La tine-n palmă

Reclame

De la sublim la ridicol…

Admiţând ideea că, dacă Dumnezeu şi-ar dori să râdă de cineva, mai întâi i-ar lua minţile, poate c-aş înţelege avalanşa emoţională care-i cuprinde pe unii. Incapabili să strige după ajutor, fie că e vorba de un Saint Bernard cu butoiaşul de rom la gât, fie de un SMURD sau de o altă entitate din domeniu, se văd, sărmanii, prinşi într-o capcană gelatinoasă din care numai bunul Dumnezeu îi mai poate scoate, cu condiţia, repet, ca Acesta să nu-şi dorească a face mişto de ei.

Într-o emisiune televizată, nu contează care, am urmărit aseară, între două meciuri de handbal, că tot a început Campionatul European, desfăşurarea da capo al fine a uneia dintre cele mai greţoase, insidioase şi retardate  pledoarii pentru ticăloşie.

Stimată şi mult iubită doamnă, Mirabela Dauer,

Mult iubitul  Sandu Arşinel, aşa cum îl alintaţi voi, colegii domniei sale, n-are nicio vină că un rinichi care putea salva sau prelungi viaţa unui copil a ajuns în locul rinichiului său bolnav. Să fie sănătos! Nici eu nu sunt vinovat şi nici dumneavoastră. Lucan? Mă faceţi să râd!

„Noi, artiştii, suntem cu un pas în faţa voastră! Avem mai multe drepturi decât voi! Da! Categoric! Şi ştiţi de ce? Pentru că suntem măscăricii voştri, pentru că vă facem să râdeţi sau să plângeţi cu noi. Şi ce dacă l-a luat Profesorul Lucan pe Sandu înaintea altora? Ce? A omorât pe cineva? De ce sunteţi, fraţilor, atât de răi şi de încrâncenaţi?”

Iertaţi-mă, a fost o vreme în care vă fredonam şlagărele mai ceva decât hiturile Duei Lipa, de la Grădina lu` Ion, până la Plângeau pe-o frunză două stele; astăzi mă văd nevoit să fac un pas în spate. Sunteţi simpatică, plină de viaţă şi aveţi o voce minunată, dar:

  1. Ştiţi de ce nu face parte statul român din Eurotransplant?;
  2. Aţi auzit de Valeriu Gafencu? Individul acesta,  căruia i se spunea „Îngerul închisorilor” a dat streptomicina care ar fi trebuit să-i oblojească plămânii unui ovrei, fără să ceară nimic în schimb;
  3. Dacă fiul dumneavoastră ar fi fost sărit din rând de domnul Sandu, ce aţi fi făcut? Mă rog, din câte ştiu eu, nu prea aţi fost prezentă în viaţa lui, dar nu vă puteam lăsa neîntrebată;
  4. Înţeleg că, dacă tatăl meu sau tatăl oricărei alte persoane din lume, ar fi fost compatibil cu acelaşi rinichi care a ajuns la Arşinel, ar fi trebuit să-i spun: „Tată, mă doare inima, dar trebuie să te dai la o parte. Ştiu, o să mori, dar sacrificiul tău va purta pecetea aplauzelor. Adio!”?;
  5. Teoretic, viitorul unui copil valorează oleacă mai mult decât prezentul unui artist care, vorba aia, n-a dus-o deloc rău. Ba din contra;
  6. Ce am fi spus cu toţii despre Sandu Arşinel dacă acesta i-ar fi urmat pe Kurt Cobain, Vincent van Gogh sau Hemingway, în numele unei etici morale care se situează mai presus de raţiune? Vă spun io: i-am fi făcut statuie şi, în maximum zece ani, l-am fi canonizat.

Hai, nu vă supăraţi. Să ştiţi că noi, cei consideraţi de dumneavoastră indivizi de mâna a doua, vă ascultăm cu drag melodiile, vă urmărim, când vă prindem, şi vă aplaudăm în continuare,  dar în tăcere şi cu spatele la ecran.

P.S.
Multă sănătate, domnule Arşinel!

