Category Archives: Blog

Non, je ne regrette rien

Foto: Marian Doru Moroșan

Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în
Norii de la Cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul…”

spunea Marin Sorescu în Rânduielile ce păreau a fi, o dată cu trecerea timpului, stricate. Nu e cazul să începem un proces de judecată prin care să-l contrazicem pe Sorescu și nu pentru că nu ne-ar duce capul, oho, n-aveți voi idee câte putem noi face, ci pentru că preferăm să rămânem sub umbrela parabolei. Cu rânduielile schimbate sau neschimbate, Gura Humorului, oricum, n-ar fi renunțat niciodată la visul său. I have a dream spunea Luther King. I have a dream spunem și noi, și ai dracului să fim dacă nu l-om împlini într-o zi!

Până la a povesti cum ne-au făcut băimărenii să scoatem castanele din focul lor cu mâinile noastre, hai să aruncăm un ochi peste parcursul nostru în Liga Națională de Rugby: am început cu o deplasare la Petroșani, unde am scos un rezultat onorabil (12-46), am bătut Suceava cu 22-11, acasă, am învins la Alba Iulia cu 18-13, apoi am jucat împotriva Clujului, care ne-a învins cu 55-16, a Timișoarei, care ne-a bătut cu 86-6 și a celor de la Baia Mare, care ne-au administrat un usturător 114-0. Am câștigat două Cupe – Cupa Bucovinei și Cupa Tissot – în meciurile jucate cu Suceava și Alba Iulia, și avem o linie de clasament onorabilă cu 2 victorii și patru înfrângeri, cu 8 puncte și un negativ de -251 puncte.

Baia Mare, așa după cum spuneam, venea la Gura Humorului din poziția de campioană en titre, cu un tir de castane crude, gata să fie aruncare în foc. E drept că am încercat noi să tundem iarba mai tare, ca să n-aibă mânjii lor ce paște, că am scuturat vreo doi nori de ploaie și că ne-am blindat cu câte două cojoace din blană de urs, dar când le-am auzit galopul încă de când traversau pasul Mestecăniș, ne-am dat seama că va fi groasă. Degeaba. Zarurile erau aruncate. Și de data asta…

Bun, mi-am promis solemn că n-o să povestesc cum s-a ajuns la acest scor. Diferența de valoare dintre cei patru ași ai rugbiului românesc – Steaua, Dinamo, Timișoara și Baia Mare – și restul plutonului e atât de mare, încât n-are niciun rost să punem această discuție pe tapet. Ce putem face însă, din punctul nostru de vedere, e să ne urmăm visul, să trecem peste astfel de șocuri cu fruntea sus, să mulțumim cerului că nu s-a lăsat cu accidentări grave și că Marian Moroșan al nostru cel mic, că avem și unul mai mare, luat cu Salvarea de pe teren, este bine.

Vă mulțumim că ați fost alături de noi în această primă parte a campionatului, unde, zicem noi, nu ne-am făcut de rușine. Am adus acasă Televiziunea Națională, am făcut vizibili copiii care bat la poarta consacrării, am dat tot ce am avut mai bun în noi și am acceptat înfrângerile cu demnitate, dar cel mai important e că nu ne reproșăm nimic și că în vestiarul nostru se aude cântând un gramofon, peste strigătele de luptă ce stau să apună:

Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien qu’on m’a fait
Ni le mal
Tout ça m’est bien égal

Man in Black

Nu știu alții cum sunt, spunea Creangă într-un preambul menit a face din amintirile noastre suspine nemuritoare, precum cârlionții lui Venus din Milo, dar noi când ne gândim la Humorul cel curgător ne tresaltă și acum inima de bucurie. Și știi de ce? Nu pentru că Humorul ar îmbrăca haina primordială a începutului de veac, când băgam oala cu resturi de mămăligă în valurile-i blânde, ca să prindem boiști și porcușori, ci pentru că aici, unde se întâlnesc Moldova și Humorul, unul venind dinspre Mănăstirea Voroneț cumva, celălalt dinspre Mănăstirea Humor, se scrie cu litere de aur istoria unui oraș ce pune la bătaie tot ce are mai bun Bucovina în ea: omenie, căldură, ospitalitate și bucuria de a-ți fi casă, fie și vremelnic.

