Category Archives: Blog

Împăratul Muștelor

Îmi amintesc de săptămânile de practică obligatorie cu care începeam școala. Unii, mai norocoși, se trezeau repartizați la mere, pe dealurile copilăriei lui Birlic, alții, pentru care norocul e ca floarea de colț, nimereau la cartofi sau sfeclă furajeră. Nici nu știu dacă mai are rost să spun unde am nimerit eu. Evident, la barabule, la Dumbrava. Am rezistat trei nopți, după care, în urma unei extorsiuni, am fugit acasă. Nu era de mine. La sfârșitul practicicii am cumpărat o sticlă de Ovidiu și i-am dat-o maistrului care ne ponta și am rezolvat problema. O să spuneți că a fost corupție. Nu vă contrazic. Doar că s-a prescris.

Meciul cu Grivița s-a desfășurat pe o vreme nespus de frumoasă. Aproape că făceai insolație. Știam de ce eram noi în stare, și n-o spun de dragul cursivității, dar știam și cu cine aveam de-a face. Ne întâlniserăm de atâtea ori, fie la Humor, fie la București… E ca și cum i-ai ști toate tabieturile celei cu care stai de peste douăzeci de ani și ridici din umeri, a neputință. Sau a nepăsare, depinde de firea fiecăruia. Am început prost, ca în meciul cu Galați, și am încasat rapid un eseu. Nu cred că e o chestiune patologică și nici un handicap, pentru că, vorba aia, important e cum termini… Dar să n-o dăm în altele, că nu e locul potrivit. Și ne-am văzut conduși la pauză, deși, sincer să fiu, cu puțină atenție am fi putut trece lejer în avantaj.

Știți, sinceritatea poate fi o virtute, spun poate pentru că de multe ori sinceritatea rănește, tulbură și produce agitație, dar îmi asum ceea ce o să spun, pentru că eram acolo, în iarbă. Spiritele, într-un meci de rugby, se pot încinge, se întâmplă și la case mai mari, într-un fel e ceva normal. Dar să-i auzi pe grivițeni spunându-și unul altuia ”Haideți, mă, să jucăm rugby! Lăsați dreacu prostiile și haideți să jucăm!”, așa, parcă-ți vine să plângi când te gândești că unul dintre cele mai vechi cluburi de rugby din România a ajuns să cânte manele pe teren și să împartă pumni și capuri în gură, în loc să-și onoreze blazonul, că de rugby nu se poate vorbi. Sau poftim, că-s generos, se poate vorbi, dar, așa, în șoaptă.

Dacă a juca contra Griviței București a fost o onoare, pentru orice club mai mare sau mai mic , în numele a ceea ce a făcut pentru rugby-ul autohton, astăzi, a juca contra Griviței e ca practica obligatorie la cartofi, unde, după o zi de muncă, erai nespălat, flămând și pontat de un maistru ciufut care, dacă nu-ți făceai norma, te repartiza la grajduri și te încorona peste noapte împărat.

Împăratul muștelor.

P.S:

Acest text este un pamflet și nu implică în niciun fel poziția oficială a Rugby Club Gura Humorului

I`ll Be Back!

Marian Popescu

Galațiul ne-a întâmpinat, ca de obicei, cu tot ce avea mai bun în bătătură: vreme de primăvară, pește de Dunăre garnisit cu vin alb, forfotă domoală pe faleză, semn că până și forfota nu mai era ce-a fost odată și un hotel cu clanțe de unică folosință. Pot să pun sau să nu pun ghilimele. N-am pus. Când am ieșit de la cinema, singura dovadă vie a vecinătății fluviului era un crucișător, că noi așa-l vedeam după două porții de nachos,  cu nume de legendă: ”Perseus”. Lipsea ”Medusa”, dar hei, astea-s detalii pe care numai un zălud ca mine le-ar fi sesizat.