La tine-n palmă


La tine-n poartă bat robii mei, încă de pe vremea când haosul creat de Big Bang prindea conturul unei glume proaste. Trage zăvorul, lasă-i să caute faguri de miere, să-ţi afâneze aşternutul şi să-ţi sărute cu buzele lor arse mâinile tale, căci plesniţi de biciul decrepitudinii sunt, ca şi mine, cel în ochii căruia câmpia de la Waterloo, pădurile din Ardeni ori mlaştinile din Vaslui nu sunt altceva decât nişte pătrate negre pe o tablă  cu treizeci şi două de regine.

La tine-n gând se zămislesc luceferi, se scoate bezna la mezat şi se vând la târgul de vechituri EKG-le bolnavilor de dor. Niciodată nu te-am întrebat dacă zarurile tale sunt măsluite. Chiar aşa, acum, pe bune, că suntem doar noi doi aici, sunt măsluite sau e un zvon? Ei, lasă, nu te înfuria, pesemne că în panoplia temerilor mele s-o fi rătăcit una cu iz de cetate medievală şi gust de volbură; important e că-ţi iese dubla de fiecare dată când le arunci. Să mă bucur? Să mă întristez? Ah, cum n-am o margaretă cu petale dese! Daţi-mi o margaretă şi răstorn… Delirez? Posibil. Dar ce pot face eu dacă luceferii zămisliţi de gândurile mele s-au tupilat la tine sub frunte, pustiindu-mi simţurile?

La tine-n buze fierbe dulceaţa trandafirilor îmbobociţi sub fuioarele ploilor de vară, clocotesc ceţuri pitite sub pragurile împodobite cu ghirlande de foc, se răsfiră spiralele ADN-urilor ce ţin creaţia pe vârful degetului şi se ascunde taina pe care nicio spovedanie n-o poate curăţa vreodată de tortura ispitelor: cea a sărutului. Întredeschise, încremenite într-un zâmbet ascuns, împovărate de juruinţa dată cavalerului ce stârneşte cu paloşul său praful de pe turnurile de la Compostela, înroşite de focul mătrăşit în coaja mărului din Eden îşi lasă amprenta pe ceaşca de cafea ca pe o binecuvânatare, ceaşcă din care cândva, demult, îţi sorbeai dimineţile în braţele mele.

La tine-n păr stau diademele pierdute de miresele zeilor mitologici, sclipesc diamantele primite în dar de la nefilimi şi se zdrobesc valurile stârnite de mareele degetelor mele. De atâtea ori ţi-am sărutat şuviţa de pe frunte netezindu-şi visele, de atâtea ori i-am atins firele preţuindu-ţi zâmbetele onirice, şi totuşi nu sunt un excentric cu fetişuri nobile. O fac şi acum, chiar dacă n-a rămas din ea decât urma de pe pernă. Cât de dor mi-e de pletele tale, cât de mult tânjeşte pieptul meu după atingerea lor! Pot eu oare să mai ascult tânguirile pescăruşilor fără să simt nisipul ce-ţi acoperea pielea, fără să ard cuprins de amintirea trupului tău lipit de trupul meu, fără să îngheţ la gândul că în fiecare noapte voi lupta cu demonii vărsaţi de un lunatic la gurile Amurului? Nu pot… Nu vreau… Nu mă lasă marca şuviţei tale imprimate pe perna mea.

La tine-n palmă linia vieţii străluceşte ca Orionul într-o noapte de Iulie. Nicio ţigancă n-ar şti să-ţi ghicească viitorul fără să-şi piardă bănuţii prinşi în cozi, n-ar şti să facă diferenţa dintre zi şi noapte, n-ar putea citi în veci trecutul, căci viitorul îi va fi tăinuit şi ferecat cu două rânduri de lacăte, precum acelea pe care le-am prins amândoi de grilajul punţii de peste Calea Lactee, ţinându-ne de mâini. „Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, că tare frumoasă eşti! Ia să vadă baba ce ai matale aici: Oho, văd bogăţii şi drumuri multe! Uite, vezi dumneata astea doo linii? Doi copii, maică, asta înseamnă”, spunea ţiganca mijind ochii şi mângâindu-ţi palma. „Un băiat şi o fată… Vor ajunge oameni mari şi vor face bine ţării…” Bullshit! spuneau ochii tăi îndreptaţi spre monturile ghicitoarei. Abia îţi stăpâneai râsul, dar eu te sorbeam din privire, căci vedeam cum la colţurile ochilor tăi apărea Soarele.

