Exil

Reclame

De la sublim la ridicol…

Admiţând ideea că, dacă Dumnezeu şi-ar dori să râdă de cineva, mai întâi i-ar lua minţile, poate c-aş înţelege avalanşa emoţională care-i cuprinde pe unii. Incapabili să strige după ajutor, fie că e vorba de un Saint Bernard cu butoiaşul de rom la gât, fie de un SMURD sau de o altă entitate din domeniu, se văd, sărmanii, prinşi într-o capcană gelatinoasă din care numai bunul Dumnezeu îi mai poate scoate, cu condiţia, repet, ca Acesta să nu-şi dorească a face mişto de ei.

Într-o emisiune televizată, nu contează care, am urmărit aseară, între două meciuri de handbal, că tot a început Campionatul European, desfăşurarea da capo al fine a uneia dintre cele mai greţoase, insidioase şi retardate  pledoarii pentru ticăloşie.

Stimată şi mult iubită doamnă, Mirabela Dauer,

Mult iubitul  Sandu Arşinel, aşa cum îl alintaţi voi, colegii domniei sale, n-are nicio vină că un rinichi care putea salva sau prelungi viaţa unui copil a ajuns în locul rinichiului său bolnav. Să fie sănătos! Nici eu nu sunt vinovat şi nici dumneavoastră. Lucan? Mă faceţi să râd!

„Noi, artiştii, suntem cu un pas în faţa voastră! Avem mai multe drepturi decât voi! Da! Categoric! Şi ştiţi de ce? Pentru că suntem măscăricii voştri, pentru că vă facem să râdeţi sau să plângeţi cu noi. Şi ce dacă l-a luat Profesorul Lucan pe Sandu înaintea altora? Ce? A omorât pe cineva? De ce sunteţi, fraţilor, atât de răi şi de încrâncenaţi?”

Iertaţi-mă, a fost o vreme în care vă fredonam şlagărele mai ceva decât hiturile Duei Lipa, de la Grădina lu` Ion, până la Plângeau pe-o frunză două stele; astăzi mă văd nevoit să fac un pas în spate. Sunteţi simpatică, plină de viaţă şi aveţi o voce minunată, dar:

  1. Ştiţi de ce nu face parte statul român din Eurotransplant?;
  2. Aţi auzit de Valeriu Gafencu? Individul acesta,  căruia i se spunea „Îngerul închisorilor” a dat streptomicina care ar fi trebuit să-i oblojească plămânii unui ovrei, fără să ceară nimic în schimb;
  3. Dacă fiul dumneavoastră ar fi fost sărit din rând de domnul Sandu, ce aţi fi făcut? Mă rog, din câte ştiu eu, nu prea aţi fost prezentă în viaţa lui, dar nu vă puteam lăsa neîntrebată;
  4. Înţeleg că, dacă tatăl meu sau tatăl oricărei alte persoane din lume, ar fi fost compatibil cu acelaşi rinichi care a ajuns la Arşinel, ar fi trebuit să-i spun: „Tată, mă doare inima, dar trebuie să te dai la o parte. Ştiu, o să mori, dar sacrificiul tău va purta pecetea aplauzelor. Adio!”?;
  5. Teoretic, viitorul unui copil valorează oleacă mai mult decât prezentul unui artist care, vorba aia, n-a dus-o deloc rău. Ba din contra;
  6. Ce am fi spus cu toţii despre Sandu Arşinel dacă acesta i-ar fi urmat pe Kurt Cobain, Vincent van Gogh sau Hemingway, în numele unei etici morale care se situează mai presus de raţiune? Vă spun io: i-am fi făcut statuie şi, în maximum zece ani, l-am fi canonizat.

Hai, nu vă supăraţi. Să ştiţi că noi, cei consideraţi de dumneavoastră indivizi de mâna a doua, vă ascultăm cu drag melodiile, vă urmărim, când vă prindem, şi vă aplaudăm în continuare,  dar în tăcere şi cu spatele la ecran.

P.S.
Multă sănătate, domnule Arşinel!