Ploaia, de care nu scap nici dacă ajung în Deșertul Gobi, ne-a bătut în ferestre cu degete de Babă Cloanță stricându-ne somnul și implicit visele. Că de visuri nu ne ocupăm noaptea. Îngrijorat până peste poate de zgomotul infernal care amenința calitatea odihnei colegilor mei, am dat perdeaua la o parte și am închis fereastra ușor, să nu scârțâie. N-aș fi vrut ca pilierul și cel din linia a doua cu care împărțeam camera 13 să fie afectați acustic. Poftim? Evident că mă înconjor numai de pilieri, taloneri și linia a doua! Nu vedeți că am nevoie de bodyguard? Nu! Nu erau fani ai clubului gazdă cu tobe și trompete ca să ne strice odihna, deși mi-ar fi plăcut să fie așa, dacă tot sunt cinic, dar important e că m-am liniștit și că după ce am băgat tot ce era de băgat în frigiderul meteo, m-am întors pe partea ailaltă.

Iarba udă, soarele generos și mirosul de ulei mi-au răscolit pe loc amintirile. Parcă ieri făceam interviuri cu Costan și Mihnea, parcă acum 2 ore citeam pe youtube componența lotului nostru. Dar azi era despre altceva. Trebuia să fie vorba despre altceva. Cu un lot tânăr și entuziasmat, cu o stare de spirit excelentă, tributară spiritului acela ancestral care zace în ADN-ul băieților mei și care le spune că viața este una singură și că nimic nu e mai presus decât să știi că ai dat tot ce ai avut mai bun în tine, am început meciul prost. Pentru că în loc să profităm de superioritatea numerică, am încasat trei eseuri. Scurte și tari precum un espresso. Și uite așa, ne-am văzut conduși la pauză cu 21-0. Nedrept, pentru că știu ce pot ai mei, dar cine paștele mă-sii poate spune că viața a fost vreodată dreaptă? Pauza ne-a găsit la marginea terenului ușor debusolați. Părea că istoria se repetă și că aveam să plecăm capul și să ne predăm. Numai că…

Repriza a doua avea să rescrie una dintre cele mai mișto pagini din istoria confruntării dintre gălățeni și humoreni. Știu că n-ar fi trebuit să spun în public, știu că se vor sesiza anumite foruri oficiale și știu că pot fi și arestat, dar asta e, frate, îmi asum. Adică, na, sunt un om asumat. Mă rog, responsabil. Ho! Cert e că le-am cerut băieților să-mi dea ghetele, căștile de protecție și protezele. S-au uitat la mine de parcă nu m-ar fi cunoscut, dar mi le-au dat. M-am retras în spatele buturilor. Nu voiam ca nici măcar Perseus să știe ce fac acolo. Am luat ghetele, am dat jos crampoanele și le-am înlocuit cu cuie din clorură de potasiu, am pus frunze de mentă în căști și am îmbibat protezele în pastă de ardei iute.

Să știți că nu mi-e ușor să fiu acolo, în iarbă, lângă ai mei, când au meci, indiferent de scor. De multe ori mă trezesc cu un nod în gât, de multe ori mă aud strigând ”Bravo, băi, băiatule!”, și de și mai multe ori suspin la unison cu ei. Când am preluat conducerea cu 24-21, după un eseu reușit de Rohan, mi-am zis că în sfârșit putem pleca acasă cu o victorie pe malul Dunării și că vrăjile mele au contrabalansat vraja ploii care ne stricase somnul, dar adevărul e că tinerețea, în general, îți cere tributul. Lipsa de experiență ne-a venit de hac. N-am cum să fiu supărat pe ei, că nici voi nu puteți fi supărați pe copchiii voștri, și nici n-am ce să le reproșez, dar poate dacă gălățenii, mai maturi și mai experimentați, n-ar fi avut norocul de a ne marca două eseuri în ultimele 8 minute, când eram doar 13 pe teren, altfel s-ar fi rotit azi planeta, iar ”Medusa”, cea după care m-am uitat în aval și-n amonte, n-ar mai fi atârnat inertă în mâinile lui ”Perseus”, ci ar fi sfârșit pe un platou la Kaufland, batjocorită cu mujdei.