De aceea nu m-a mirat foarte tare când Florin Vlaicu, cel de-al șaptelea jucător de rugbiul mondial care a marcat peste 1000 de puncte în întreaga carieră pentru echipa națională, mi-a spus că s-a simțit aici fantastic în cele trei zile în care i-am fost gazde.  Și sunt convins că n-a spus-o doar din politețe. E drept, n-a pus el oala cu nailon găurit și cu mămăligă în apele Humorului sau ale Moldovei, dar vreme de trei zile, atât el, cât și trupa de comando din care face parte, au fost humoreni sadea.

Revenind la oile noastre, ne așteptam la un meci complicat. Ținând cont că aliniam în lotul pentru meciul cu SCM Timișoara, deținătoarea Cupei României, nu mai puțin de 17 jucători sub 21 de ani, iar timișorenii veneau cu tot arsenalul lor greu, inclusiv jucători convocați la Naționala României, nu ne puteam gândi la o victorie. De altfel, nu cred că putea cineva, care pretinde că se pricepe la rugby, să emită pretenții, decât așa, într-o dimensiune virtuală, eventual susținută de o consolă Playstation. Însă ceea ce ne-am dorit cel mai mult, a fost să nu ne fie rușine de noi înșine și să ne putem privi în ochi. Și se pare că ne-a ieșit. Așa cum spunea și Andrei Varvaroi, pentru noi era o onoare să avem pe gazonul Stadionului Tineretului, ca parteneri de întrecere, jucători precum Vlaicu, Rupanu sau Căpâțână, prin urmare nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne facem treaba cât mai bine. Și ne-am făcut-o.

Nu știu ce au simțit cu adevărat Conache, Vasilovici și Mureșan, cei trei crai, care asemeni lui Melchior, Baltazar și Gaspar, și-au întors chipurile spre Nordul care le-a fost casă, și unde au învățat pentru prima dată ce înseamnă un rack, o jucată de jos sau un înainte, dar sunt convins că sub tricourile lor negre bătea o inimă roșu-galbenă.  Cei trei fii risipitori au privit pentru prima oară spre tribuna care altă dată îi aclamau, copleșiți de o dragoste pe care noi, cei din Gura Humorului, le-am oferit-o necondiționat, și au realizat că pentru a onora și pentru a întoarce înzecit acest sentiment, trebuiau să joace la cele mai înalte cote, no matter what. Și au făcut-o. Conache a transformat la ambele buturi, Vasilovici și Mureșan au marcat eseuri. Puteam fi noi, ca părinți ai acestor puștani, mai fericiți de atât? Nu cred…

Timișoara ne-a oferit o lecție de profesionalism desăvârșit. Eram acolo, în iarbă, când ieșiseră la încălzire. Nimic, dar absolut nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Încălzirea trebuia făcută în cadrul unor parametri stricți, de aceea nu m-a mirat foarte tare când vreun timișorean mai lent era muștruluit zdravăn de pe margine. Dar Timișoara ne-a mai oferit și altceva, mult mai de preț decât orice altă lecție: prietenia. Îi priveam pe coloșii din lotul gazdelor cum dădeau mâna cu ai noștri, la finalul meciului, având în privire o urmă vizibilă de admirație. Nu ne făcusem de căcat, cum credeau alții, nu fugisem ca iepurii și nici nu întorsesem spatele taifunului, oricâte țigle de pe casă ne-ar fi luat, dar când l-am auzit pe unul dintre ei spunându-i unui Prâslea de-al nostru sorry for that high tackle, m-am topit efectiv.