La tine-n palmă


La tine-n poartă bat robii mei, încă de pe vremea când haosul creat de Big Bang prindea conturul unei glume proaste. Trage zăvorul, lasă-i să caute faguri de miere, să-ţi afâneze aşternutul şi să-ţi sărute cu buzele lor arse mâinile tale, căci plesniţi de biciul decrepitudinii sunt, ca şi mine, cel în ochii căruia câmpia de la Waterloo, pădurile din Ardeni ori mlaştinile din Vaslui nu sunt altceva decât nişte pătrate negre pe o tablă  cu treizeci şi două de regine.

La tine-n gând se zămislesc luceferi, se scoate bezna la mezat şi se vând la târgul de vechituri EKG-le bolnavilor de dor. Niciodată nu te-am întrebat dacă zarurile tale sunt măsluite. Chiar aşa, acum, pe bune, că suntem doar noi doi aici, sunt măsluite sau e un zvon? Ei, lasă, nu te înfuria, pesemne că în panoplia temerilor mele s-o fi rătăcit una cu iz de cetate medievală şi gust de volbură; important e că-ţi iese dubla de fiecare dată când le arunci. Să mă bucur? Să mă întristez? Ah, cum n-am o margaretă cu petale dese! Daţi-mi o margaretă şi răstorn… Delirez? Posibil. Dar ce pot face eu dacă luceferii zămisliţi de gândurile mele s-au tupilat la tine sub frunte, pustiindu-mi simţurile?

La tine-n buze fierbe dulceaţa trandafirilor îmbobociţi sub fuioarele ploilor de vară, clocotesc ceţuri pitite sub pragurile împodobite cu ghirlande de foc, se răsfiră spiralele ADN-urilor ce ţin creaţia pe vârful degetului şi se ascunde taina pe care nicio spovedanie n-o poate curăţa vreodată de tortura ispitelor: cea a sărutului. Întredeschise, încremenite într-un zâmbet ascuns, împovărate de juruinţa dată cavalerului ce stârneşte cu paloşul său praful de pe turnurile de la Compostela, înroşite de focul mătrăşit în coaja mărului din Eden îşi lasă amprenta pe ceaşca de cafea ca pe o binecuvânatare, ceaşcă din care cândva, demult, îţi sorbeai dimineţile în braţele mele.

La tine-n păr stau diademele pierdute de miresele zeilor mitologici, sclipesc diamantele primite în dar de la nefilimi şi se zdrobesc valurile stârnite de mareele degetelor mele. De atâtea ori ţi-am sărutat şuviţa de pe frunte netezindu-şi visele, de atâtea ori i-am atins firele preţuindu-ţi zâmbetele onirice, şi totuşi nu sunt un excentric cu fetişuri nobile. O fac şi acum, chiar dacă n-a rămas din ea decât urma de pe pernă. Cât de dor mi-e de pletele tale, cât de mult tânjeşte pieptul meu după atingerea lor! Pot eu oare să mai ascult tânguirile pescăruşilor fără să simt nisipul ce-ţi acoperea pielea, fără să ard cuprins de amintirea trupului tău lipit de trupul meu, fără să îngheţ la gândul că în fiecare noapte voi lupta cu demonii vărsaţi de un lunatic la gurile Amurului? Nu pot… Nu vreau… Nu mă lasă marca şuviţei tale imprimate pe perna mea.

La tine-n palmă linia vieţii străluceşte ca Orionul într-o noapte de Iulie. Nicio ţigancă n-ar şti să-ţi ghicească viitorul fără să-şi piardă bănuţii prinşi în cozi, n-ar şti să facă diferenţa dintre zi şi noapte, n-ar putea citi în veci trecutul, căci viitorul îi va fi tăinuit şi ferecat cu două rânduri de lacăte, precum acelea pe care le-am prins amândoi de grilajul punţii de peste Calea Lactee, ţinându-ne de mâini. „Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, că tare frumoasă eşti! Ia să vadă baba ce ai matale aici: Oho, văd bogăţii şi drumuri multe! Uite, vezi dumneata astea doo linii? Doi copii, maică, asta înseamnă”, spunea ţiganca mijind ochii şi mângâindu-ţi palma. „Un băiat şi o fată… Vor ajunge oameni mari şi vor face bine ţării…” Bullshit! spuneau ochii tăi îndreptaţi spre monturile ghicitoarei. Abia îţi stăpâneai râsul, dar eu te sorbeam din privire, căci vedeam cum la colţurile ochilor tăi apărea Soarele.

