Category Archives: Blog

What my daughter doesn`t know

And so it is just like you said it would be
Life goes easy on me
Most of the time,
Damien Rice

E pentru prima oară când scriu despre o carte care nu se găsește pe rafturile din librării pentru simplul motiv că aceasta încă n-a fost publicată. Și nu pentru c-ar fi întâmpinat obstacole, ci pentru că autoarea și-a rezervat dreptul de a decide când și cum o va face. După ce veți citi cartea, veți înțelege mai multe.

Gabriela Popescu scrie mișto. N-am avut niciodată nici cea mai mică îndoială asupra talentului său. Scrie bine, apăsat și articulat. De altfel cine o cunoaște știe că în structura ei nu este loc de metafore, căci pe meridianul care-i leagă inefabilul de material stau așezate frumos pe rafturi ideile, planurile și modalitățile exacte de împlinire, fără spații goale. Gabriela Popescu este din acest punct de vedere o mașinărie de luptă blindată ale cărei șenile calcă, într-un acces de acută autoironie, idealurile pentru care alții și-ar lăsa o parte dintre oase pe câmpul de bătălie. Nu e cazul la Gabriela. O dată pornită în misiune, nu mai poate fi oprită.

„Și totuși, câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie amețeli”, spune Mihai Beniuc în a sa ultimă scrisoare. Parafrazându-l pe poet, mi-ar plăcea să cred că în intimitatea ei absolută, la ceas târziu de noapte, când laptopul va fi închis, obloanele trase, iar sărutul așternut pe fruntea fiicei sale, Gabriela își râde de ea. O și văd privindu-se în oglindă: pe cine vrei tu să păcălești? Având privilegiul de a colabora cu ea, de a lucra la diferite proiecte, de a-i cunoaște latura pe care se căznește atât de mult s-o ascundă în spatele unei măști inexpugnabile, pot să spun fără nicio ezitare că Gabriela Popescu este genul de autoare care descrie cel mai bine structura dihotomică a sufletului. Și poate și a succesului, care, nu-i așa?, are și el o bornă cu plus și una cu minus.

În ”What my daughter doesn`t know” ne vom regăsi foarte mulți. Fie într-un anumit capitol, fie pe o anumită pagină. Partea mișto e că nu trebuie să dăm socoteală pentru asta, dar simplul fapt că ne regăsim acolo, fie că suntem bărbați, fie că suntem femei, e deja o realizare. Sau, ca să fie în ton cu stilul Gabrielei Popescu, care a preferat să se exprime în limba engleză, not bad at all.

Problema mea cea mai mare, e că, nefiind încă publicată, trebuie să găsesc un echilibru între ceea ce pot spune și ceea ce nu pot spune despre carte, pentru că nu vreau să răpesc cititorului plăcerea de a o descoperi. Prin urmare, o să încerc să merg pe această sârmă fără să-mi frâng gâtul, iar dacă se va întâmpla să cad, sunt sigur că plasa de siguranță prinsă între ceea ce o să spun în avanpremieră și ceea ce o să constatați voi, cititorii, după lecturare, mă va salva.

”What my daughter doesn`t know” e o carte care te urmărește mult timp după ce ai citit-o.  Scrisă într-o engleză  izvorâtă direct din Tamisa, cartea are fluență, cursivitate, nerv și ritm și descrie destinul lui Chris, o tânără femeie pornită în marea călătorie a vieții. Poate chiar marea ei aventură. Ba nu, nu marea ei aventură, ci ora astrală care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Aflată într-o relație cu un tânăr londonez, aceasta află că respectivul nu este altceva decât un mincinos patologic. Încercând să treacă de acest șoc, tânăra încearcă să se regăsească prin participarea la diferite întreceri sportive, prin acțiuni caritabile și nu în ultimul rând, prin întoarcerea acasă, în România, unde, fatalitate sau nu, întâlnește un alt bărbat, cu care leagă o relație specială. Știți, viața are căile ei necunoscute. Unii cred în horoscop, alții cred în karma, în fine, nu contează foarte mult, cert e că viața e ca o cutie de bomboane de ciocolată. „You never know what you`re gonna get”.

Știu, ați vrea să spun mai mult. Vă cred. Dar n-am s-o fac. O să spun altceva: niciodată, dar niciodată să nu subestimezi forța, puterea și spiritul de sacrificiu al unei mame care-și dorește tot ce e mai bun pentru copilul ei. Rămasă însărcinată cu acest Don Juan, tânăra se vede prinsă între prejudecăți și dorința de a fi mamă. ”Sperm Doner”,  așa cum îl numește ea, nu-și asumă niciun fel de responsabilitate, ba chiar îi sugerează un avort. Trasă pe sfoară pentru a două oară, Chris decide să păstreze copilul și să-și asume întreaga responsabilitate pentru creșterea lui.

