Jerusalema

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este israel-ierusalim-panorama.png

Nimic nu este întâmplător. Butada asta o poți justifica prin puterea propriului exemplu, de fiecare dată când fie fentezi destinul și scapi avionul care urmează să explodeze la destinație, fie joci la loterie pentru prima oară în viața ta și câștigi. Destinul nu are nevoie de fapte sau decizii mărețe pentru a te recruta și a te trimite pe front și nici de studii aprofundate pentru a te propulsa spre stele. În 99% din cazuri, destinul se schimbă radical în urma unor fapte mărunte de a căror importanță crucială nici măcar nu ești conștient.

Nu știu în ce an a apărut hit-ul ”Jerusalema”. Și nici nu mă interesează. Eu nu trăiesc din statistici și nici nu pun preț pe exactitate, am alte repere, dar adevărul este că n-am văzut demult un hit care să se potrivească mai bine cu vremurile actuale. Fie că ne îndreptăm privirea spre țărâna în care ne-am îngropat frații, părinții sau copiii loviți de molima mileniului, fie că o îndreptăm încețoșată și încărcată de reproșuri spre cer, sentimentul deșertăciunii e același. Și nu știu dacă e corect.

Da, poate că anul acesta n-a fost cel mai bun an al nostru, poate că ne așteptam ca după nouă luni de la ziua de 14 februarie, când ne iubeam cu toții legal, moral și justificat, să culegem rodul. Unii au avut noroc și l-au cules, alții au aflat că sunt sterili, nu contează, până la urmă poate e și asta o loterie, cert e că după nouă luni planeta a născut un monstru care duhnește a moarte, care rânjește cu ochi injectați de venin și care se pișă pe toată știința lumii, cu jet.

Suntem nașii unui monstru apărut în urma unui incest consumat în țara care a inventat hârtia, suntem rola pe care se înfășoară numele zecilor de mii de victime, gata să fie tipărite în cartea vieții în dreptul celor care nu-și spuseseră ultimul cuvânt, suntem amărâții de pe Medusa lui Gericault care refuză să se supună hâdoșeniei care ne-a deraiat destinul, suntem copiii Celui care poartă, și El, mască, acolo, în locul lui cu verdeață și cu odihnă de unde a fugit toată durerea, suntem cei care credem că și de-ar fi zece molime, de zece ori mai spurcate decât aceasta, nu ne-am îngropa speranța și nici n-am depune armele.

Hai, te las acum, jigodie, să-ți admiri șiragul vieților agățate la gâtul tău soios, dar o să ne vină și nouă apa la moară…

”Ierusalime, casa mea,
Salvează-mă,
Însoțește-mă
Nu mă lăsa…”

Mda, nimic nu este întâmplător.

Dedic acest text tuturor cadrelor medicale. Respect!

Să dăm ceasurile înapoi, iubito

Să dăm ceasurile înapoi, iubito, să ne atingem palmele și să dansăm desculți și goi în roua de la marginea lumii, unde timpul nu merge niciodată îndărăt, pentru c-ar pica în gol.

Să dăm ceasurile înapoi, iubito. Al meu cu o oră, al tău cu cincizeci și nouă de minute, ca să am timp să te caut, ca să ai timp să te lași așteptată.

Să dăm ceasurile înapoi, iubito. Al meu cu un secol, al tău cu jumătate, ca să am timp să mă trezesc din morți, ca să ai timp să te naști.

Să dăm ceasurile înapoi, iubito. Al meu cu un mileniu, al tău cu cinci sute de ani, ca să am timp să răscolesc în cenușa Atlantidei, ca să ai timp să mă privești de sus, râzând.

Să dăm ceasurile înapoi, iubito. Al meu cu o viață, al tău… al tău să-l prinzi cu lanț la buzunarul de la piept, să-mi ticăiască lângă inimă, să-mi dezlege moleculele din ADN și să le lege de-ale tale într-o spirală nemuritoare, precum brățările dacice, precum jumătățile de suflet care se caută neîncetat dând ceasurile înainte și înapoi, înainte și înapoi…

Să dăm ceasurile înapoi, iubito, până când ne vom regăsi dansând desculți și goi în roua de la marginea lumii, unde genunea timpului își află începutul.

Tic-Tac Tic-Tac Tic-Tac

Epidemia de neîncredere

Un text de Gabriela Popescu.