La tine-n sân erup vulcanii ce poartă în lava lor fierbinţeala săruturilor mele, se ţes pânze de mătăsuri fine, se încropesc adieri catifelate şi se tatuează aluniţe cu sevă de mesteacăn. Bolnav am fost, iar tu mi-ai mângâiat fruntea, înstrăinat am fost, iar tu mi-ai stins aleanul, deznădăjdui am fost şi mi-ai redat speranţa. Aş putea să mărturisesc păcatele iubirii fără să mă gândesc la tine ca la un panaceu? Aş putea să mă plâng de nimicnicia vieţii mele fără să comit o crimă de lesmajestate? Căci eşti parte din mine… Căci îmi curgi prin vene… Aş pribegi toată viaţa de dinaintea morţii şi toată viaţa de după ea dacă aş şti că dulceaţa mierii ascunse la tine în sân s-ar risipi în Raiul efemeridelor, acolo unde amărăciunea secundei ascunde secretele marilor iubiri, acolo unde un sfert de ceas poate însemna o veşnicie.

La tine-n cercei se aud refrenele cântate de amanţi, se disting suspinele strecurate printre faldurile perdelelor, se înalţă aplauzele ce însoţesc ultima polcă a balului la care ţi-ai pierdut pantoful şi se sting şoaptele cireşilor înfloriţi în lobul urechii tale. Îţi aminteşti de secolul pe care l-am botezat amândoi „Die Soubrette”? Dar pe cel legat în mănunchiuri — ca să ne ajungă peste iarnă — când crivăţul umfla foalele lui ianuarie ca pe un balon de săpun, secol pe care l-ai uns cu untdelemn şi i-ai spus „Grieg”? Când ascultam la patefon „Morning Mood”, când ne iubeam în lumina înghesuită printre ţurţurii nopţii polare şi când adormeam îmbrăţişaţi, gângurind valsurile pe care se unduiau lebedele lui Ceaikovsky.

La tine-n glezne se ascund paşii cămilelor  din caravanele ce bântuie oceanele de siliciu, hărţuite de piraţi chiori, cu  flinte înfăşurate în bandana, tatuaţi cu ancore şi femei despuiate. Îţi mai aminteşti buza prăpastiei de pe care voiam să mă arunc? Hai, fă un efort! Te rog frumos! Îţi promit că te voi răsplăti cu eşarfe, inele şi cercei indigo asemenea hainelor tuaregilor, care-şi strecoară ceaiurile şi destinul printre degetele vieţii, aşa cum tu însuţi o făceai — şi nu de puţine ori — când îmi spuneai „Te iubesc!”. La tine-n glezne urlă strigătul fenecului şi se sting ultimele suflări de viaţă ale prăzii căzute la poalele dunei, acolo unde-mi doresc şi eu să mor, după ce gleznele tale vor fi fremătat nisipul fără încetare, zi şi noapte, până la primul revărsat al zorilor când, după ce vei fi străbătut deşertul, doar îngerii îţi vor fi rămas alături, iar tu mă vei fi găsit.

La tine-n inimă bate ecoul metronomului care măsoară distanţa de la gura ta la fruntea mea, de la palma mea la coapsa ta, de la buzele mele la tâmplele tale, mileniile scurse de la clipa când toate acestea, tulburate de o tahicardie trecătoare au început dansul, dovadă vie a emoţiei ce făcea din pielea ta un caşmir cu dor de răzvrătire. Ca atunci, demult, când ninsoarea ne surprinsese goi şi inocenţi, înfăşuraţi în mantia mincinoasă a primăverii. Ca atunci, demult, când credeam că păsărilor călătoare  nu li se eliberează niciodată  tichet, căci, nu-i aşa, ce s-ar câştiga dacă li s-ar perfora zborul? Au nu ştim oare că tot cerul s-ar prăbuşi dacă n-ar fi vânturat de aripile lor? Au nu ştii oare că existenţa mea s-ar preface în colb dacă nu m-ai iubi? Au nu ştiu oare că dacă fiinţa ta m-ar striga de dincolo de ţărână, aş învia iar şi iar doar ca să-ţi caut privirea şi să mă răstignesc pe ea, ca un suspin christic?