În viața fiecărui om vine un moment când trebuie să dai socoteală. De cele mai multe ori acest moment vine la marele final, dar nu vreau să intru în detalii mistice. Că ne place sau nu, că vrem sau nu, suntem rezultatul propriilor noastre acțiuni sau atitudini. Dragostea unei mame, cu foarte puțin excepții, este liantul care menține starea de sănătate primară a unei societăți formate din individualități înzestrate cu diferite doze de sensibilitate. Când copilul te întreabă: unde este tatăl meu; de ce ceilalți copii au tați și eu nu; dacă eu am tată, de ce nu e cu noi; dacă eu am tată, de ce nu vine să mă vadă; unde este tata și de ce nu e aici?, ideal ar fi să i se spună că e mort. Bun, dar ce te faci cu cei care trăiesc? Ei bine Gabriela Popescu are și alte variante de răspuns. Ea încarcă personajul principal cu o misiune aproape imposibilă, dar de al cărei rezultat nu se îndoiește nicio clipă: punerea adevărului sub lumina reflectoarelor. Draga mea, uite de ce nu ai tată, uite de ce nu vrea să te vadă, uite de ce n-a vrut ca tu să fii pe lume.

Dacă vreți să urmăriți destinul acestei femei care pleacă în căutarea adevărului, trecând prin furcile caudine ale minciunii patologice, ale meschinăriilor și ale prejudecăților pentru a-l spune tuturor, dar cu precădere propriei sale fiice, atunci când va fi mare și va înțelege, citiți  ”What my daughter doesn`t know”, de Gabriela Popescu, și veți vedea de ce am spus chiar de la început că ne vom regăsi cu toții într-un fel sau altul între paginile ei.  

Sursa foto: http://www.jooin.com

Puncte cardinale

“So fucking close…
Oh, and there is a woman.
Yeah.
A woman
Whou I love
And I got close..
Nearly got fucking everything!

Tom Shelby, Peaky Blinders

Sus, pe lampadarul în care ceara lumânărilor
Se prelinge ca o lacrimă
Zace rugăciunea îngânată
De o un sobor de preoți
Semn că Apocalipsa e mai aproape
Decât ne-am fi imaginat,
Sau, hai s-o dăm pe optimism,
Ca să nu spui că-s nasol,
Și să mai ascuțim dalta o dată
Înainte de a mușca din marmura
Pe care stă scris numele tău.
Ca să nu mai poată fi șters de nimeni.

Jos, pe dușumeaua înroșită de trandafiri
Se aștern sfioase, învăluite de pliuri senzuale
Bucăți de mătase verde
Semn că-n închisoarea
În care-mi execut pedeapsa,
Lumina se dă cu porția
Și numai în combinații complementare,
Sublimându-mi ființa păcătoasă
Într-o fantomă pierdută la barbut
De un drac superstițios.
Ca să nu pot fi șters de nimeni.

La stânga, paharul de whiskey,
Boxa spartă
Și refrenul ce se prelinge pe perete
Ca o proiecție a nopții în care
Ne-am făcut de cap, uitați de lume…
Fuck you all!
Spuneai, dezgolindu-te în lumina lunii
Ca o cumințenie a pământului
Pe care nici măcar Brâncuși
N-ar fi îndrăznit s-o sculpteze,
Dornică de a se naște iar și iar
Mai rea și mai rea
De dragul antagonismului
Căci, nu-i așa? Cum ar fi putea să fie o felină
Dacă nu însetată de sânge

La dreapta, pe partea opusă inimii,
Se odihnesc jurămintele nespuse,
Promisiunile nepromise,
Citatele necitate
Și suspinele suspendate
Între sistolă și diastolă,
Semn că-n închisoarea-n zac de-o veșnicie
Călăii care-mi țintuiesc tâmpla
Cu țeava rece a revolverului
Abia așteaptă să-mi curețe sufletul
Cu mopul, ca niște femei de serviciu,
Neștiind, idioții,
Că eu voi continua să trăiesc prin tine
Cea a cărui nume sculptat pe buza lunii
Va străluci iar și iar,
La fiecare pătrar
Mileniu după mileniu…
Ca să nu poată fi uitat de nimeni.

