Unchiul Vania


Să fi fost miercuri sau joi? Nu știu exact, dar m-am trezit că fredonez o melodie pe care n-o mai auzisem de ceva vreme. O cânta Proconsul:

De la ruși vine fata!
Am să-mi iau un pandativ,
Un lanț cu prezervativ
.

Mda. Frumos. E drept nu chiar atât de frumos încât să-l fredonez pe sub mască și sâmbătă, când aveam să ne întâlnim cu rușii, așa că am dat un refresh și am trecut pe ceva mai substanțial, nu de alta, dar mi-era jenă de memoria lui Petru I, cel care le-a tăiat bărbile boierilor. Uneori și capetele. Prin urmare, am considerat că Șostakovici e mai potrivit cu atmosfera și am intrat în incinta Stadionului Arcul de Triumf, făcând piruete pe Valsul al Doilea. Nu mă credeți? Întrebați stewardul de la intrare.

Îmbrăcați într-un roșu (de ce nu mir?) aprins, de pe care se scurgeau niscaiva dâre albe lăsate de săniile din Irkutsk, rușii au ieșit primii la încălzire cu soarele bătându-le în ceafă. Înalți, bine clădiți, mă rog, nu chiar așa de răsăriți încât să ne cadă femeile ca spicele de grâu, oaspeții noștri păreau a fi optimiști, fie doar pentru faptul că ne bătuseră în ultimul meci de la Soci, cu 18-13.

De cealaltă parte, îmbrăcați în culorile Soarelui și încinși la mijloc de brâurile decupate din poveștile lui Creangă, ai noștri pășeau peste grilajul de umbre ce se întindea pe jumătate din teren cu gândul la revanșă. Doamne, cât urăsc limbajul de lemn. Hai să fim serioși! OK, revanșă să fie, dar pun pariu că în mintea unui sportiv român care înfruntă un sportiv rus e oleacă mai mult decât dorința de revanșă. Nu știe nimeni ce era în mintea și sufletele lui Boldor, Bălan, Macovei, Plai, Dumitru, Rupanu sau Cojocaru și a noastră, a tuturor, și poate că e mai bine așa. If you know what I mean…

Cert e că, deși n-are, poate, relevanță pentru noi, bărbații, faptul că ai noștri erau și mai bine clădiți și mai frumoși decât ei, asta nu înseamnă că n-ar avea relevanță pentru femeile noastre, prezente într-un număr destul de consistent azi pe Arena de lângă Parcul Herăstrău. Nu ne putem pune rău cu ele, că mâncăm rece o săptămână…

Să disecăm o țâră ițele.

Că ne plac sau nu superstițiile, începem meciul cu stângul, când Dragoș Ser vede roșu în fața ochilor și este expulzat timp de 10 minute. Rușii beneficiază de un eseu de penalitate, iar asta îmi alimentează starea de neliniște deja afectată de incursiunile tăioase ale uverturii lor. Dar nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii, prin urmare, tribuna simte momentul de slăbiciune a tricolorilor și intervine prompt. N-ai cum, mă, să-ți lași odorul la greu, oricâte pozne ar fi făcut. Și uite așa, susținuți de încurajările spectatorilor care strigau ”România! România! Stejarii! Stejarii!” băieții noștri găsesc limanul prin Cojocaru, Boldor și Macovei. Mai dăm și noi un croșeu, mai dau și ei un upercut, și uite așa, conducem la pauză cu 24-7.

Repriza a doua însă…

Repriza a doua, sincer să fiu, nu mi-a plăcut deloc. Am vrut chiar să plec. Știți cum e? E ca și cum un tată blond abia așteaptă să-și vadă pentru prima oară pruncul la maternitate și când îi este prezentat, vede că bebelușul are culoarea lui Kanye West. În fine, shit happens… Dar nu m-a lăsat Ștefan, amicul cu care am tras azi rafalele foto. Ce să vezi? Se trezise unchiu Vania, mă. Da nu așa… Nu știu ce dracu au băut rușii din samovarul lor, dar păreau că au o viteză în plus, o mână în plus și un picior în plus. Știu, sună ca naiba, dar ăsta-i adevărul. Și uite așa, pe nesimțite, s-au apropiat de noi. Minutul 70 al meciului va fi încrustat pe una dintre bornele mele personale cu litere de aur. După o lungă și interminabilă fază de atac precum noaptea de la Sankt Petersburg, Rupanu plonjează spectaculos în terenul bulubacilor, iar Plai, humorean de-al meu, care nu știe de glumă, o dă printre bețe, făcându-și milă de sistemul meu nervos. Deci, oameni buni, jur, am slăbit un kilogram în minutul 70. Ba am și răgușit, deși nu-mi amintesc să fi țipat. Oi fi țipat în mine, naiba știe, nici asta nu-mi amintesc, dar în final, deși Parhomenko culcă balonul în terenul nostru, m-a sunat Plai de pe teren să mă liniștească, pentru că deja văzuse că-s livid: stai calm, Mariuse. Și o mai dă o dată la bețe.

