The Cup is Safe

Strigătul copilului din Lancrăm – “Trăiască România mare cât o dodoloață!” străbate peste timp zidurile Cetății din Alba Iulia ca un ecou cu reverberații menite a stârni cele mai subtile emoții ale neamului românesc de dincolo și de dincoace de Carpați. Când am pășit alături de prietenii mei pe dalele de piatră ale Cetății din orașul Unirii m-am simțit acasă, chiar dacă pe cartea mea de identitate seria GH 123456 figurează alt domiciliu.

Vreau să spun că am fost primiți la Alba Iulia cu multă căldură și cu o nedisimulată bucurie. Și asta penteu că RC Gura Humorului și CSU Rugby Alba Iulia sunt înfrănțite într-un fel subtil, ce trece dincolo de faptul că Tissot sponsorizează ambele echipe, prin Albini Prassa, reprezentată de domnul Ioan Schiau.


Sincer să fiu, îmi vine a spune multe despre acest minunat oraș, despre oamenii de aici (Salutăm ISU, oriunde ați fi) și despre istoria lui, dar o să mă limitez, cu voia dumneavoastră, la a relata despre meciul pe care băieții mei l-au avut azi de jucat.

Să purcedem, dară.

Ne-am făcut o mie de gânduri înaintea acestui meci. Pe de o parte, gazdele noastre erau în căutarea primei victorii, jucau în fața propriilor suporteri și n-aveau nimic de pierdut; pe de altă parte, deși n-aș spune că porneam ca mari favoriți, veneam totuși după o victorie importantă în fața arădenilor, iar acest lucru ne oferea un gram de încredere în plus care ar fi putut face diferența.

Ștefăniță Rusu, veteranul echipei, le spunea mânjilor ce fornăiau de nerăbdare să intre în primele placaje, inaintea meciului: “mizez pe tinerețea voastră, sunt sigur că putem face lucruri frumoase împreună, ajutați-mă pe mine, pe Andrei, pe Gabi să facem lucruri bune la echipa asta…”

Vestiarul oaspeților ce ne fusese arendat vui apoi de strigătul care chema la luptă: Humorul! La nici trei minute de la începerea meciului strecuram balonul printre bețe prin execuția lui Conache: 3-0. Jur că am simțit atunci că totul va fi bine. Și nu m-am înșelat.

La pauză am căutat umbra, la marginea terenului, ne-am oblojit rănile inerente unei astfel de întâlniri, am pus gheață acolo unde focul ardea fibra musculară sau încheietura și am reluat asaltul asupra buturilor “dușmane”.  Eram ca Mehmed Cuceritorul in fața Constantinopolului. Și insist să rămânem la metaforă.

N-am s-o mai aburesc mult, mi-ar plăcea să cred că ați urmărit meciul live pe youtube, iar dacă n-ați făcut-o până acum, îl puteți vedea înregistrat oricând. Be my guest. Am câștigat cu 31-6 și am făcut-o cu clasă. Vă mărturisesc ceva: niciodată de când însoțesc acești minunați sportivi care evoluează sub tricourile Rugby Club Gura Humorului, n-am văzut zâmbete de o parte și de alta a liniei întâi, înainte de a lega grămada. Și cred că asta spune totul. Am marcat cele trei eseuri prin Sergiu Michiduță, care, dacă-mi este permis, și-mi este, că, la naiba, e cronica mea, mi-a dedicat reușita (Mulțumesc, Sergio Michi Blinders), prin Alin Conache (care i-a dedicat toate punctele reușite azi domnului din Alba Iulia ce nu credea c-o poate da la bețe de la 50m) și prin veteranul Lucian Zup, care a revoluționat plimbatul pe trotinetă, celelalte puncte fiind reușite tot de Alin Conache.

Aș vrea în încheiere să le spun lui Alex Tucaliuc că nimic nu e intâmplător; lui Alin Conache că a fi MVP te obligă; lui Vlădut Sidău că mă inclin pentru dăruirea cu care a luptat azi, lui Sebi Vasilovici că brazii au fost azi mai tari decât salcâmii și să le mulțumesc tuturor celor care au scris azi povestea de la Alba Iulia, împreună cu mine, că sunt mândru voi toți!

Forza Humoru’!