Eram lângă Ștefăniță, când antrenorul gălățenilor i-a spus: ”Felicitări! Ai niște băieți pe cinste!”. I-am spus și eu, lipsit de inspirație și opac precum o frunză de nuc: ”I`ll be back!”, și să mor dacă am spus-o la mișto.

Hello, Africa!

Nici nu-și scoaseră bine pălăriile de sub cetină, că hribii se și treziră batjocoriți cu smântână în Cupa Bucovinei, la o aruncătură de băț de apa ce poartă pecetea aromei de brad și balmuș într-un desfrâu culinar ce s-ar fi vrut olimpian, dar care, spun cronicarii vremii, a lipsit cu desăvârșire.

Sucevenii au venit la Humor cu gânduri mari. Noi i-am întâmpinat cu gânduri la fel de mari, dacă nu cumva oleacă mai mari decât ale lor. Nu de alta, dar știm exact câte hematii tinere curg prin venele alor noștri și câte kilograme în plus are grămada lor.

Istoria nu ne spune cu ce gânduri ați venit voi, cei care ați fost prezenți la meci. Ar fi fost culmea s-o facă, dar pentru că pe noi ne duce mintea, suntem siguri că în ambele tribune s-au nutrit speranțe fie în privința noastră, fie în privința voastră, cei care spuneți că Suceava e mai bună. O fi așa sau nu, din umilele noastre cunoștințe în ale ezotericii, e relativă șmecheria.

Sub un soare african, și nu mănânc ciuperci, nici măcar din Boletus Edulis pomeniți la început, meciul a fost unul de uzură fizică, și chiar psihică, dacă-mi permiteți să spun așa. Și știu că-mi permiteți, că n-aveți de ales. Sucevenii au deschis scorul, sper că suntem cu toții de acord cu asta, dar la finalul primei reprize, deși n-am strălucit ca Orion în ceas târziu de noapte, eram în avantaj. Unul chiar bunicel. Apoi, în repriza a doua, sub același soare african, de care Rohan Schwarz n-a vrut să se despartă nici în ruptul capului, partida a continuat sub aceleași auspicii ale incertitudinii care i-au făcut, de-a lungul vremii, pe marii poeți și scriitori ai lumii să închine ode destinului.

Eu nu știu dacă ar fi fost mai bine să rămân acasă la umbra cireșului și să adulmec toamna, așa cum o hienă adulmecă prada sau dacă mi-aș fi astupat urechile cu un smoc de păr smuls din coada unei girafe și să nu mai aud ce cuvinte îi adresa un jucător sucevean tușierului, nu știu dacă ar fi fost mai bine să nu spun asta și nu știu dacă-mi pasă până la urmă, dar știu sigur că, așa cum discutam cu Sabin Crețu, Cupa Bucovinei rămâne undeva la mijlocul distanței dintre Humor și Suceava. Probabil la Ilișești. Și fără hribi în ea.

Rohan Schwarz

Scor final 20-20. Cu ce rămânem de aici? Ei bine, cu un om al meciului sosit pe meleaguri bucovinene tocmai din Africa de Sud, cu un stelist care și-a făcut din plin simțită prezența în teren – Matei Oproiu -, cu un prim eseu marcat de Rusu cel Mic la echipa cea mare, cu o domnișoară tușieră vădit afectată de vorbele unor non cavaleri, (îți cer eu scuze, Loredana, în numele lor), cu un rezultat echitabil și, după cum am văzut în declarațiile de presă ale lui Marcel, cu un regret tardiv pentru că la ultima tușă n-au reușit să marcheze.