Scor final 34-25 și doi humoreni înscriși pe lista marcatorilor: Macovei și Plai. Putea fi mai frumos de atât? Nu cred.

Nu știu dacă Unchiul Vanea survolează spațiul aerian al Ukrainei în drum spre casă, probabil că nu, deși, dacă aș fi în locul pilotului, aș da o voltă, așa, la mișto, să se știe cine e jupânul, dar știu sigur că înfrângerea lor a fost firească. Nu cred că au ce să-și reproșeze. Pe de altă parte, pentru băieții noștri, strânși în jurul Cupei Kiseleff, papilele gustative mângâiate de bulele șampaniei sunt răsfățate cu măsură, nu de alta, dar dacă sâmbăta asta am avut de-a face cu profesioniști în ale samovarului, ca să nu zic în ale vodcii, sâmbăta viitoare vin lusitanii cu vinurile lor și mă tem că dacă ne-om lăsa amăgiți de darurile ce ni le aduc, om sfârși precum troienii, care, după ce văzuseră ditamai calul în curtea lor, au exclamat: așa ceva nu există!

Echipa României: 1. Vasile Balan (CSA Steaua), 2. Ovidiu Cojocaru (CSM Ştiinţa Baia Mare), 3. Alexandru Gordaş (CS Dinamo), 4. Marius Antonescu (Bourg en Bresse), 5. Adrian Moţoc (Stade Aurillac), 6. Cristi Chirica (Sporting Club Appameen), 7. Dragoş Ser (CSA Steaua), 8. Mihai Macovei C (Colomiers), 9. Gabriel Rupanu (SCM Timişoara), 10. Tudor Boldor (CSA Steaua), 11. Nicolas Onuţu (CS Vienne), 12. Jason Tomane (CSM Ştiinţa Baia Mare), 13. Hinckley Vaovasa (CSA Steaua), 14. Ionuţ Dumitru (CSA Steaua), 15. Marius Simionescu (CS Dinamo). Rezerve: 16. Tudor Butnariu (CSA Steaua), 17. Constantin Pristăviţa (CSM Ştiinţa Baia Mare), 18. Alexandru Ţăruş (Rouen), 19. Marius Iftimiciuc (Perigueux), 20. Andre Gorin (RCHCC), 21. Alexandru Bucur (CSM Ştiinţa Baia Mare), 22. Daniel Plai (CSA Steaua), 23. Paul Popoaia (CSM Ştiinţa Baia Mare).


Olandezul zburător

– Uite, Mama, vezi? Dacă te uiți spre cer când ninge, parcă zbori! Nu?

Bine, dacă Mama ar fi trecut frontiera ilegal în mintea lui Marin Sorescu, probabil că m-ar fi smucit de mână și mi-ar fi spus: ”Mă, zăltatule, tu știi ce lozăști aci?”. Dar Mama n-ar trece niciun fel de frontieră fără viză, așa că mi-a spus atât:

– Vai, Marius, nu mai vorbi așa!

– Dar, Mama, uite, uite și tu! Mă uit spre cer și zbor!

N-am înțeles de ce părea deranjată de acea iluzie optică pe care eu unul o găseam fascinantă. N-am înțeles apoi nici ”ce voia să spună poetul prin – Fluturaș, nu mai ai aripioare!” și l-am întrebat pe Tata de ce nu mai au fluturii aripioare și de ce i le-a tăiat contele? Spre deosebire de Mama, Tata n-a fost așa de indignat, deși era un sentimental incurabil, dar mi-a spus atât: ”O să înțelegi când o să fii mai mare.”

Ei bine, sunt mare. Și ce-i cu asta? Și azi privesc spre cer când ninge, și azi, când mă bărbieresc, cânt ”Fluturaș nu mai ai aripioare, domnul Conte ți le-a retezat”, și azi, când înțeleg de ce era mama ”supărată”, mă prefac că nu înțeleg și ridic sprâncenele a mirare, deși, undeva, în colțul inimii mele ceva îmi șoptește că zborul spre cer e înrudit cu moartea și că fluturii fără aripi nu sunt altceva decât niște viermișori care visează că zboară.