Luna apune doar o dată

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 151702808_3869025229810879_4059806696391441361_ngg.jpg

Am intrat în biserică, după o perioadă ceva mai lungă de pauză faţă de cum eram eu obişnuită.
Cred că eram supărată pe Dumnezeu, pe mine şi pe toţi zeii de care auzisem.
Mă simţeam și străină, mă simțeam și acasă. Mi-aş fi dorit să pot vărsa o lacrimă, dar aveam mai bine de o lună de când nu-mi mai găseam nici lacrimile. Tot timpul am considerat că in cele mai multe momente ale vieţii trebuie să faci tot ce poţi şi încă puţin. Să dai tot ce poţi şi încă puţin. Greu am mai ştiut să renunţ şi bine nu mi-a fost.
Mă uitam în biserică. Eram doar eu și Dumnezeu. Până să ajung azi aici, mi-am imaginat tot felul de scenarii şi mi-am înşiruit pe o listă fictivă un amalgam de întrebări la care mi-aş fi dorit răspunsuri. Mă simţeam de parcă mi-aş înfrunta cei mai răi şi urâcioşi demoni, ăia cu care m-am luptat toată viaţa şi despre care eram convinsă că în ultimul timp am reuşit să-i înving.
M-am uitat în sus şi am zis Doamne, dacă tu mi-ai dat toate încercările astea, ajută-mă să găsesc şi rezolvarea cu tot cu rostul lor.
Şi-atunci am realizat că poate nimic din toate astea nu mai contează. Poate, pe undeva, aş şterge cu buretele toate nedreptăţile Pamântului…
Şi-apoi, cum altfel am mai învăţa
Că soarele nu răsare de două ori pe zi pentru nimeni,
Că fiecare oferă atât cât poate şi atât cât este,
Ca e nevoie de curaj sa fii cu adevărat ADEVĂRAT,
Că totul pare greu, atunci când contează cu adevărat,
Că ai nevoie de tine în cele mai bune momente, şi tot de tine ai nevoie şi în cele mai grele,
Ca lecţia de viaţă a celuilalt te face pe tine să plăteşti un preţ nemeritat…

Cu toate astea, tu fă tot ce poţi şi încă puţin.

Pentru că luna apune doar o dată pentru toată lumea.

Gabriela Popescu

Un elefant se legăna

Am avut o copilărie fericită.
Încă din fragedă pruncie am fost obligat să învăţ cântece despre un iepuraş poznaş care circula pe neve cu tramvaiul, despre un elefant ușor ca fulgul şi despre o oglindă încrestată de geniul lui Coşbuc, ciuntită de o melodie tristă, tristă, atât de tristă încât maică-mea credea, în timp ce-mi ştergea lacrimile, că m-a persecutat educatoarea pentru cine știe ce poznă. Atunci nu se știa de discriminare.

Mai târziu, în școala primară, am fost învăţat să fac curăţenie în propria conştiinţă, să aspir praful de pe icoane şi să-l mătur pe Dumnezeu, să recit poezii patriotice şi să accept să mi se spună şoim – deşi mi-ar fi plăcut să fiu cal. Calul lui Ştefan cel Mare.

La liceu am fost lăsat corigent pentru că uram integralele, apoi am fost scos afară din bacalaureat pentru că nu eram tuns corespunzător. Bine, am luat bacul până la urmă, dar mi-a rămas gândul la carena putredă a sistemului și la ancora din lemn de plută care îl menținea vremelnic pe cursul istoriei.


Astăzi locul cântecelor de la cămin a fost luat de imnurile libertăţii de opinie, al căţeluşului din plastic care dădea din cap ca Benny Hill, pe bancheta unei Dacii 1300, de găina prinsă de grilajul radiatorului, de coarnele de ren, de mirosul de burger și de ciocolată cu mentă. Nu mai ascult cântecele deprimante din copilărie, e drept, dar uneori, în câte o dimineață târzie, parcă-mi mai vine așa, de nicăieri, a mă uita la poze și a mânca un bol de griș cu lapte.

Numa or vedea că nu-s

Sus e cerul, largă-i lumea
Bine c-a-nfrunzit pădurea

În sfârșit ninge și în Bucovina! Sunetul lamei plugului care bărbierea asfaltul m-a făcut să sar în sus de bucurie și să mă îndrept spre dulăpiorul în care-mi țin plasturii. Vorba aia, oricât de meseriaș ai fi, tot mai scapi lama în bărbie… Când aveam 15-16 ani eram mândru dacă mă tăiam oleacă: uite, bă, sunt bărbat, mă bărbieresc, da?, acum mi-e un pic rușine, dar mă rog, pot trăi cu asta.

”Dreptul nu este acel ceva ce ți-l dă cineva, ci e acel ceva ce nu ți-l poate lua nimeni”, probabil ăsta e motorul care-i mână în luptă pe toți cei care vor să-și exercite dreptul de a se împrieteni cu virusul și de a-l găzdui. În principiu, au dreptate. Luna lui Gerar a fost plină, în toată Europa, de manifestații care puneau pe tapet problema libertății în toate formele ei, inclusiv a aceleia de a-ți alege cu ce boală s-o mierlești; problema e că de cele mai multe ori li se înfundă căile nazale cu tot felul de principii și tot la butelia cu oxigen ajung.