Lasă, Marcele, nu pune la suflet, că noi am marcat un eseu clar într-un meci la Suceava, la o ultimă fază, și nu ne-am supărat că ni l-au anulat. Și nici n-am murit din asta. Și oricum ne ești drag.

Dedic acest text lui Rohan Schwarz, Iulian Hodeniuc și Matei Oproiu, care au debutat la RC Gura Humorului și lui Adi Buiciuc, căpitanul echipei, care și-a sărbătorit ziua de naștere în ziua meciului. Să trăiți și la mai mare!

Acest text reprezintă strict convingerile mele personale și nu reflectă poziția oficială a Rugby Club Gura Humorului; prin urmare, io zic că e pamflet și că ar fi mișto să nu se supere nimeni. Nu?

Non, je ne regrette rien

Foto: Marian Doru Moroșan

Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în
Norii de la Cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul…”

spunea Marin Sorescu în Rânduielile ce păreau a fi, o dată cu trecerea timpului, stricate. Nu e cazul să începem un proces de judecată prin care să-l contrazicem pe Sorescu și nu pentru că nu ne-ar duce capul, oho, n-aveți voi idee câte putem noi face, ci pentru că preferăm să rămânem sub umbrela parabolei. Cu rânduielile schimbate sau neschimbate, Gura Humorului, oricum, n-ar fi renunțat niciodată la visul său. I have a dream spunea Luther King. I have a dream spunem și noi, și ai dracului să fim dacă nu l-om împlini într-o zi!

Până la a povesti cum ne-au făcut băimărenii să scoatem castanele din focul lor cu mâinile noastre, hai să aruncăm un ochi peste parcursul nostru în Liga Națională de Rugby: am început cu o deplasare la Petroșani, unde am scos un rezultat onorabil (12-46), am bătut Suceava cu 22-11, acasă, am învins la Alba Iulia cu 18-13, apoi am jucat împotriva Clujului, care ne-a învins cu 55-16, a Timișoarei, care ne-a bătut cu 86-6 și a celor de la Baia Mare, care ne-au administrat un usturător 114-0. Am câștigat două Cupe – Cupa Bucovinei și Cupa Tissot – în meciurile jucate cu Suceava și Alba Iulia, și avem o linie de clasament onorabilă cu 2 victorii și patru înfrângeri, cu 8 puncte și un negativ de -251 puncte.

Baia Mare, așa după cum spuneam, venea la Gura Humorului din poziția de campioană en titre, cu un tir de castane crude, gata să fie aruncare în foc. E drept că am încercat noi să tundem iarba mai tare, ca să n-aibă mânjii lor ce paște, că am scuturat vreo doi nori de ploaie și că ne-am blindat cu câte două cojoace din blană de urs, dar când le-am auzit galopul încă de când traversau pasul Mestecăniș, ne-am dat seama că va fi groasă. Degeaba. Zarurile erau aruncate. Și de data asta…

Bun, mi-am promis solemn că n-o să povestesc cum s-a ajuns la acest scor. Diferența de valoare dintre cei patru ași ai rugbiului românesc – Steaua, Dinamo, Timișoara și Baia Mare – și restul plutonului e atât de mare, încât n-are niciun rost să punem această discuție pe tapet. Ce putem face însă, din punctul nostru de vedere, e să ne urmăm visul, să trecem peste astfel de șocuri cu fruntea sus, să mulțumim cerului că nu s-a lăsat cu accidentări grave și că Marian Moroșan al nostru cel mic, că avem și unul mai mare, luat cu Salvarea de pe teren, este bine.

