Tag Archives: what my daughter doesn`t know

What my daughter doesn`t know

And so it is just like you said it would be
Life goes easy on me
Most of the time,
Damien Rice

E pentru prima oară când scriu despre o carte care nu se găsește pe rafturile din librării pentru simplul motiv că aceasta încă n-a fost publicată. Și nu pentru c-ar fi întâmpinat obstacole, ci pentru că autoarea și-a rezervat dreptul de a decide când și cum o va face. După ce veți citi cartea, veți înțelege mai multe.

Gabriela Popescu scrie mișto. N-am avut niciodată nici cea mai mică îndoială asupra talentului său. Scrie bine, apăsat și articulat. De altfel cine o cunoaște știe că în structura ei nu este loc de metafore, căci pe meridianul care-i leagă inefabilul de material stau așezate frumos pe rafturi ideile, planurile și modalitățile exacte de împlinire, fără spații goale. Gabriela Popescu este din acest punct de vedere o mașinărie de luptă blindată ale cărei șenile calcă, într-un acces de acută autoironie, idealurile pentru care alții și-ar lăsa o parte dintre oase pe câmpul de bătălie. Nu e cazul la Gabriela. O dată pornită în misiune, nu mai poate fi oprită.

„Și totuși, câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie amețeli”, spune Mihai Beniuc în a sa ultimă scrisoare. Parafrazându-l pe poet, mi-ar plăcea să cred că în intimitatea ei absolută, la ceas târziu de noapte, când laptopul va fi închis, obloanele trase, iar sărutul așternut pe fruntea fiicei sale, Gabriela își râde de ea. O și văd privindu-se în oglindă: pe cine vrei tu să păcălești? Având privilegiul de a colabora cu ea, de a lucra la diferite proiecte, de a-i cunoaște latura pe care se căznește atât de mult s-o ascundă în spatele unei măști inexpugnabile, pot să spun fără nicio ezitare că Gabriela Popescu este genul de autoare care descrie cel mai bine structura dihotomică a sufletului. Și poate și a succesului, care, nu-i așa?, are și el o bornă cu plus și una cu minus.

În ”What my daughter doesn`t know” ne vom regăsi foarte mulți. Fie într-un anumit capitol, fie pe o anumită pagină. Partea mișto e că nu trebuie să dăm socoteală pentru asta, dar simplul fapt că ne regăsim acolo, fie că suntem bărbați, fie că suntem femei, e deja o realizare. Sau, ca să fie în ton cu stilul Gabrielei Popescu, care a preferat să se exprime în limba engleză, not bad at all.

Problema mea cea mai mare, e că, nefiind încă publicată, trebuie să găsesc un echilibru între ceea ce pot spune și ceea ce nu pot spune despre carte, pentru că nu vreau să răpesc cititorului plăcerea de a o descoperi. Prin urmare, o să încerc să merg pe această sârmă fără să-mi frâng gâtul, iar dacă se va întâmpla să cad, sunt sigur că plasa de siguranță prinsă între ceea ce o să spun în avanpremieră și ceea ce o să constatați voi, cititorii, după lecturare, mă va salva.

”What my daughter doesn`t know” e o carte care te urmărește mult timp după ce ai citit-o.  Scrisă într-o engleză  izvorâtă direct din Tamisa, cartea are fluență, cursivitate, nerv și ritm și descrie destinul lui Chris, o tânără femeie pornită în marea călătorie a vieții. Poate chiar marea ei aventură. Ba nu, nu marea ei aventură, ci ora astrală care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Aflată într-o relație cu un tânăr londonez, aceasta află că respectivul nu este altceva decât un mincinos patologic. Încercând să treacă de acest șoc, tânăra încearcă să se regăsească prin participarea la diferite întreceri sportive, prin acțiuni caritabile și nu în ultimul rând, prin întoarcerea acasă, în România, unde, fatalitate sau nu, întâlnește un alt bărbat, cu care leagă o relație specială. Știți, viața are căile ei necunoscute. Unii cred în horoscop, alții cred în karma, în fine, nu contează foarte mult, cert e că viața e ca o cutie de bomboane de ciocolată. „You never know what you`re gonna get”.

Știu, ați vrea să spun mai mult. Vă cred. Dar n-am s-o fac. O să spun altceva: niciodată, dar niciodată să nu subestimezi forța, puterea și spiritul de sacrificiu al unei mame care-și dorește tot ce e mai bun pentru copilul ei. Rămasă însărcinată cu acest Don Juan, tânăra se vede prinsă între prejudecăți și dorința de a fi mamă. ”Sperm Doner”,  așa cum îl numește ea, nu-și asumă niciun fel de responsabilitate, ba chiar îi sugerează un avort. Trasă pe sfoară pentru a două oară, Chris decide să păstreze copilul și să-și asume întreaga responsabilitate pentru creșterea lui.

În viața fiecărui om vine un moment când trebuie să dai socoteală. De cele mai multe ori acest moment vine la marele final, dar nu vreau să intru în detalii mistice. Că ne place sau nu, că vrem sau nu, suntem rezultatul propriilor noastre acțiuni sau atitudini. Dragostea unei mame, cu foarte puțin excepții, este liantul care menține starea de sănătate primară a unei societăți formate din individualități înzestrate cu diferite doze de sensibilitate. Când copilul te întreabă: unde este tatăl meu; de ce ceilalți copii au tați și eu nu; dacă eu am tată, de ce nu e cu noi; dacă eu am tată, de ce nu vine să mă vadă; unde este tata și de ce nu e aici?, ideal ar fi să i se spună că e mort. Bun, dar ce te faci cu cei care trăiesc? Ei bine Gabriela Popescu are și alte variante de răspuns. Ea încarcă personajul principal cu o misiune aproape imposibilă, dar de al cărei rezultat nu se îndoiește nicio clipă: punerea adevărului sub lumina reflectoarelor. Draga mea, uite de ce nu ai tată, uite de ce nu vrea să te vadă, uite de ce n-a vrut ca tu să fii pe lume.

Dacă vreți să urmăriți destinul acestei femei care pleacă în căutarea adevărului, trecând prin furcile caudine ale minciunii patologice, ale meschinăriilor și ale prejudecăților pentru a-l spune tuturor, dar cu precădere propriei sale fiice, atunci când va fi mare și va înțelege, citiți  ”What my daughter doesn`t know”, de Gabriela Popescu, și veți vedea de ce am spus chiar de la început că ne vom regăsi cu toții într-un fel sau altul între paginile ei.  

Sursa foto: http://www.jooin.com