Am început bine anul. Serios. Urșii aleargă după schiori prin stațiunile montane, ajungând vedete – ei, nu schiorii -, meciul de rugby dintre România și Belgia a căzut în dizgrație definitiv, Sorana Cristea face mișto de australieni, pe banii australienilor, cățelușa mea a început să-și ceară și ea dreptul de a-și face sindicat, după ce a fost la un pas de a muri congelată, codurile roșii, portocalii și galbene își flutură steagurile, în funcție de forța cu care bate vântul morții, vaccinurile își dispută meciurile într-un fel de Champions League, făcând presing în terenul virusului, OMS bate în poarta cetății de la Beijing, precum Ștefan cel Mare în poarta mumei lui, iar pe plan personal, dacă mi se permite, nu-mi doresc altceva decât să cânt și să caut plasturii, pe care, nu știu unde grijania mamii lor i-am pus, că nu-i mai găsesc, iar asta, dragul meu știi ce înseamnă? Ori am nevoie de lecitină, ori sunt expert în bărbierit și-n muzică folk:

N-ar ști nimeni că m-am dus,
Numa or vedea că nu-s.
Hai, hai, haidi, hai

Anul morții

L-am cunoscut pe Thanatos la Facultate, la cursul de Medicină Legală. Picasem examenul de două ori. A treia oară am umplut foile cu tot ce se scrisese până atunci despre rănile prin împușcare, despre marca glonțului la intrare, care e mai mică și cu marginile liniare, mă rog, nu mai insist. L-am luat cu 7. N-a fost notă mare, dar am muncit pentru ea. Și nici n-am copiat.

Thanatos, ăsta, era un tip bine. Blond, ochi albaștri, constituție atletică… Colegele mele îl găseau atrăgător. Eu nu. Eu le găseam pe ele, mă rog, pe unele dintre ele atrăgătoare, dar hei, nu aruncați cu pietre, eram tânăr. Singura necunoscută era aceea că nimeni nu știa pe cine îndrăgea Thanatos cu adevărat, căci era un tip versatil, ca să nu zic lepră, fir-ar coasta mă-sii al dracului. Iertați-mă.

L-am cunoscut îndeaproape acum șapte ani. Aceeași ochi albaștri, aceleași bucle; doar cuta dintre sprâncene era mai aspră. N-am stat mult de vorbă, căci îi puțea privirea, dar mi-a lăsat o în suflet o marcă precum a glonțului la ieșirea din trup: sfârtecată și neregulată. Știam că ne vom mai întâlni, de aceea nu mi-am permis să-l bag în mă-sa, dar măcar i-am arătat degetul mijlociu. Știa blestematul ce înseamnă și știți cum mi-a răspuns? Mi-a făcut cu ochiul.

2020 a fost anul lui Thanatos. N-aș merge chiar atât de departe încât să cred că abia acum a reacționat la gestul meu, la naiba, oi fi eu dus cu pluta, dar schizofrenic nu-s, nu c-ar fi asta o problemă, prin urmare, probabil că acolo, undeva, în altă lume, cineva a pierdut un meci de poker. L-am văzut bântuind pe strada mea, l-am văzut luându-mi rude, l-am văzut scuipând în spitale, l-am văzut strângând proști și genii deopotrivă sub mantaua lui, l-am văzut strângând struguri în Grădina lui Bosch, l-am văzut călcând peste cadavre, l-am văzut pândind pe la colțuri, ca o curvă. Poate că nici faptul că am publicat o carte despre el nu e întâmplător, fix în anul ăsta…

Da, mi-e teamă, normal. Da, știu că ai pile în Hades și că-ți place noaptea, dar îți dau o veste, băi, șmechere, câtă vreme suntem aici, pe țărâna lăsată moștenire de urmașii lui Avraam, și de-ar fi să ne ucizi pe toți la rând, undeva, într-un colț de ocean primordial va răsări din nou sămânța nemuririi. Și știi de ce, băi, nasolule? Pentru că cineva, acolo, sus, ne iubește. Clar? Poate că ne-ar lua iarăși câteva milioane de ani ca să urcăm în pom, să coborâm din el și să ridicăm colibe din paie, dar nu vei scăpa de noi. Ia-o ca pe o promisiune. Sau blestem, poftim, dacă ți-e mai ușor.

Și mai știi ceva? Ia-ți naibii anul ăsta sub braț și hai, sictir, că nu mai ai mult nici tu…

« Older Entries