Vă mulțumim că ați fost alături de noi în această primă parte a campionatului, unde, zicem noi, nu ne-am făcut de rușine. Am adus acasă Televiziunea Națională, am făcut vizibili copiii care bat la poarta consacrării, am dat tot ce am avut mai bun în noi și am acceptat înfrângerile cu demnitate, dar cel mai important e că nu ne reproșăm nimic și că în vestiarul nostru se aude cântând un gramofon, peste strigătele de luptă ce stau să apună:

Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien qu’on m’a fait
Ni le mal
Tout ça m’est bien égal

Man in Black

Nu știu alții cum sunt, spunea Creangă într-un preambul menit a face din amintirile noastre suspine nemuritoare, precum cârlionții lui Venus din Milo, dar noi când ne gândim la Humorul cel curgător ne tresaltă și acum inima de bucurie. Și știi de ce? Nu pentru că Humorul ar îmbrăca haina primordială a începutului de veac, când băgam oala cu resturi de mămăligă în valurile-i blânde, ca să prindem boiști și porcușori, ci pentru că aici, unde se întâlnesc Moldova și Humorul, unul venind dinspre Mănăstirea Voroneț cumva, celălalt dinspre Mănăstirea Humor, se scrie cu litere de aur istoria unui oraș ce pune la bătaie tot ce are mai bun Bucovina în ea: omenie, căldură, ospitalitate și bucuria de a-ți fi casă, fie și vremelnic.

De aceea nu m-a mirat foarte tare când Florin Vlaicu, cel de-al șaptelea jucător de rugbiul mondial care a marcat peste 1000 de puncte în întreaga carieră pentru echipa națională, mi-a spus că s-a simțit aici fantastic în cele trei zile în care i-am fost gazde.  Și sunt convins că n-a spus-o doar din politețe. E drept, n-a pus el oala cu nailon găurit și cu mămăligă în apele Humorului sau ale Moldovei, dar vreme de trei zile, atât el, cât și trupa de comando din care face parte, au fost humoreni sadea.

Revenind la oile noastre, ne așteptam la un meci complicat. Ținând cont că aliniam în lotul pentru meciul cu SCM Timișoara, deținătoarea Cupei României, nu mai puțin de 17 jucători sub 21 de ani, iar timișorenii veneau cu tot arsenalul lor greu, inclusiv jucători convocați la Naționala României, nu ne puteam gândi la o victorie. De altfel, nu cred că putea cineva, care pretinde că se pricepe la rugby, să emită pretenții, decât așa, într-o dimensiune virtuală, eventual susținută de o consolă Playstation. Însă ceea ce ne-am dorit cel mai mult, a fost să nu ne fie rușine de noi înșine și să ne putem privi în ochi. Și se pare că ne-a ieșit. Așa cum spunea și Andrei Varvaroi, pentru noi era o onoare să avem pe gazonul Stadionului Tineretului, ca parteneri de întrecere, jucători precum Vlaicu, Rupanu sau Căpâțână, prin urmare nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne facem treaba cât mai bine. Și ne-am făcut-o.

Nu știu ce au simțit cu adevărat Conache, Vasilovici și Mureșan, cei trei crai, care asemeni lui Melchior, Baltazar și Gaspar, și-au întors chipurile spre Nordul care le-a fost casă, și unde au învățat pentru prima dată ce înseamnă un rack, o jucată de jos sau un înainte, dar sunt convins că sub tricourile lor negre bătea o inimă roșu-galbenă.  Cei trei fii risipitori au privit pentru prima oară spre tribuna care altă dată îi aclamau, copleșiți de o dragoste pe care noi, cei din Gura Humorului, le-am oferit-o necondiționat, și au realizat că pentru a onora și pentru a întoarce înzecit acest sentiment, trebuiau să joace la cele mai înalte cote, no matter what. Și au făcut-o. Conache a transformat la ambele buturi, Vasilovici și Mureșan au marcat eseuri. Puteam fi noi, ca părinți ai acestor puștani, mai fericiți de atât? Nu cred…