 

Copiii lui Cain – fragment – Bucovina Literară


Bucovina Literară, 7-8, 2017
   
O localnică durdulie şi roşie în obraji îşi scosese la mezat talentele gastronomice în parcarea din preajma Mănăstirii Sihăstria, ademenindu-ne cu borcane de dulceaţă bio, sirop, miere şi şerbet, toate aranjate într-o piramidă multicoloră, pe o măsuţă acoperită cu muşama. La câţiva paşi de ea un individ zdrenţuros îşi făcea veacul cerşind mila lui Dumnezeu, căci de la oameni nu mai avea aşteptări, iar o măicuţă cu privirea pierdută, de gâtul căreia atârna un carton pe care scria VĂ RUGĂM AJUTAŢIMĂ PT A EFCTUA OPERAŢIE RENALĂ ne întâmpina cu o privire iscoditoare. Am cumpărat un borcan de miere şi i-am dat măicuţei o bancnotă de 10 lei. Nu ştiu cât adevăr ascundea mesajul scris pe mucava sau dacă era o escroacă, dar ce conta? Eram în preajma casei Domnului, doar El avea dreptul de a judeca şi cântări păcatele, oricât de agramate ar fi fost ele scrise. Poarta din lemn sculptat, sub bolta căreia câteva vrăbii gălăgioase îşi împărţeau grijile zilei era larg deschisă, iar lespezile plumburii păstrau încă urmele ploii ce picase de curând, reflectând ca nişte oglinzi prăfuite norii opaci. Revigorate, firele de iarbă umpleau cu clorofila lor proaspătă spaţiile dintre pietre, sfidând destinul. Nu părea să se fi schimbat ceva în peisajul ce ne întâmpina cu o blândeţe divină, ca şi cum munţii şi pădurile ne-ar fi îngăduit prezenţa fără a cere altceva la schimb decât smerenie. Şi cum altfel ţi-ai putea croi cărarea prin hăţişurile lor decât cu capul plecat? Credeţi că Dumnezeu a ales întâmplător Sinaiul? Putea să-i vorbească lui Moise la malul mării, la umbra fierbinte a unei oaze sau în gura întunecată a unei grote, dar a ales muntele. Păşind agale şi respirând din greu, cu timpanele bubuind de dor şi tălpile arse de tăişul rocilor, doar aşa poţi nădăjdui să atingi cerul. Privirea îndreptată spre nori, sigur, e o necesitate ancestrală, încă de pe vremea când fulgerele interpretau rolurile zeilor însetaţi de sânge, însă capul plecat spre pământ e un bilet de liberă trecere prin labirintul ce duce către mântuire. Nu poţi stăpâni înălţimile decât asudând şi urmărind cărarea cu ochii încercănaţi, căci nimic nu poate fi mai sfânt decât izbăvirea prin suferinţă. Mănăstirea Sihăstria nu e în Munţii Himalaya; poate nici eu nu sunt un urmaş mai demn de a purta crucea lui Hristos decât martirii care au plătit cu viaţa în numele Lui, dar cu fiecare pas pe care-l făceam, amintirea zilei ce mă adusese în pragul sinuciderii împlânta în inima mea un foc mistuitor.

