Tendinţe


Am o tendinţă parşivă de a crede despre mine că sunt un bun evaluator, dar fără pretenţia de a urca la rang maxim ideea de déjà vu.

De altfel nu mi-am dorit vreodată să cunosc viitorul decât în măsura în care mi-ar dezvălui numerelor câştigătoare la tragerea din Duminica Floriilor. Istovitoare deşertăciune. Şi bezmetică…

Plouă.

Azi mă simt un pic mai bine, deşi mă apasă o epuizare octogenară.
Înclin să  cred că am avut zile mai bune.

Îţi spun un secret: îmi place să pictez.
Cu cuvinte.

Plouă.
Voi picta o poveste.
Despre tendinţa parşivă de a mă considera un bun evaluator.

 

Reclame

Ziua întâi

Era tot timpul în gardă. Ştia că fanta cutiei poştale hăpăia scrisori cu nemiluita, asemenea monumentului de piatră de la Roma, cel care înghite mânuţe negre, mâini subţiri şi albe, mânuţe galbene, mânuţe arămii, dar nu părea dispus să-i acorde atenţie prea mare. Avea treburi mai importante: să scoată bichonul la plimbare, să cureţe cartofi pentru piure, să schimbe becul de la baie şi să scoată de sub pat şoşonul pe care-l aruncase spre ţânţarul ce-l pricopsise cu o malarie imaginară. Ceea ce nu ştia era că, dincolo de poftele pantagruelice ale serviciilor poştale de a se hrăni cu gânduri împachetate în plicuri, exista un revers al medaliei, la fel de delicios precum lipiciul de pe spatele timbrului şi care, dacă ar fi fost făcut public (de altfel, îmi asum urmările dezvăluirii acestei taine), ar fi echivalat cu negarea existenţei lui Dumnezeu. Îl vedeam  cum traversa strada, elegant ca un cocoş de munte, cu o pălărie de fetru gri, un palton de culoarea sâmburilor de măsline, pantaloni maro de velur şi pantofi negri, spre cutia poştală care-l întâmpina cu ochi mijiţi, nerăbdătoare ca un pui de acvilă. Scotea plicul din buzunarul de la piept, îl aşeza pe marginea cutiei, îl netezea, apoi atingea timbrul cu vârful limbii şi-l lipea în colţul din dreapta-sus. Inspecta asperităţile hârtiei, ridica plicul spre soare, apoi îl vâra în gura cutiei galbene, care, cu timpul luase culoarea roşie, semn că deşertăciunea şi rugina nu iartă niciodată.

Într-o zi, de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, într-o noapte, m-am ascuns după roţile bicicletei poştaşului, profitând de faptul că o lăsase rezemată de perete, m-am strecurat printre spiţe, am pătruns în cutia magică şi m-am tupilat sub un plic cu ce mirosea a murături, semn că mama care-i scria feciorului făcuse sarmale cu varză acră. Ce să spun? Nu mi-a fost uşor să stau chircit printre miile de întrebări ce se prelingeau spre duşumeaua încinsă, să silabisesc cuvintele atinse de artroză, să vărs „una lacrima sul viso”, cu gândul la Boby Solo, să suport beşteleala alineatelor dezlânate – semn că până şi scrisorile mor o dată cu destinatarii lor –, să îndrept vorbele de ocară scrise în chineză pe o hârtie de orez şi să fac din ele arcuri cu care să vânez bourul din care n-a mai rămas decât un cap, pe stema unui principat.

Când a sosit ora întâlnirii cu amicul meu, am ridicat braţele spre fanta prin care se zărea o bucăţică de cer, mi-am frecat palmele şi am ţopăit pe scrisorile ce se aşterneau la picioarele mele, precum covoarele din poveştile persane. M-am aşezat pe marginea unui plic barosan care mirosea a coadă de rechin, legănându-mi gambele acoperite cu jambiere albe. Am sustras scrisoarea şi am început s-o citesc, ros de curiozitate. Când am ajuns la capătul ei, asudat, deshidratat şi mărginit de limitele păcatului originar ce pare că vine, conform ultimelor descoperiri, din constelaţia Andromeda, trecuse de ora 20. Am împăturit-o, i-am ascuţit muchiile cu dosul unghiei, am lipit plicul şi m-am strecurat afară, trecând prin aceleaşi spiţe ruginite ale bicicletei cu jilţul ros. Mi-am pus pălăria de fetru pe cap, am încheiat nasturii paltonului de culoarea sâmburelui de măsline, mi-am privit chipul în bombeul pantofilor negri, am aruncat scrisoarea în fantă şi am pornit spre casă, traversând zebra în grabă, cu gândul la bichonul care aştepta nerăbdător plimbarea de seară.
  
Şi a fost o seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Aprilie 2016, http://www.famost.ro

Carmina Burana

Disperarea nu e un cuvânt.

E un desfrâu al temerilor ce se prostituează pe mijlocul bulevardelor, răpind colţurilor de stradă privilegiul de a fi platformele plăcerilor lumeşti.

E frica de necunoscut, împerecheată cu grija de a traversa strada; stăpânirea de sine, luată cu japca de starea de catharsis; simţul echilibrului, acuplat cu atacul de catalepsie; sufletul prins în chingile unui diavol cu ochi de peşte; carnea păcătoasă a unui trup dospit sub soarele din Provence.

E punctul dincolo de care se întinde hăul sinucigaşilor şi oceanul de smoală pe care plutesc năpăstuiţii cărora li s-a promis fericirea, la schimb cu zilele de rahat trăite pe Pământ.

E insomnia ingratitudinii. A celei faţă de entitatea pe care o vezi cu glugă de Ku Klux Klan, după ieri îţi asigura hrana spirituală ; faţă de societatea deistă care a ajuns la apogeu făcându-i curte diavolului ; faţă de cultura care nu valorează nici cât o ceapă digerată în faţa eternităţii dintre cele patru scânduri ; faţă de părinţii cărora le lipseşte suflul pentru a-ţi spune cât de mult te iubesc ; faţă de copiii care te duc de mână, împotriva voinţei tale, spre asistentele care contabilizează numărul trigliceridelor.

Disperarea e genunchiul trântit peste grumazul clepsidrei în încercarea de a opri timpul, o Carmina Burana incantată de mumiile adormite sub nisipurile de la Gizeh.

Norocul mântuirii şi al virtuţii
îmi este acum potrivnic,
dorinţa şi neîmplinirea
veşnic se află la strâmtoare.
În această oră, fără întârziere,
înstrunaţi coardele lăutei!
Căci prin lovitura sorţii este doborât cel puternic,
Plângeţi toţi cu mine.

sursa foto: http://www.pictify.com

http://www.semnebune.ro 10 mai 2014