marcat profund, ați ghicit, exact, tot la nivel de cromozomi, a fost conceptul numit ”Do”, din ”Karate-do”. A se citi într-o traducere aproximativă ”Calea”. Și dacă ar fi să o dăm pe sinteză literară, așa, la o primă strigare, aș putea aminti de paragraful biblic în care se spune ”Eu sunt Calea…” dar, din nou, nu asta face obiectul ”studiului.”

Meciul de azi cu Năvodari a avut darul de a mă arunca în trecut, când, îmbrăcat într-un chimonou, am pășit pe tatami și mi-am înfruntat adversarii. Pe unii i-am înfrânt, pe alții nu, pe unii am reușit să mi-i fac prieteni, pe alții nu, cu unii am menținut legătura, pe alții i-am uitat în secunda în care concursul a luat sfârșit, ideea e alta: în toată acea perioadă, lecția pe care mi-am însușit-o treptat, încă din prima clipă când am învățat ce înseamnă ghedan barai și până la cele mai subtile metode de a-mi păstra cumpătul, spiritul și firea pe linia de plutire a fost conceptul de ”cale”.

Nu contează dacă punctezi prin Ippon Ken sau Waza-ari, prin eseu, lovitură de pedeapsă, transformare sau drop-gol, nu contează dacă azi pierzi la o diferență de 56 de puncte și mâine câștigi la 56 de puncte, nu contează dacă adversarul e mai bine cotat sau din contra, e ciuca bătăilor, nu contează dacă ești îmbrăcat în galben-roșu, deși nu-i place unui cronicar hâtru din Bucovina, sau turcoaz, nu contează dacă ești campion, dacă ești la mijlocul clasamentului sau lanternă roșie, nimic din toate astea nu contează, dragii mei! Importantă e CALEA spre desăvârșire, spre stăpânirea deplină a tehnicilor, spre împlinirea satisfacțiilor de ordin sportiv, spre perfecțiune, spre cunoaștere de sine, în ultimă instanță, și de aici totul va fi mai limpede. Nu neapărat și mai ușor, dar ați prins ideea 😉

Poate de asta îmi place să scriu despre echipa care ocupă, alături de naționala României, una dintre cele două camere ale inimii mele, Rugby Club Gura Humorului. Celelalte două sunt sub cheie. Și vă mai spun ceva: sincer să fiu, m-aș plictisi de moarte dacă ar trebui să scriu cronici despre o echipă campioană.

Pentru mine și pentru toți humorenii, eseul reușit de Lucian Zup a fost unul dintre pașii făcuți pe această cale spre autocunoaștere și autodepășire și asta contat mai mult decât orice altceva. Știți ceva? Humorul nu se predă! Niciodată!

1. CITEA IULIAN-LAURENTIU
2.DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3.PRELUCA RARES NICOLAE
4.HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
5.RUSU STEFANITA SABIN
6.VASILOVICI SEBASTIAN
7.MURESAN ANDREI MIHAI
8.CATUNA ILIE MARIAN
9.PETRISOR ANDREI BOGDAN
10.DARABAN MIHAI CRISTIAN
11.CUCIUREANU CLAUDIU VASILE©
12.BIVOL GABRIEL
13.COSTAN LIVIU-IULIAN
14.UNGUREANU RAZVAN VASILE
15.STEFANCU ANDREI
REZERVE
16.VARVAROI ANDREI
17.ZUP LUCIAN
18.GAVRILIU LEONARD
19.URSULESCU SEBASTIAN
20.AXINTE IOAN
21.LIMBOSU IONUT ALEX
2.BOCA GEORGE
23.BANDOL ALEXANDRU NICOLAE

Sursa foto: arhivă presonală

We are Știința. Resistance is Futile.

Rugby Club Gura Humorului

Nu cred că există vreo arenă pe care se joacă rugby, în afara Arcului de Triumf, care să mă fascineze mai mult decât o face stadionul de la Petroșani, unde Știința își dispută meciurile de acasă. Acum nu știu dacă este ceva predestinat sau e o simplă întâmplare, dar de fiecare dată când ne-am deplasat la Petroșani, o făceam toamna, și dacă se putea, și de obicei se putea, într-o zi nasoală. Mă rog, ziua, biata, n-avea nicio vină, nasol era faptul că ne pocneau dinții de frig și că abia așteptam să se declanșeze ostilitățile.

Am ieșit de la cabine montați. Să fim cinstiți, noi nu prea aveam ce pierde, dar Știința avea nevoie de o victorie și de punctul bonus, prim urmare nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne bucurăm de rugby, să-i încurcăm cât mai mult și să marcăm și noi, că doar nu veniserăm să admirăm apusul.

Tunelul de sub tribună ne poartă pașii spre iarba împânzită de frunze ruginite ce foșnesc sub crampoane precum fițuicile ascunse în podul palmei, la teza de la fizică. Mai văzusem filmul acesta, nu era nimic nou, dar niciodată până atunci nu avusesem parte de ceață. Și era ceață, frate! O tăiai cu cuțitul.