Într-o vreme, nu demult, prin martie 2020, părea că toți ne redescoperim… Redescopeream bucuria de a trăi, viața la țară, familia, zâmbetul, importanța lucrurilor mici și tot ce vreți voi. Apoi ne-a lovit ceva în moalele capului și ne-am dat brusc seama că ”eram fericiți și nu știam”.  Că s-a tot vehiculat prin social media…

Multe luni mai târziu ne regăsim în același scenariu sumbru, în același film de căcat care pare a ne opri din drum.

Neîncrederea în viitor. Asta a sădit pandemia, amărîta asta de pandemie, căreia nu-i putem pune un deadline, un punct cert în viitor când știm sigur că se va sfârși.

Mă uit în jur și-mi pare că s-a oprit timpul in loc. La început părea că avem prea mult timp: ce-om face, Doamne, cu atâta timp?

Acum nu-l mai avem. Pentru că vrem tot; și vrem azi.

Am uitat să avem încredere. Nu că am fi știut prea tare vreodată. Simt că și puținul pe care-l aveam, l-am dat la spate anul ăsta, fără regret, ba chiar cu mândrie, fără teamă și cu un curaj nemaintâlnit.

Nu mai avem incredere în oameni. Orice ne trezește suspiciune. O simplă privire. O informație lipsă dintr-un puzzle…

Și-am devenit răi, iute și apăsat. Nimic nu ne mai mulțumește. Și-atunci am căpătat dintr-o dată curaj, căci nu-i așa? Noi merităm tot. Am căpătat curajul să împroșcăm cu noroi. Și să arătăm cu degetul. Am primit peste noapte un drept: dreptul de a-i judeca pe ceilalți, mai aspru ca până acum și mai aspru decât pe noi înșine.

Mă uit în jur și e plin de neîncredere.

Cândva, ne zâmbeam unii altora cu sinceritate. Ne priveam în ochi și ne bucuram de unii de alții. Acum suntem animale de pradă. Abia așteptăm să găsim victima potrivită, țapul ispășitor pentru toate nemulțumirile și frustrările noastre căpătate de-a lungul anilor și să-i sărim la gât.

Social media ne-a deschis o ușă. O ușă de comunicare cu cei dragi, cu oameni care împart aceleași păreri ca noi, cu care împărțim pasiuni comune.

Din păcate, tot social media ne-a oferit și o invitație otrăvită:  aceea de putea intra cu bocancii în viața celuilalt, de după tastatură. Ne dăm cu părerea despre lucruri pe care nu le stăpânim și-i judecăm pe toți cei care nu ne împărtășesc opiniile, pentru a ne simți bine cu noi înșine, pentru a ne potoli setea de sânge.

O epidemie de încredere, de asta avem nevoie, oameni buni! Și poate atunci vom începe să vedem viața cu ochi mai blânzi și mai calzi, așa cum o făceam cândva, demult, în vremuri ce parcă au apus prea repede.

Ai învins, Galileene!

Spun unii că anul acesta lumina sfântă n-a ajuns la noi, în Bucovina.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă împodobeşte ferestrele caselor îmbujorate de muşcate, lăcrimează pe coaja ouălor roşii ciocnite de ţânci, înmiresmează pasca şi luminează gospodăriile ţăranilor ca pe nişte altare arhaice.

La noi, în Bucovina, umbra crucii stinge arşiţa soarelui şi ţine sub aripile ei rugăciunile unei comunităţi bântuite de un virus manciurian, adus, vai, de un Marco Polo modern, pentru ca Dumnezeu să le asculte vii şi nealterate.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă se oglindeşte în frescele de la Voroneţ, Humor, Suceviţa, Arbore şi Moldoviţa, iar la Putna, sub icoana marelui Ştefan arde o lumânare de mai bine de cinci sute de ani.

La noi, în Bucovina, Soarele îşi leapădă după fiecare înviere hainele cu care l-au îmbrăcat egiptenii la poalele piramidelor, şi bate dimineaţa în ferestre, ca să ne sărute pe frunte, fericit că nu mai trebuie să i se spună „Ra”.