Man in Black veniseră la Humor să joace cel mai bun rugby al lor. Și nu s-au dezmințit. Dar cine a crezut măcar pentru o secundă că ne vor da stingerea și ne vor aduce la tăcere, s-a înșelat amarnic. Man in Black nu ne făcuseră să fim amnezici, deși s-a mai lăsat pe ici pe colo cu câte o contuzie, nu ne desconsideraseră și nu ne trimiseseră la munca de joc, ba dimpotrivă, lăsaseră în urma lor lumină. Cine nu mă crede, să se uite la poza în care părinții lui Alin Conache și-au luat fiul în brațe la finalul meciului, șoptindu-i vorbe de taină doar de ei știute, și va înțelege că rugby nu e numai despre sport, ci și despre viață, iubire, onoare și suferință și că rugby-ul poate avea uneori valențele unei poezii de Radu Gyr, scrijelite pe pereții unor celulele fără ferestre.  

Lotul folosit în meciul cu SCM Timișoara:

Luzian Zup, Mihai Axinte, George Davidoiu, Ciprian Hostiuc, Alex Solomon, Sebastian Ursulescu, Alex Tucaliuc, Vladut Sidau, Bogdan Petrisor, Ciprian Nichitean, Marian Morosanu, Marian Doru Morosan, Claudiu Cuciureanu, Andrei Stefancu, Alex Limbosu, Iulian Cîtea, Rareș Prelucă, Sebastian Rusu, Darius Cristanov, Alex Bandol, Gabriel Bivol, Mihai Daraban.

Antrenor: Andrei Varvaroi

…Tatălui meu

În Gura Humorului, ecourile nu mor niciodată

Unele drumuri sunt mai lungi și necesită un efort și o susținere permanentă pentru a-ți atinge scopul, altele sunt mai scurte, dar pun pe tapet ideea de compromis și de nefiresc. Mie mi-au plăcut drumurile lungi, pe care, bătându-le la pas, le-am simțit cu fiecare metru parcurs, ca pe o umbră a neîmplinirilor lăsată mereu în spate. Căci am uitat să spun: drumurile mele lungi, sinuoase și imperfecte, precum drumurile pavate din clasica Paris – Roubaix, m-au purtat aproape de fiecare și fără greș dată spre soare.

Având în vene această structură care mă definește ca om, nu mi-aș putea imagina, de pildă, un tablou în care pingelele mele rupte, asemenea saboților pictați de Van Gogh, atârnă pe ecranul unui muzeu virtual, simbol al trecerii mele prin lume, ca ignorant suprem al scurtăturilor. Cam așa stau lucrurile și la Rugby Club Gura Humorului. Oleacă de răbdare, acușica îți explic.

Când s-a decis înființarea unei ligi unice de rugby în România, am fost bucuros. Sincer vă spun. Sigur că împreună cu colegii și prietenii mei din staff – Gabi, Ștef și Andrei – am ajuns la concluzia că nu putem da înapoi, cum au făcut-o alții, și să nu se înțeleagă că-i acuzăm, și că, odată ce ne-am înhămat la o sarcină, nu mai e loc de întoarcere. N-ar fi fost drept pentru jucători, pentru suporteri, pentru sponsori și pentru noi înșine. De aceea meciurile cu cele trei mari echipe din fosta Super Ligă, U Cluj, Timișoara și Baia Mare au o conotație specială și, cu permisiunea voastră, o să le consider ca niște borne încastrate cu simbolul kilometrului zero.

Clujul a venit la Humor din poziția de favorită. Cred că nu mai încape loc de îndoială. Cu toate astea, pe pereții vestiarului nostru sunt adânc imprimate câteva motto-uri, chiar dacă nu sunt vizibile. Și sunt atât de adânc imprimate, încât și dacă s-ar demola stadionul mâine, iar pe tine te-ar surprinde lăsarea serii pe locul unde a fost el ridicat, ai auzi, printre șoaptele soarelui care-ți promite că mâine vă veți vedea din nou, briza răcoroasă a ecoului nostru nemuritor: la Gura Humorului, singurii favoriți suntem noi!