   Paloarea varului de pe pereţii vechii biserici străjuite de un pâlc de brazi argintii se potrivea  cu paloarea chipului meu, sub ale cărui cearcăne, cute şi riduri tresărea sămânţa deznădejdii. Nu ştiu care mi-ar fi fost soarta dacă n-aş fi urmat îndemnul lui Narcis, un individ cu o minte sclipitoare, absolvent a două facultăţi — fizică şi teologie —, de a-mi căuta liniştea sluţită de propria-mi decadenţă, aici, la Sihăstria. Se prăpădise, sărmanul, la nici treizeci de ani, răpus de un cancer galopant, fără a mai apuca să găsească răspunsurile surghiunite în lacrimile celor ce sperau în miracole. Şi acum, ca şi atunci, eram întâmpinat de o ploaie uşoară, de un vânt răcoros şi de o pace strivită de povara păcatelor ce intrau pe poarta mănăstirii, odată cu cărăuşii lor.
    În pridvorul vechii biserici, care veghea de sub coronamentul brazilor clădirea impunătoare a bisericii noi, un călugăr îmbrăcat cu o rasă cenuşie curăţa covorul, manevrând un aspirator pe care-l oprea din când în când, pentru a şterge icoanele de ruj.

    — Putem intra? îl întrebă Sophia, privind dârele lăsate pe covor.

    — Sigur, răspunse călugărul, oprind motoraşul balaurului. Poftim…

    Am păşit cu sfială în locaşul sfânt, copleşit de gânduri apăsătoare şi amintiri dureroase. Mirosul de tămâie, candelabrul ce scălda altarul într-o lumină palidă şi răpăitul pierdut al unei toace mă întâmpinară cu o căldură pe care nu ştiam de unde s-o iau şi unde s-o pun. Poate că prezenţa mamei accentua acest sentiment, poate senzaţia de perpetuă întoarcere acasă, care stagna ca un balast în idealurile mele sau instinctul patern, hăcuit în ziua aceea de gheara unui demon îmi treziseră dorinţa de a le strânge la piept pe cele trei femei şi a le proteja de tot ce putea fi mai rău…

    Dintr-o dată timpanele îmi fură săgetate de un vuiet, care pe măsură ce mă apropiam de altar, se transformă dintr-un geamăt, într-un plâns de copil. Privesc siderat spre mama, care se ruga cu mâinile împreunate. Nici ea şi nici Sophia nu par să-l fi auzit, iar Iulia… ei bine, Iulia abia-şi îndesase căştile în buzunarul de la blugi. Mă apropii de strană, gândindu-mă c-o fi vreun copilaş ostenit care-şi revendică dreptul la suzetă, dar în clipa în care am zărit căptuşeala violetă a dulamei de pe bancă, acesta încetă. Probabil că micuţul găsise alinare în muştiucul rece al biberonului sau la sânul cald al mamei, cert e că singurul scâncet pe care-l auzeam era cel al lumânării ce-şi trăia ultimele clipe, înfiptă într-un sfeşnic.

    Glasul explodă apoi în biserică, aruncându-mă într-un vârtej ce perinda prin faţa ochilor crâmpeie de timp, spaţii gelatinoase şi chipuri străine. Filele răsfirate ale Bibliei ce se odihnea în poalele dulamei eliberară psalmi şi cântece împărăteşti; surle şi trâmbiţe umplură încăperea cu sunete ascuţite; vibraţii şi energii descătuşate înviară sfinţii, scoţându-i din încremenirea icoanelor; triluri de păsări şi clinchete de izvoare porniră o horă menită a-mi îngrădi simţurile, fărâmiţându-mă şi împrăştiindu-mă peste firele de iarbă strivite de tălpile călugărilor…  

     — Tati!

    Iulia? Nu, nu e vocea ei…

    — Tati!

    Îmi pătrunde în vene şi-mi macină oasele. Mă usucă. Un glas plăpând şi neajutorat cum nu mi-a fost dat niciodată să aud; o tânguire amară, îmbătrânită înainte de vreme, ucisă de ticăloşia unor monştri dispuşi să se împăneze cu scâncetul unui copil şi cu prefacerea lui într-un trofeu de pucioasă. Un strigăt pe care, deşi n-aveam voie să-l ignor… Dumnezeule mare… Mă prăbuşesc pe unul dintre scaunele cu spătare înalte, înşirate de-a lungul pereţilor, cu unghiile înfipte în podul palmelor şi capul căzut pe genunchi Ah, încetează! am strigat, ridicându-mi privirea spre crucifix. Încetează, pentru numele lui Dumnezeu!