Dintotdeauna m-a fascinat moartea. Am și scris un căcat de carte despre ea. Ba am și spus, într-un moment de euforie cacofonică: pentru a înțelege moartea, trebuie s-o trăiești. Mda…

S-a dus vârsta inocenței. S-a lăsat și întunericul. Singura veste bună, spre fericirea Mamei, e că nu mai pot spune că am senzația că zbor, deși ninge încă. De fapt, pot, dar prefer să tac.

În fine.

La Bârlad, și maidanezii țin cu Humoru`

”Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot arunca din când în când câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.”

Asta scriam pe 15 aprilie 2019 în prima mea cronică despre unul dintre meciurile jucate de Rugby Club Gura Humorului pe terenul celor de la Bârlad. Era, totodată, și prima mea deplasare alături de echipă. Așadar, până azi, 5 decembrie 2021, în doi ani și opt luni am așternut pe hârtie 26 de cronici, cu tot atâtea povești despre ceea ce se întâmplă la Rugby Club Gura Humorului, punând accent nu pe statistică sau pe aspectul tehnic al unei cronici sportive clasice, ci pe emoție. Nu știam atunci că vom ajunge aici, nici eu și nici managerii echipei, nu știam dacă va interesa pe cineva și nici nu ne păsa, important era să lăsăm în urma noastră mărturia unei emoții vii, fie că era zămislită de gustul amar al înfrângerii, fie că era rezultatul victoriei.

Pot să spun, prin urmare, că la Bârlad am debutat și eu pe postul de jucător cu nr. 24, post de care, iată, mă prevalez cu o oarecare stinghereală, pentru a lăsa pe răbojul istoriei humorene sportive un capitol aparte. Spun aparte, nu pentru că la Humor n-ar fi fost, de exemplu, și o echipă de fotbal care a evoluat în divizia secundă sau că n-ar fi și alte ramuri sportive în care am performat, ci pentru că, volens nolens, rugby-ul e ceva special. Ăsta este adevărul. De altfel, până și mama a început să-l îndrăgească după ce i-am explicat regulile de bază. Dar despre rugby, în general și despre cum poate schimba vieți, într-un viitor articol, cât de curând.

Ultimul nostru meci din DNS urma să se desfășoare în compania bârlădenilor, în deplasare. Aceeași vreme de c…, adică de câine. De altfel, pe toată durata meciului, un maidanez flocos a jucat rolul de fundaș când la noi, când la ei, întărindu-mi astfel cele declarate. Îl bănuiam de ubicuitate, sincer să fiu, dar după ce și-a lipit botul de aparatul meu, mi-am dat seama că era de partea Humorului. N-avea cum altfel. Unu e Humoru`. Despre ce vorbim? Să revenim la gazde. Medaliați cu bronz și fără a le fi amenințată poziția din clasament, bârlădenii au început destul de timid, așa că n-am stat prea mult pe gânduri, și în min. 13 le spargem apărarea pe axul central prin incursiunea lui Moro (Marian Moroșan), după o presiune agasantă a înaintării noastre, care pune balonul în terenul de țintă, dar eseul nu este validat. Eu nu spun că am fi câștigat dacă am fi condus cu 5-0 și nu pentru că aș fi chibiț, ci pentru că echipa gazdă, superioară ca gabarit și mult mai legată, ar fi găsit soluții să ne contracareze, dar ne-ar fi dat un puseu de încredere iar asta ar fi însămânțat pe spinările noastre cioturi de aripi ce mai târziu, în anii ce vor urma, ne-ar fi permis să ne luăm zborul pe deplin. N-a fost să fie. Asta e. Dar aripi tot o să avem într-o zi, să știți.

Restul e istorie.

Vreau să vă spun ceva. Acum, că tot s-a încheiat campionatul. De când sunt în cadrul clubului, mi s-au perindat prin fața ochilor și a penelului o mulțime de sportivi. Pe unii i-am văzut transformându-se din copii în bărbați, pe unii i-am văzut bucuroși că puteau evolua sub culorile noastre, iar pe alții i-am văzut necăjiți că nu puteau juca din cauza accidentărilor, dar vreau să spun că am legat cu majoritatea dintre ei o prietenie specială. Rugby-ul, dragii mei, nu e despre cancanuri, nu e despre scandaluri, nu e despre glorie și nici despre ambiții cretine. Rugby e despre oameni, cu slăbiciunile lor, cu calitățile lor, cu tarele lor. Nu vreau să epatez, jur, dar am avut șansa de a fi în preajma jucătorilor de la echipa națională, de a vorbi cu ei, de a mă uita în ochii lor. Păstrând proporțiile, am văzut atât la ei, cât și la cei care au jucat sau joacă pentru Rugby Club Gura Humorului, aceeași empatie și căldură sufletească pe care niciun alt sport n-o dezvăluie, în toată splendoarea ei, așa cum o face rugby-ul. Și știți de ce? Pentru că rugby-ul este, în esență, definiția lirică a paradoxului, suma tuturor punctelor noastre tari și a punctelor noastre slabe, produsul cel mai bine definit al zbaterii din noi toți, ai celor care trăim din eșecuri și din speranțe.