Meciul cu Clujul, așadar, avea să se dispute sub auspiciile unei transmisiuni în direct asigurate de televiziunea națională, ceea ce era o premieră. Să nu mă înțelegeți greșit, iubesc Ardealul, și nu neapărat pentru că mama e de acolo sau pentru că palincă, ci pentru tot ce înseamnă el în istoria noastră ca națiune, dar când e să ne luăm la trântă, vorba aia, n-am mamă, n-am tată. E drept, am încasat rapid un eseu, dar asta nu ne-a descurajat. Am dat la bețe de fiecare dată când am avut ocazia și am luptat cu armele pe care le-am avut la dispoziție: entuziasm, tinerețe, dorință, pasiune.

În pauza meciului am intrat la cabine. Voiam să le simt pulsul, să le ascult durerile și să fac loc pe peretele scrijelit cu motto-uri unui discurs de lider autentic cu experiență și cu har: ”Nu mă sperii să marc! Nu mă sperii să marc! Am ajuns în mol la ei, în cinci metri, de ce plecăm din mol? De ce plecăm din mol? Stăm uniți toți, ușor, ușor, ușor, până în but. Nu plecăm din mol singuri. Haideți să avem curaj! Întâia cu a doua, în grămezi ordonate,  vreau să vă văd spatele drept și picioarele cât de lungi în spate. Dacă văd găuri în pământ, dacă văd găuri în pământ, vă pup mâna. N-ați putut face mai mult. Dacă nu văd găuri în pământ, e vina voastră. Spatele drept, picioarele întinse în spate, arăm terenul! Ne-am înțeles? Haide, capul sus!” – Florin Eva.

Am pierdut cu 55-16, dar în repriza a doua am fost mai frumoși decât în prima. Unora li se va părea un scor cu o diferență mare, altora li se va părea că e un scor umilitor. În rugby nu există noțiunea de umilință, decât, poate atunci când echipei adverse îi este milă de tine. Îmi amintesc ce le spunea Marius Tincu băieților când ne-a vizitat, în 2021: respectul pe care ți-l poate arăta o echipă adversă este atunci când joacă la capacitatea ei maximă și-ți dă cât poți tu duce. De aceea e rugby-ul altfel de sport, de aia drumurile lungi, presărate cu obstacole, cu pericole și cu situații neprevăzute sunt cele care-ți întăresc colana vertebrală, care-ți spun ție: omule, a fost greu, dar în final, privește în urma ta – nici urmă de umbre, doar rămășițele unor zori de zi pline de promisiuni.

Lotul folosit în meciul cu U Cluj:

Cîtea, Axinte, Prelucă, Șt. Rusu, S. Rusu, Tucaliuc, Hostiuc, Sidău, Eva, Nichitean, Antonesi, D.M. Moroșan, Cioltan, Cuciureanu, C. Daraban.

Rezerve: Davidoiu, Buiciuc, Zup, D. Varvaroi, Cristanov, Ștefanc, M. Daraban, G. Bivol.

Antrenor: Andrei Varvaroi

Desgraça sobre o Alba Iulia

foto: Andrei Varvaroi

Legenda spune că în 1950, când Uruguay a câștigat Cupa Mondială la fotbal, în fața Braziliei, pe Maracana, tribunele au amuțit, cu excepția unui brazilian care a strigat: desgraça sobre o Brasil!, după care a căzut mort. La Alba Iulia n-a murit nimeni, slavă cerului, dar m-a impresionat vocea unui spectator care spunea că nu mai vine la meci, că face infarct.

Hai să spunem lucrurilor pe nume: în rugbiul autohton există două mari categorii de echipe – cele de top, care luptă pentru titlul de campioană, care au bugete serioase și așa mai departe, și restul. Acum, să nu fim ipocriți, știm cu toții că marea majoritate a echipelor fac parte din categoria a doua, dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin spectaculoase sau mai puțin interesante. Mergând pe această idee, lupta noastră, a celor de la RCGH evident că se va purta de la egal la egal cu echipele de nivelul nostru, din toate punctele de vedere. Faptul că în zece zile vom da piept cu U Cluj, cu Timișoara și cu campioana en titre – Baia Mare, nu este altceva decât un bonus. Nu putem decât să ne bucurăm că vom fi pe teren în această companie selectă, restul e istorie și statistică.