    O mână caldă şi fermă îmi cuprinse braţul, smulgându-mă din coşmar. Convulsiile încetară. La fel şi strigătul. Sângele se puse în mişcare, alimentând o inimă sfârtecată şi înstrăinată ce părea că nu-şi mai găseşte locul în pieptul meu. Nările fremătară, plămânii se umplură cu aer proaspăt, pulsul îşi regăsi cadenţa. Am deschis ochii. Încheieturile degetelor, albe şi lipsite de viaţă, prinseră culoare. Prin ceaţa deasă ce-mi acoperea ochii, întrezării, ca printr-un gard de leaţuri vechi, nesăbuinţele celor care-şi plâng de milă, propria-mi ticăloşie şi vârful scâlciat al unui pantof prăfuit: părintele Paisie.

    M-am îndreptat spre călugărul ce aştepta să ne terminăm rugăciunile, pentru a-şi relua munca. Nu părea să aibă mai puţin de şaptezeci de ani — cam tot atât cât avea părintele Paisie când l-am întâlnit pentru prima oară —, dar cu toate că barba lungă şi sprâncenele stufoase îi pecetluiseră chipul cu marca trecerii timpului, sclipirea ochilor şi vocea caldă îi trădau preocupările ce transcendeau corvoada acestei munci istovitoare, la care de bună seamă că se înhămase cu toată dragostea. L-am întrebat cu inima cât un purice dacă părintele Paisie mai trăieşte.

    — Cum să nu? răspunse călugărul, îndreptând o şuviţă ce-i ieşise de sub comanac. Adineauri l-am văzut pe terasa din faţa trapezei. Îl cunoaşteţi?

    — Ne-am mai întâlnit cu câţiva ani în urmă, i-am zis, cântărindu-mi vorbele. Nu voiam să trezesc suspiciuni în gândurile mamei sau ale Sophiei şi nici să par familiarizat cu cei ce trăiau între zidurile mănăstirii. Le era suficient să ştie că ajunsesem pe meleagurile astea în perioada studenţiei. Era de prisos să afle că viaţa îmi fusese pusă pe făgaşul ei firesc în urma întâlnirii cu acest om, care-şi spunea „copilul lui Cain”. Erau greşelile şi păcatele mele, de ce să le fi încărcat cu o grijă inutilă?

    — Ei, dacă-l cunoaşteţi, înseamnă că ştiţi unde-i chilia lui, nu?

    — Dacă nu mă înşeală memoria, e a doua, după a părintelui Cleopa…

    — Aşa e, doar că…

    Ezitarea din vocea călugărului mă duse cu gândul la ce era mai rău, deşi cu câteva clipe înainte spusese că-l zărise pe terasă.

    — E bolnav?

    — Ehe, se vede treaba că n-aţi mai fost demult pe aici. Apoi, dragu` meu, părintele Paisie a orbit. L-au dus pe la toate spitalele şi la toţi doctorii şi profesorii universitari… Degeaba. Nu i-au mai putut salva ochii, zise călugărul, mângâindu-şi barba. Cataractă… Dar puteţi merge la el, mai primeşte oaspeţi, continuă acesta, anticipându-mi întrebarea.