Mulțumesc, Ciprian Hostiuc, pentru titlul articolului 🙏

Au înnebunit salcâmii

Ha, jur că dacă m-ar fi întrebat cineva ce melodie îmi venea a cânta după meciul de azi, aș fi răspuns fără nicio reținere: ”Au înnebunit salcâmii”, a lu` nentu Tudor Gheorghe, care, chiar dacă nu e dumnealui chiar din Arad, ci oleacă mai din Oltenia, e tot de acolo, de undeva, și până la urmă ce contează, bă, câtă vreme mi-am luat în brațe copchiii și i-am felicitat, ca un bun manager ce sunt? Manager de finețuri, cu din alea de inimă albastră, când pierdem, și de inimi de treflă când câștigăm, dar astea-s detalii…

Așa că, dragii mei, au înnebunit salcâmii la Gura Humorului, și să mor dacă-mi pasă de e adevărat sau nu. Pentru noi, humorenii au înnebunit, iar pentru voi, cei care sunteți alături de echipa noastră, așijderea. Da? Bun. Să mergem, dară, mai departe.

Meci cu CSU Arad. Etapa a 5-a. Noi ieșeam dintr-o pauză de trei săptămâni, ei veneau după o victorie în fața sucevenilor. Până aici, nimic special. Poate doar dorința noastră de revanșă și dorința lor de a bate și cealaltă echipă din Bucovina. Numa` că nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii.

Mie îmi place să fiu respectuos și mereu mă bag în seamă cu oaspeții noștri. Bunăoară, l-am întrebat pe un jucător arădean cum a fost călătoria. Na, n-a fost cea mai inspirată întrebare, că, la naiba, să faci douășpe ore pe drum, fir-ar el să fie de tahograf, nu e chiar ușor, dar nu dați cu parul. Oricine poate fi victimă al sublimului ridicol. Chiar și eu.

Meciul a început sub zodia ezitărilor. Cu alte cuvinte, în primele 15-20 minute, n-am înțeles mare lucru. Nu mă înțelegeți greșit, băieții n-au stat la rummy și nici la Macaua, dar parcă le era milă să calce pedala până la podea. Calc-o, frate, că vorba aia, o viața avem!, îmi venea să le strig de pe margine. Apoi au apărut primele semne. Practic, începuseră să pocnească mugurii victoriei: Bum! Bum! Explodau pețiolii în toate direcțiile și ploua cu stamine într-o orgie de speranțe amestecate cu temeri, mai ceva decât în opera lui Bocaccio… Vântul îl scotea din minți pe Conache, dar și pe noi, deviindu-i balonul în bară, ori purtându-l la mama huciului pe lângă bețe, soarele se ascundea după nori, iar ploaia anunțată de Busu la Pro TV bătea darabana la marginea Saharei. Nimic nu ne ieșea! Fuck! Și nu-mi vine, măh, de nicăieri, nentu Bogdan Petrișor, și-mi ia balonul buclucaș în brațe și mi-l așază cu grijă în terenul de țintă, de ne face să uităm de toate și să intrăm la pauză cu un avantaj de șapte puncte: 7-0, numa așa, să-mi facă în ciudă…

A doua parte a meciului m-a găsit în spatele buturilor dinspre Nord, cu fața spre pârtie și cu ochii în soare. Dar nu conta. Important era că-mi puteam vedea din față băieții atacând buturile arădene cu toate forțele. Măh, nici căderea Constantinopolului n-a avut măreția actului prin care consemnam răpunerea taurului din vestul țării, precum toreadorii din străvechea Spanie a lui Cervantes. Și știți ceva? Iertați-mi divagația spre și dinspre literatură, dar dacă ar fi să ne comparăm cu un personaj literar, apoi RC Gura Humorului ar fi, de departe, Don Quijote-ul Diviziei Naționale de Seniori, cavalerul nebun care se bate cu morile de vânt încremenite în bețele ce se înalță spre înaltul cerului ca niște rugăciuni nerostite, încrezător în propriul destin și visător incurabil.

Nu știu dacă Rugby-ul are un zeu, mie personal mi-ar fi plăcut să fie sub oblăduirea Dianei, dar, mă rog, dacă nu se poate, asta e, cert e că rând pe rând, Bogdan Formagiu, Ciprian Nichitean, Alex Vaman și Alin Conache, purtați pe brațe de Jupiter, de Marte sau whatever, vorba francezului, au pus balonul în terenul de țintă al arădenilor, făcându-mă să scap aparatul de fotografiat din mână. Noroc că era ancorat de gât cu curea.