Timișoara ne-a oferit o lecție de profesionalism desăvârșit. Eram acolo, în iarbă, când ieșiseră la încălzire. Nimic, dar absolut nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Încălzirea trebuia făcută în cadrul unor parametri stricți, de aceea nu m-a mirat foarte tare când vreun timișorean mai lent era muștruluit zdravăn de pe margine. Dar Timișoara ne-a mai oferit și altceva, mult mai de preț decât orice altă lecție: prietenia. Îi priveam pe coloșii din lotul gazdelor cum dădeau mâna cu ai noștri, la finalul meciului, având în privire o urmă vizibilă de admirație. Nu ne făcusem de căcat, cum credeau alții, nu fugisem ca iepurii și nici nu întorsesem spatele taifunului, oricâte țigle de pe casă ne-ar fi luat, dar când l-am auzit pe unul dintre ei spunându-i unui Prâslea de-al nostru sorry for that high tackle, m-am topit efectiv.

Man in Black veniseră la Humor să joace cel mai bun rugby al lor. Și nu s-au dezmințit. Dar cine a crezut măcar pentru o secundă că ne vor da stingerea și ne vor aduce la tăcere, s-a înșelat amarnic. Man in Black nu ne făcuseră să fim amnezici, deși s-a mai lăsat pe ici pe colo cu câte o contuzie, nu ne desconsideraseră și nu ne trimiseseră la munca de joc, ba dimpotrivă, lăsaseră în urma lor lumină. Cine nu mă crede, să se uite la poza în care părinții lui Alin Conache și-au luat fiul în brațe la finalul meciului, șoptindu-i vorbe de taină doar de ei știute, și va înțelege că rugby nu e numai despre sport, ci și despre viață, iubire, onoare și suferință și că rugby-ul poate avea uneori valențele unei poezii de Radu Gyr, scrijelite pe pereții unor celulele fără ferestre.  

Lotul folosit în meciul cu SCM Timișoara:

Luzian Zup, Mihai Axinte, George Davidoiu, Ciprian Hostiuc, Alex Solomon, Sebastian Ursulescu, Alex Tucaliuc, Vladut Sidau, Bogdan Petrisor, Ciprian Nichitean, Marian Morosanu, Marian Doru Morosan, Claudiu Cuciureanu, Andrei Stefancu, Alex Limbosu, Iulian Cîtea, Rareș Prelucă, Sebastian Rusu, Darius Cristanov, Alex Bandol, Gabriel Bivol, Mihai Daraban.

Antrenor: Andrei Varvaroi

…Tatălui meu

În Gura Humorului, ecourile nu mor niciodată

Unele drumuri sunt mai lungi și necesită un efort și o susținere permanentă pentru a-ți atinge scopul, altele sunt mai scurte, dar pun pe tapet ideea de compromis și de nefiresc. Mie mi-au plăcut drumurile lungi, pe care, bătându-le la pas, le-am simțit cu fiecare metru parcurs, ca pe o umbră a neîmplinirilor lăsată mereu în spate. Căci am uitat să spun: drumurile mele lungi, sinuoase și imperfecte, precum drumurile pavate din clasica Paris – Roubaix, m-au purtat aproape de fiecare și fără greș dată spre soare.

Având în vene această structură care mă definește ca om, nu mi-aș putea imagina, de pildă, un tablou în care pingelele mele rupte, asemenea saboților pictați de Van Gogh, atârnă pe ecranul unui muzeu virtual, simbol al trecerii mele prin lume, ca ignorant suprem al scurtăturilor. Cam așa stau lucrurile și la Rugby Club Gura Humorului. Oleacă de răbdare, acușica îți explic.

Când s-a decis înființarea unei ligi unice de rugby în România, am fost bucuros. Sincer vă spun. Sigur că împreună cu colegii și prietenii mei din staff – Gabi, Ștef și Andrei – am ajuns la concluzia că nu putem da înapoi, cum au făcut-o alții, și să nu se înțeleagă că-i acuzăm, și că, odată ce ne-am înhămat la o sarcină, nu mai e loc de întoarcere. N-ar fi fost drept pentru jucători, pentru suporteri, pentru sponsori și pentru noi înșine. De aceea meciurile cu cele trei mari echipe din fosta Super Ligă, U Cluj, Timișoara și Baia Mare au o conotație specială și, cu permisiunea voastră, o să le consider ca niște borne încastrate cu simbolul kilometrului zero.