La noi, în Bucovina, glasul lui Iulian Apostatul loveşte clopotele bisericilor şi se întoarce în mormânt, vindecat şi mântuit, căci vorbele lui s-au umplut de lumină, schimbându-se din „Ai învins, galileene!” în „Hristos a înviat!”.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă nu ne-a lăsat în întuneric niciodată, chiar dacă am fost nevoiţi să ne pitim în găuri, ca şobolanii. Şi asta pentru că Bucovina însăşi e lumină.

 

Scrisoarea deschisă

Pamflet

Expeditor: Bucovina

Domnule Președinte Klaus Werner Iohannis,

Știu că n-o să citiți scrisoarea mea. Nici n-aș avea pretenții, aveți treburi mai importante de rezolvat. Dar urlă inima în mine! Așa că o să-mi permit ca măcar să cred că și prin aportul meu, lumea va ști cu adevărat ce înseamnă Bucovina pentru noi, bucovinenii.

Excelență, l-ați citit pe Sadoveanu? V-a plăcut „Iapa lui Vodă”? Dacă sunteți amabil, o să fac eu un scurt rezumat pentru cei care nu știu despre ce e vorba: se spune că într-o zi, domnitorul poposește la un han, dar nimeni nu-l recunoaște. Comisul Ioniță i se confesează și-i spune că vrea să ajungă la Vodă și să-i facă dreptate. Acesta îl ascultă cu atenție și-l întreabă:
– Dar dacă Măria Sa nu-ți face dreptate?
Comisul răspunde:
– Dacă nu-mi face dreptate, să-mi pupe iapa sub coadă!
N-o mai lungesc. Domnitorul îi face dreptate răzeșului, care paralizase de teamă când îl recunoscuse în sala tronului, apoi îl întreabă:
– Și dacă nu-ți făceam dreptate, cum rămânea?
– Cum să rămâie, Măria Ta, eu nu-mi retrag cuvintele. Iapa-i peste drum!

Domnule Președinte, noi, bucovinenii, suntem tare mândri. Și sensibili. Nu ne-o luați în nume de rău. Asta e. Și totuși n-o să ne supărăm pe dvs. Nu sunteți dvs. vinovat. Pur și simplu coarda sensibilității dvs. nu e racordată la gripul sufletului nostru peste care s-au odihnit degetele unor personalități precum Löwendal, Matei Vișniec sau Sofia Vicoveanca.

Domnule Președinte, am aflat că zilele astea ne-ați retras Ordinul Sanitar în grad de Cavaler. E alegerea dvs. Noi n-am cerut nimic. Luați-l, vă rugăm respectuos, și acordați-l unor cluburi de noapte din Bucureşti. Măcar mai zădărnicim o țâră răspindirea bolilor lumești… Dar știți ceva? Schimbați cu ocazia asta și numele Bulevardului Ștefan cel Mare, poate că așa veți mai face uitate și zilele în care Măria Sa făcea legea în actuala capitală a României.

Domnule președinte, am văzut că purtați o cravată de culoarea cerului. Ați auzit de albastrul de Voroneț? E întrebare retorică, la naiba, au auzit și japonezii de ea… Știați că această culoare de pe pereții mănăstirii își schimbă nuanța, după cât e de senin cerul? Chiar, când ați poposit ultima dată la Voroneț sau la Putna – Ierusalimul neamului romănesc, cum spunea Eminescu?

Domnule președinte, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut, faceți și veți face pentru noi, sucevenii. Nu vrem să fim un neam dezbinat, nu vrem să ne urâm între noi. Vom fi mereu la fel de ospitalieri, cum am fost dintotdeauna, la fel de senini și de mândri, dar cum e, domnule președinte, să lovești mai tare în cineva căzut la pământ, decât să-i întinzi mâna? Poate chiar aia, a lui Michelangelo, din Capela Sixtină…

Domnule președinte, luați-vă medaliile înapoi, o să supraviețuim și fără ele. Vom fi mai puțini, dar nu ne vom stinge cu toții. O să răsară soarele și pe strada noastră, apoi pre mulți o să popim și noi, cum spunea Lăpușneanu, dar vă rugăm, măcar pentru o vreme, nu ne mai călcați pragul casei. Ne doare să spunem asta, nu e în firea noastră, dar cel puțin pentru moment, e mai bine așa.

A, să nu uit, noi nu suntem ca răzeșul din povestea lui Sadoveanu, nu mai avem pentru ce să ne căciulim, dar să știți că avem cu toții o iapă peste drum!

În caz că…