Acum, vorbind serios, n-a fost un meci ușor. Echipa arădeană a fost superioară ca gabarit, dar am compensat prin circulația balonului, prin continuitate în fazele de atac și prin viteză. Am găsit culoarele potrivite, am profitat de prospețimea celor intrați în repriza a doua și am închis tabela de marcaj la 33 de puncte în dreptul nostru și 5 puncte în dreptul arădenilor.

Au marcat pentru noi: Bogdan Petrișor, Bogdan Formagiu, Ciprian Nichitean, Alex Vaman și Alin Conache câte un eseu, și 8 puncte Alin Conache.

Iată lotul folosit astăzi în meciul cu CSUAV Arad:

What my daughter doesn`t know

And so it is just like you said it would be
Life goes easy on me
Most of the time,
Damien Rice

E pentru prima oară când scriu despre o carte care nu se găsește pe rafturile din librării pentru simplul motiv că aceasta încă n-a fost publicată. Și nu pentru c-ar fi întâmpinat obstacole, ci pentru că autoarea și-a rezervat dreptul de a decide când și cum o va face. După ce veți citi cartea, veți înțelege mai multe.

Gabriela Popescu scrie mișto. N-am avut niciodată nici cea mai mică îndoială asupra talentului său. Scrie bine, apăsat și articulat. De altfel cine o cunoaște știe că în structura ei nu este loc de metafore, căci pe meridianul care-i leagă inefabilul de material stau așezate frumos pe rafturi ideile, planurile și modalitățile exacte de împlinire, fără spații goale. Gabriela Popescu este din acest punct de vedere o mașinărie de luptă blindată ale cărei șenile calcă, într-un acces de acută autoironie, idealurile pentru care alții și-ar lăsa o parte dintre oase pe câmpul de bătălie. Nu e cazul la Gabriela. O dată pornită în misiune, nu mai poate fi oprită.

„Și totuși, câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie amețeli”, spune Mihai Beniuc în a sa ultimă scrisoare. Parafrazându-l pe poet, mi-ar plăcea să cred că în intimitatea ei absolută, la ceas târziu de noapte, când laptopul va fi închis, obloanele trase, iar sărutul așternut pe fruntea fiicei sale, Gabriela își râde de ea. O și văd privindu-se în oglindă: pe cine vrei tu să păcălești? Având privilegiul de a colabora cu ea, de a lucra la diferite proiecte, de a-i cunoaște latura pe care se căznește atât de mult s-o ascundă în spatele unei măști inexpugnabile, pot să spun fără nicio ezitare că Gabriela Popescu este genul de autoare care descrie cel mai bine structura dihotomică a sufletului. Și poate și a succesului, care, nu-i așa?, are și el o bornă cu plus și una cu minus.

În ”What my daughter doesn`t know” ne vom regăsi foarte mulți. Fie într-un anumit capitol, fie pe o anumită pagină. Partea mișto e că nu trebuie să dăm socoteală pentru asta, dar simplul fapt că ne regăsim acolo, fie că suntem bărbați, fie că suntem femei, e deja o realizare. Sau, ca să fie în ton cu stilul Gabrielei Popescu, care a preferat să se exprime în limba engleză, not bad at all.

Problema mea cea mai mare, e că, nefiind încă publicată, trebuie să găsesc un echilibru între ceea ce pot spune și ceea ce nu pot spune despre carte, pentru că nu vreau să răpesc cititorului plăcerea de a o descoperi. Prin urmare, o să încerc să merg pe această sârmă fără să-mi frâng gâtul, iar dacă se va întâmpla să cad, sunt sigur că plasa de siguranță prinsă între ceea ce o să spun în avanpremieră și ceea ce o să constatați voi, cititorii, după lecturare, mă va salva.