Clujul a venit la Humor din poziția de favorită. Cred că nu mai încape loc de îndoială. Cu toate astea, pe pereții vestiarului nostru sunt adânc imprimate câteva motto-uri, chiar dacă nu sunt vizibile. Și sunt atât de adânc imprimate, încât și dacă s-ar demola stadionul mâine, iar pe tine te-ar surprinde lăsarea serii pe locul unde a fost el ridicat, ai auzi, printre șoaptele soarelui care-ți promite că mâine vă veți vedea din nou, briza răcoroasă a ecoului nostru nemuritor: la Gura Humorului, singurii favoriți suntem noi!

Meciul cu Clujul, așadar, avea să se dispute sub auspiciile unei transmisiuni în direct asigurate de televiziunea națională, ceea ce era o premieră. Să nu mă înțelegeți greșit, iubesc Ardealul, și nu neapărat pentru că mama e de acolo sau pentru că palincă, ci pentru tot ce înseamnă el în istoria noastră ca națiune, dar când e să ne luăm la trântă, vorba aia, n-am mamă, n-am tată. E drept, am încasat rapid un eseu, dar asta nu ne-a descurajat. Am dat la bețe de fiecare dată când am avut ocazia și am luptat cu armele pe care le-am avut la dispoziție: entuziasm, tinerețe, dorință, pasiune.

În pauza meciului am intrat la cabine. Voiam să le simt pulsul, să le ascult durerile și să fac loc pe peretele scrijelit cu motto-uri unui discurs de lider autentic cu experiență și cu har: ”Nu mă sperii să marc! Nu mă sperii să marc! Am ajuns în mol la ei, în cinci metri, de ce plecăm din mol? De ce plecăm din mol? Stăm uniți toți, ușor, ușor, ușor, până în but. Nu plecăm din mol singuri. Haideți să avem curaj! Întâia cu a doua, în grămezi ordonate,  vreau să vă văd spatele drept și picioarele cât de lungi în spate. Dacă văd găuri în pământ, dacă văd găuri în pământ, vă pup mâna. N-ați putut face mai mult. Dacă nu văd găuri în pământ, e vina voastră. Spatele drept, picioarele întinse în spate, arăm terenul! Ne-am înțeles? Haide, capul sus!” – Florin Eva.

Am pierdut cu 55-16, dar în repriza a doua am fost mai frumoși decât în prima. Unora li se va părea un scor cu o diferență mare, altora li se va părea că e un scor umilitor. În rugby nu există noțiunea de umilință, decât, poate atunci când echipei adverse îi este milă de tine. Îmi amintesc ce le spunea Marius Tincu băieților când ne-a vizitat, în 2021: respectul pe care ți-l poate arăta o echipă adversă este atunci când joacă la capacitatea ei maximă și-ți dă cât poți tu duce. De aceea e rugby-ul altfel de sport, de aia drumurile lungi, presărate cu obstacole, cu pericole și cu situații neprevăzute sunt cele care-ți întăresc colana vertebrală, care-ți spun ție: omule, a fost greu, dar în final, privește în urma ta – nici urmă de umbre, doar rămășițele unor zori de zi pline de promisiuni.

Lotul folosit în meciul cu U Cluj:

Cîtea, Axinte, Prelucă, Șt. Rusu, S. Rusu, Tucaliuc, Hostiuc, Sidău, Eva, Nichitean, Antonesi, D.M. Moroșan, Cioltan, Cuciureanu, C. Daraban.

Rezerve: Davidoiu, Buiciuc, Zup, D. Varvaroi, Cristanov, Ștefanc, M. Daraban, G. Bivol.

Antrenor: Andrei Varvaroi

« Older Entries