    Vestea căzu ca un trăsnet. Nu-mi imaginam cum era posibil ca lumina acelor irişi să apună în spatele unor cristaline opacifiate, câtă vreme pacea din străfundurile lor îi conferea puterea de a citi firile celor ce-i vorbeau, de a-i dezbrăca de secrete şi a-i înveşmânta cu o iubire fără margini? Cu ce greşise omul acesta în faţa lui Dumnezeu de i se luase darul cel mai de preţ? Pot să înţeleg nedreptatea, atât din perspectiva înrobitului, cât şi din cea a înrobitorului căci am, precum toţi semenii mei, vocaţia duplicitară a avarului şi a robului deopotrivă, dar uneori, Doamne, parcă e prea mult. Îl cunoscusem în perioada cea mai neagră a vieţii mele, când mintea îmi era terfelită, spurcată şi alimentată de gândul sinuciderii, îi simţisem cu toată fiinţa mea forţa şi dragostea cu care mă trăgea spre lumină, ca şi cum aş fi fost cel mai de preţ giuvaer al existenţei sale şi-i bucurasem, poate, cu prea puţinul recunoştinţei mele, prea multul mărinimiei sale. Injustiţiei care mi se făcuse atunci i se răspunse, iată, după atâţia ani, cu o nedreptate pe măsură, canalizată, din păcate, nu spre cei cărora li s-ar fi cuvenit s-o simtă, aşa cum eram tentat să cred, ci spre acei miei ale căror sacrificii spală tarele unei civilizaţii ingrate, specializate mai degrabă în căutarea justificărilor care o absolvă de remuşcări, decât în găsirea căii şi adevărului. „Îmi vine să te bat cu curaua aiasta, îmi zise, ducând mâna la cingătoare. Tu trebuie să salvezi vieţi şi să alini, nu să fugi ca ultimul borfaş! Ruşine, domnule doctor, ruşine!”, îşi încheiase admonestarea bătrânul călugăr, pătrunzându-mă cu privirea.

    Am pornit cu inima strânsă pe cărarea ce ducea spre chilii, urmat de mama, Sophia şi Iulia. O parte din mine regreta deja faptul că ajunsesem azi, aici. Laşul ieşea din nou la iveală, de data aceasta în faţa familiei, pentru ca umilinţa să fie supremă, chiar în locul în care crezusem că-l îngropasem pentru totdeauna. Ce drept aveam eu să tulbur puţina linişte că sălăşluia acum în chilia aceea strâmtă, burduşită cu cărţi sfinte, icoane şi frânturi de rai? A, da, poate al răzgâiatului al cărui ego îi permitea să redeschidă răni, acoperindu-se de legitimitatea profesiei, dar nimic mai mult. Îşi va aminti de mine? Mă va recunoaşte, oare, după voce? Din fericire, cealaltă parte din mine, care jinduia la fărâma de îndurare hărăzită fiecărui păcătos, nădăjduia să fie crucificată şi împovărată cu sarcina de a-şi cârpi stigmatele cu foi de pergament.

    Pridvorul din faţa chiliei şi treptele din lemn acoperite cu un strat de vopsea albă menită a astupa găurile făcute de cari, păreau să fi împrumutat ceva din nobleţea celui condamnat la întuneric, dincolo de ferestrele mici, tivite cu muşcate. În afara mirosului de vopsea proaspătă, nimic nu se schimbase. Până şi vremea era aceeaşi, mofturoasă şi impulsivă. E drept, dispăruse muşuroiul de furnici din faţa pridvorului, muşuroi pe care părintele Paisie îl alimenta zi de zi cu zahar şi fărâmituri de pâine, iar ţolul ce acoperea băncuţa din stânga uşii fusese înlocuit cu o pernuţă din burete, însă timpul încremenise acest colţ de lume, păstrându-i aromele desuete.

    Am bătut uşor în uşă. Niciun răspuns. Mă apropii din nou, păşind pe duşumeaua ce scârţâia ca o vioară dezacordată şi ciocănesc din nou. Nimic…

    — Poate nu e în chilie, zise Sophia, apropiindu-se de una dintre ferestre.

    — Sau poate se odihneşte, o completă mama. Să mai aşteptăm un pic…

    Sunetul balamalelor vechi ce acompania scârţâitul podelelor puse capăt supoziţiilor. Prin crăpătura uşii apăru chipul unui călugăr tânăr cu obrajii supţi, încadraţi de o barbă roşcată.

    — Bună ziua, părinte! i-am spus, sugrumat de emoţie. Putem să-l vedem pe părintele Paisie?

    — Cine îl caută? răspunse acesta, măsurându-ne cu privirea.

    — Spuneţi-i că sunt doctorul Damaschin, din Gura Humorului. Mă cunoaşte…

    — Aşteptaţi, vă rog, o secundă, zise călugărul, apoi dispăru îndărătul uşii.