”What my daughter doesn`t know” e o carte care te urmărește mult timp după ce ai citit-o.  Scrisă într-o engleză  izvorâtă direct din Tamisa, cartea are fluență, cursivitate, nerv și ritm și descrie destinul lui Chris, o tânără femeie pornită în marea călătorie a vieții. Poate chiar marea ei aventură. Ba nu, nu marea ei aventură, ci ora astrală care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Aflată într-o relație cu un tânăr londonez, aceasta află că respectivul nu este altceva decât un mincinos patologic. Încercând să treacă de acest șoc, tânăra încearcă să se regăsească prin participarea la diferite întreceri sportive, prin acțiuni caritabile și nu în ultimul rând, prin întoarcerea acasă, în România, unde, fatalitate sau nu, întâlnește un alt bărbat, cu care leagă o relație specială. Știți, viața are căile ei necunoscute. Unii cred în horoscop, alții cred în karma, în fine, nu contează foarte mult, cert e că viața e ca o cutie de bomboane de ciocolată. „You never know what you`re gonna get”.

Știu, ați vrea să spun mai mult. Vă cred. Dar n-am s-o fac. O să spun altceva: niciodată, dar niciodată să nu subestimezi forța, puterea și spiritul de sacrificiu al unei mame care-și dorește tot ce e mai bun pentru copilul ei. Rămasă însărcinată cu acest Don Juan, tânăra se vede prinsă între prejudecăți și dorința de a fi mamă. ”Sperm Doner”,  așa cum îl numește ea, nu-și asumă niciun fel de responsabilitate, ba chiar îi sugerează un avort. Trasă pe sfoară pentru a două oară, Chris decide să păstreze copilul și să-și asume întreaga responsabilitate pentru creșterea lui.

În viața fiecărui om vine un moment când trebuie să dai socoteală. De cele mai multe ori acest moment vine la marele final, dar nu vreau să intru în detalii mistice. Că ne place sau nu, că vrem sau nu, suntem rezultatul propriilor noastre acțiuni sau atitudini. Dragostea unei mame, cu foarte puțin excepții, este liantul care menține starea de sănătate primară a unei societăți formate din individualități înzestrate cu diferite doze de sensibilitate. Când copilul te întreabă: unde este tatăl meu; de ce ceilalți copii au tați și eu nu; dacă eu am tată, de ce nu e cu noi; dacă eu am tată, de ce nu vine să mă vadă; unde este tata și de ce nu e aici?, ideal ar fi să i se spună că e mort. Bun, dar ce te faci cu cei care trăiesc? Ei bine Gabriela Popescu are și alte variante de răspuns. Ea încarcă personajul principal cu o misiune aproape imposibilă, dar de al cărei rezultat nu se îndoiește nicio clipă: punerea adevărului sub lumina reflectoarelor. Draga mea, uite de ce nu ai tată, uite de ce nu vrea să te vadă, uite de ce n-a vrut ca tu să fii pe lume.

Dacă vreți să urmăriți destinul acestei femei care pleacă în căutarea adevărului, trecând prin furcile caudine ale minciunii patologice, ale meschinăriilor și ale prejudecăților pentru a-l spune tuturor, dar cu precădere propriei sale fiice, atunci când va fi mare și va înțelege, citiți  ”What my daughter doesn`t know”, de Gabriela Popescu, și veți vedea de ce am spus chiar de la început că ne vom regăsi cu toții într-un fel sau altul între paginile ei.  

Sursa foto: http://www.jooin.com

Humorul nu crede în lacrimi

Meciurile cu Suceava, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, au o încărcătură emoțională specială pentru noi, humorenii, dar bănuiesc că și pentru suceveni. Rivalitățile locale au avut dintotdeauna o strălucire aparte, mai cu seamă când ele pun pe tapet o echipă care a câștigat titlul de campioană a DNS în ediția din 2017 și o echipă tânără, aflată în plin proces de formare, care este Rugby Club Gura Humorului.

Programat la ora la care britanicii își beau ceaiul și amenințat de o furtună iminentă, meciul a început cu o notă de dominare a gazdelor, care au deschis scorul în minutul 5, prin transformarea unei lovituri de pedeapsă. Presiunea sucevenilor s-a menținut constant până în minutul 30, când diferența de scor ajunsese la 9 puncte, după ce Sabin Crețu reușise să mai transforme încă două lovituri de pedeapsă în minutele 20 și 23.