La tine-n sân erup vulcanii ce poartă în lava lor fierbinţeala săruturilor mele, se ţes pânze de mătăsuri fine, se încropesc adieri catifelate şi se tatuează aluniţe cu sevă de mesteacăn. Bolnav am fost, iar tu mi-ai mângâiat fruntea, înstrăinat am fost, iar tu mi-ai stins aleanul, deznădăjdui am fost şi mi-ai redat speranţa. Aş putea să mărturisesc păcatele iubirii fără să mă gândesc la tine ca la un panaceu? Aş putea să mă plâng de nimicnicia vieţii mele fără să comit o crimă de lesmajestate? Căci eşti parte din mine… Căci îmi curgi prin vene… Aş pribegi toată viaţa de dinaintea morţii şi toată viaţa de după ea dacă aş şti că dulceaţa mierii ascunse la tine în sân s-ar risipi în Raiul efemeridelor, acolo unde amărăciunea secundei ascunde secretele marilor iubiri, acolo unde un sfert de ceas poate însemna o veşnicie.

La tine-n cercei se aud refrenele cântate de amanţi, se disting suspinele strecurate printre faldurile perdelelor, se înalţă aplauzele ce însoţesc ultima polcă a balului la care ţi-ai pierdut pantoful şi se sting şoaptele cireşilor înfloriţi în lobul urechii tale. Îţi aminteşti de secolul pe care l-am botezat amândoi „Die Soubrette”? Dar pe cel legat în mănunchiuri — ca să ne ajungă peste iarnă — când crivăţul umfla foalele lui ianuarie ca pe un balon de săpun, secol pe care l-ai uns cu untdelemn şi i-ai spus „Grieg”? Când ascultam la patefon „Morning Mood”, când ne iubeam în lumina înghesuită printre ţurţurii nopţii polare şi când adormeam îmbrăţişaţi, gângurind valsurile pe care se unduiau lebedele lui Ceaikovsky.

La tine-n glezne se ascund paşii cămilelor  din caravanele ce bântuie oceanele de siliciu, hărţuite de piraţi chiori, cu  flinte înfăşurate în bandana, tatuaţi cu ancore şi femei despuiate. Îţi mai aminteşti buza prăpastiei de pe care voiam să mă arunc? Hai, fă un efort! Te rog frumos! Îţi promit că te voi răsplăti cu eşarfe, inele şi cercei indigo asemenea hainelor tuaregilor, care-şi strecoară ceaiurile şi destinul printre degetele vieţii, aşa cum tu însuţi o făceai — şi nu de puţine ori — când îmi spuneai „Te iubesc!”. La tine-n glezne urlă strigătul fenecului şi se sting ultimele suflări de viaţă ale prăzii căzute la poalele dunei, acolo unde-mi doresc şi eu să mor, după ce gleznele tale vor fi fremătat nisipul fără încetare, zi şi noapte, până la primul revărsat al zorilor când, după ce vei fi străbătut deşertul, doar îngerii îţi vor fi rămas alături, iar tu mă vei fi găsit.

La tine-n inimă bate ecoul metronomului care măsoară distanţa de la gura ta la fruntea mea, de la palma mea la coapsa ta, de la buzele mele la tâmplele tale, mileniile scurse de la clipa când toate acestea, tulburate de o tahicardie trecătoare au început dansul, dovadă vie a emoţiei ce făcea din pielea ta un caşmir cu dor de răzvrătire. Ca atunci, demult, când ninsoarea ne surprinsese goi şi inocenţi, înfăşuraţi în mantia mincinoasă a primăverii. Ca atunci, demult, când credeam că păsărilor călătoare  nu li se eliberează niciodată  tichet, căci, nu-i aşa, ce s-ar câştiga dacă li s-ar perfora zborul? Au nu ştim oare că tot cerul s-ar prăbuşi dacă n-ar fi vânturat de aripile lor? Au nu ştii oare că existenţa mea s-ar preface în colb dacă nu m-ai iubi? Au nu ştiu oare că dacă fiinţa ta m-ar striga de dincolo de ţărână, aş învia iar şi iar doar ca să-ţi caut privirea şi să mă răstignesc pe ea, ca un suspin christic?