Imaginea era epocală. În zare, umbra munților abia perceptibilă dantela ceața cu o manșetă întunecată, tribuna prelungă vopsită în bleu și alb contura ringul ca o mantie prea scurtă la mâneci, iar arborii din vecinătate, cheliți de suflul toamnei, însoțeau ca niște preoți de la țară cortegiul ce ducea vara la groapă, într-o procesiune perpetuă, an după an, cu aceeași precizie matematică scrisă pe fițuicile de la teză. Sau pe frunze, dacă doriți.

Cârlanii ăștia de petroșeneni, și este pentru ultima oară când o să-mi justific metaforele, cine vrea să înțeleagă că scriu cu drag despre orice adversar, bine, cine nu, să se supere, că nu-i treaba mea, au început bine, deși în primele 15 minute, le-am dat de înțeles că Humorul nu se predă ușor. Apoi lucrurile au intrat pe făgașul lor normal, iar la finalul primei reprize, petroșenenii conduceau cu 26-3, punctele noastre fiind reușite de Mihăiță Daraban, printr-un drop-gol care a lăsat până și ceața în ceață.

Repriza a doua s-a desfășurat în aceeași notă de dominare a gazdelor încurajate din când în când de strigătul unui amerindian ce-și pierduse calul sub tribună: Ihaaaaaaaaaaaaaa! Ihaaaaaaaaaaa! Mai auzisem strigătul ăsta la Bârlad, acum câțiva ani, mi-e greu să cred că e aceeași persoană, mai degrabă tind să mizez pe festa care le-o joacă destinul unor oameni cu pasiuni comune care au jucat la aceeași echipă, în altă viață. Știu, seamănă cu ”Adam și Eva” a lui Rebreanu, d`apoi ce să-i fac eu dacă și-a pierdut calul? S-a jucat frumos, s-a jucat cu angajament fizic, s-a jucat pe bune. Prâslea al lor, Răzvan Barbu, și-a continuat drumul spre inima petroșenenilor, Soarele și-a făcut simțită prezența, făcând uitate clipele poetice de la startul meciului, iar noi ne-am strâns, așa după cum ne e obiceiul, la mijlocul terenului, am pus palmă peste palmă și am strigat ”Humoru”!, speriind ciorile ce atârnau amorțite pe crăcile noduroase ale copacilor.

Mda. N-aveam de ce să fim supărați. Aliniasem un lot tânăr, în care debutaseră la seniori trei copii: Sebastian Ursulescu, Ioan Axinte și George Boca, ultimul, impresionându-mă cu dârzenia și cu dorința de a-și face treaba până la capăt, deși se accidentase la mână. Punctele noastre au fost reușite de Mihăiță Daraban – drop-gol și lovitură de pedeapsă și de Rambo Plaiu – eseu. Știința avea să se impună în final cu 47-11, continuându-și marșul din DNS din poziția de lider la zi, iar noi aveam să ne întoarcem acasă, unde aveam să pregătim terenul pentru următoare partidă cu Năvodari.

E greu să te impui pe terenul Științei. De altfel, așa cum spuneam la început, ceața, piscurile, strigătul celui care-și pierduse calul, foșnetul frunzelor ce căptușeau suprafața de joc, comenzile scurte, dar ferme ale lui Andrei ”Linia, Linia”, codurile rostite la repunerile din tușă ale ambelor echipe și croncănitul metalic al ciorilor mă transpuseseră în cadrul unei scene ireale din ”Avatar”, în care se strecurase pe sub tribună o replică celebră din Star Trek, menită a trage concluzia, metalică, și ea: We are Știința. You Will be Assimilated. Resistance is Futile.

Punct.

Iată lotul care a făcut deplasarea la Petroșani:

1 CITEA IULIAN-LAURENTIU
2 DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3 PRELUCA RARES NICOLAE
4 VARVAROI ANDREI
5 TURCAN CRISTIAN FLORIN
6 MURESAN ANDREI MIHAI
7 RUSU STEFANITA SABIN
8 VASILOVICI SEBASTIAN
9 PETRISOR ANDREI BOGDAN
10 DARABAN MIHAI CRISTIAN
11 CUCIUREANU CLAUDIU VASILE – căpitan
12 HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
13 PLAIU GHEORGHE RAMBO
14 UNGUREANU RAZVAN VASILE
15 ANTONESI IOAN
16 ZUP LUCIAN
17 GAVRILIU LEONARD
18 URSULESCU SEBASTIAN – Debut la SENIORI
19 AXINTE IOAN – Debut la SENIORI
20 LIMBOSU IONUT ALEX
21 BOCA GEORGE – Debut la SENIORI

ANTRENOR/JUCĂTOR – ANDREI VARVAROI

Sursa foto: Facebook/Știința Petroșani

« Older Entries