În minutul 28 meciul se echilibrează. Astfel, în min. 30, după o incursiune a lui Vasilovici pe partea stângă, balonul ajunge la Drușcă, dar acesta este oprit de apărarea suceveană și iese de pe teren, accidentat. Cu Ștefăniță Rusu în teren, reducem din handicap în min. 31 prin transformarea unei lovituri de pedeapsă, scor cu care se încheie prima repriză. De semnalat faptul că spre finalul primei jumătăți de meci, sucevenii ratează încă două lovituri de pedeapsă.

Repriza a doua ne găsește pe o poziție ceva mai agresivă. La 3 minute după reluarea meciului, Conache concretizează o lovitură de pedeapsă, reducând diferența la numai 3 puncte: 6-9. Min. 53 consemnează revenirea noastră în cărți, când am egalat la 9 prin același Conache. Sucevenii mai beneficiază de o penalitate în min. 61: 12-9. Echilibrul meciului avea să se schimbe în min. 68, când suceveanul Lăcătuș profită de un balon bâlbâit în apărarea noastră și marchează unicul eseu al meciului, transformat apoi de același Sabin Crețu: 19-9. Părea că totul era pierdut, până în min. 72, când Conache reduce din nou din diferență: 19-12.

Din min. 77 aveam să jucăm până la final în inferioritate numerică, în urma eliminării lui Vlăduț Sidău. Putea fi mai rău de atât? În timp ce sucevenii mai ratează două lovituri de pedeapsă, ne aruncăm în luptă cu ultimele forțe de care dispunem. Finalul meciului ne găsește la 10 metri de buturile adversarilor. Punem presiune pe ei. Aveam nevoie de un eseu și o transformare pentru a termina meciul la egalitate.
N-o să comentez faza din min. 80. Și nici n-o să spun de ce nu o fac.

Însă…


M-am alăturat băieților la marginea terenului după ce arbitrul a fluierat finalul meciului. Am făcut cu toții un cerc, în mijlocul căruia m-am postat cu camera de filmat. Cel care a vorbit primul a fost Andrei. Ușor răgușit și vizibil afectat, cuvintele lui au trecut prin armura acestor luptători, alinându-le suferința. Era pentru prima oară când vedeam lacrimi în ochii fraților mei. Apoi a vorbit Ștefăniță, pe care, cu voia voastră, a celor care ați jucat ieri la Suceava și pentru care nutresc un respect nețărmurit, o să-l numesc eroul nostru. Știți voi de ce. A vorbit cu amărăciune. Gâtul îi era înfundat cu iască. Așa e când îți vine să urli și nu poți s-o faci. Apoi s-a lăsat liniștea. Una abisală, de proporția Gropii Marianelor…

Humorul nu crede în lacrimi. Nu în cele născute din frustrări. Noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului credem în altfel de lacrimi: în cele stârnite de pierderea unui meci în care adversarul a fost mai bun, în cele pricinuite de bucurie, când câștigăm, în cele firești, când unul dintre noi pierde pe cineva drag, în cele datorate de sfintele sărbători de Paște care se apropie, în cele izvorâte din despărțirea de o persoană dragă, dar niciodată în lacrimile provocate de frustrare.
Ne vom reveni. Sunt sigur de asta. Și pe mulți o să popim și noi. Mark my words.

Până atunci, Rugby Club Gura Humorului mulțumește sponsorilor DHL Express Romania, Banca Comercială Română, Albini Prassa, suporterilor, susținătorilor și celorlalți agenți comerciali care fac posibilă existența noastră și vă promitem că lacrimile pe care le veți mai vedea pe obrajii noștri vor fi acelea provocate de sentimentul dat de datoria împlinită, oricare ar fi rezultatul.

Felicitări sucevenilor pentru victorie și sperăm ca în retur să facem un meci la fel de disputat!

Lotul folosit în meciul cu CSM Bucovina Suceava:

Zup Lucian, Iulian Cîtea, Bogdan Formagiu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Vasilovici, Andrei Muresan, Drusca Ștefan, Vladut Sidău, Daraban Mihai, Conache Alin, Bivol Gabi, Ciprian Nichitean, Morosan Marian, Ciprian Cernescu, Andrei Stefancu,George Davidoiu, David Robert Alexandru, Rareş Prelucă, Rusu Stefanita Sabin, Grigoras Emil, Ionut Antonesi, Sergiu Michiduta, Sebastian Rotaru.

Toate punctele marcate de RC Gura Humorului au fost aduse de Alin Conache.

« Older Entries Recent Entries »