Pentru ei și pentru tot ce au făcut ei în numele acestui sport, permiteți-mi să-mi scot pălăria și să mă înclin.

Lotul folosit la meciul cu RC Bârlad:

1. Iulian Cîtea
2. Sebastian Vasilovici
3. George Davidoiu
4. Andrei Varvaroi
5. Ștefăniță Rusu
6. Ciprian Hostiuc
7. Alex Limbosu
8. Mihai Muresan
9. Bogdan Petrișor
10. Mihai Daraban
11. Alex Bandol
12. Claudiu Cuciureanu (c)
13. Marian Moroșan
14. Răzvan Ungureanu
15. Ioan Antonesi
16. Lucian Zup
17. Alex Solomon
18. Sebastian Ursulescu
19. Ioan Axinte
20. George Boca

Antrenor MIHAI COCA

Rugby-ul, pandemia și maramureșenii – Bliț interviu cu Constantin Pristăvița

Aventura maramureșenilor m-a dus cu gândul la celebrul ”Pruncul, petrolul și ardelenii”, în care maestrul Ilarion Ciobanu a făcut un rol de zile mari. Acum, fie vorba între noi, nu cred că i-ar fi stat rău regretatului Ilarion pe poziția de pilier… Azi am stat de vorbă cu Constantin Pristăvița, jucător de bază a Naționalei României și unul dintre componenții echipei de rugby CSM Știința Baia Mare, abia întoarsă din Africa de Sud, unde a jucat două partide în cadrul Turneului Toyota Challenge. Toți componenții lotului au fost repatriați cu o cursă Tarom și sunt în carantină, de unde vor putea ieși dacă testele RT-PCR repetate după opt zile vor fi negative.


– Salutare, Coco!

– Salut, Marius!

– Veste bună pentru toți cei care se îngrijorau de soarta voastră: ați ajuns acasă!

– Încă n-am ajuns acasă, pentru că am intrat în carantină, dar suntem în România, așa este.

Sunteți bine cu toții?

– Deocamdată da, să vedem ce o să fie…

– Nu vreau să te rețin foarte mult, de aceea o să trecem direct la chestiune: cum a fost în Africa?

– A fost frumos în Africa, cu excepția zilei de Vineri, când auzisem niște zvonuri legate de zboruri și de intrarea în carantină, apoi sâmbătă aceste zvonuri s-au confirmat. În cele din urmă, am venit în țară cu avionul trimis de Guvernul României, împreună cu alți cetățeni.

– Hai să vorbim un pic despre rugby. Ați jucat două meciuri…

– Da, am jucat primul meci împotriva unei echipe mai slab cotate, Free State XV, și am câștigat cu 72-14, apoi am întâlnit o echipă de prim rang, Toyota Cheetahs, în fața căreia am pierdut cu 54-5, pe fondul unei surmenări fizice, echipa sud-africană find mult mai proaspătă și având la dispoziție un lot de șaptezeci de jucători.

Cum v-ați petrecut timpul? Ați fost în savană?

– Am fost la un centru social înființat de unul dintre jucătorii de la Cheetahs care asigura cele necesare copiilor cu posibilități reduse sau fără părinți. O experință tulburătoare care ne-a arătat că problemele sociale sunt aceleași, pe orice continent te-ai afla, apoi am vizitat un fel de rezervație unde erau îngrijite animale sălbatice cu probleme de sănătate sau bătrâne… Acolo a fost singurul loc în care am văzut lei, gheparzi…

Să revenim la rugby. Cum vede un european rugby-ul din Africa de Sud, națiunea care ocupă primul loc în lume?

– Se joacă în viteză, caută tot timpul să joace larg. E o altă școală, o altă mentalitate. Noi ne-am antrenat la o școală doar de rugby, despre care am înțeles că era cea mai buna din țară și care anul trecut sau acum doi ani, nu mai știu exact, au câștigat un campionat mondial pe școli.  

– Coco, noi și familiile voastre ne bucurăm că ați ajuns acasă, sperăm să fie totul în regulă și să vă întoarceți la casele voastre. Azi e 1 decembrie, ce le transmite românilor Constantin Pristăvița, campionul en titre cu CSM Știința Baia Mare?

– Să fie mai buni și mai înțelegători!

Sursa foto prin amabiliatea lui Constantin Pristăvița.

« Older Entries Recent Entries »