Meciul de duminică de la Alba Iulia a fost unul care punea pe tapet două echipe de același rang. Cu o ploaie ce pândea de după colinele Apulumului și cu dorința de a apăra Cupa Tissot, am pășit pe teren cu stângul.  Sunteți liberi să articulați expresia cu o metaforă sau s-o lăsați așa cum a picat. Și spun asta pentru că gazdele noastre au avut un început de joc mai bun. Cu toate astea am găsit puterea necesară de a reveni, ba chiar și de a conduce cu 10-7, după un eseu reușit de Cuciureanu și după reușitele lui Nichitean. La finalul celor 40 minute de joc scorul arăta precum media unui șef de promoție: 10-10.

De fapt, știți ceva? Hai să lăsăm naibii statistica. Pe bune… Intrăm frumos pe https://rugbyromania.ro/ și luăm datele de acolo. Hai să vorbim despre altceva. Uite, de pildă, eu sunt convins până în măduva oaselor că, deși nu pare, sportul este de fapt emoție pură. Altfel cum să-ți explici atașamentul față de un club sau altul? Cum să-i explici nevestei, amantei sau iubitei că ora la care joacă echipa ta e sfântă și c-ar fi o blasfemie să ieșiți undeva? Cum să-ți explici ție, om matur, că dintre toate variantele din lume puse la dispoziție de destin, tu alegi să scrâșnești din dinți, să scapi o înjurătură, să blestemi firul de iarbă care stă în fața echipei tale precum zidul chinezesc, să arunci televizorul pe geam sau să te îmbrățișezi cu străinul de lângă tine când echipa ta e pe val?

Repriza a doua m-a dus pe culmile disperării. De obicei mă înțeleg bine cu ploaia, dar duminică, nu știu, aveam senzația că ploua de jos în sus și că gravitația făcea mișto de Einstein. Îl vedeam pe bunul nostru prieten, Marius Rotar, patrulând prin ploaia deasă ca un general roman îngrijorat de apariția hunilor la hotarele imperiului. Nu-l interesa ploaia, sunt sigur că de-ar fi putut ar fi intrat și pe teren. Cineva, un subaltern, și o spun de dragul poveștii, i-a adus o geacă într-un târziu, dar tizul meu nu dădea semne de liniște. De partea cealaltă, hunii, adică noi, păream descumpăniți, dar ceea ce nu știa Generalul era faptul că ne mâna în luptă nu doar dorința de victorie, ci și aceea de ne priponi caii, după ce vom fi lansat săgețile iuți ale lui Antonesi în coasta apărătorilor, în inima cetății. Așa se face că la ultimul asalt, când am aruncat în luptă totul, pentru că la noi, la Humor, e mereu pe totul sau nimic, norii au început a cânta a jale. Pentru gazde. Că pentru noi cântau a nuntă.

Când câștigi în ultima secundă a meciului, toate celelalte aspecte ale vieții, fie că sunt sportive sau personale, pălesc. Când vântul îți răcorește obrajii udați de lacrima victoriei, când colegii de echipă îți par a fi dintr-o dată mamă și tată, când știi că dincolo de crampele musculare, de urmele crampoanelor tatuate pe pielea ta și de sudoarea imprimată pe tricoul tău sfânt găsești senzația de împlinire, dar nu una oarecare, ci una profundă, poți trânti cu sticla de șampanie de pământ și să dai dracului toate necazurile! Ori, nu e asta emoție pură?

Nu vreau să fiu în pielea celor de la Alba Iulia. Nu că aș fi pudibond. Am trecut prin ce au trecut și ei într-un meci cu Suceava când am marcat eseu în ultima secundă a meciului și ne-a fost anulat. Nu despre asta e vorba. Știu că sunt mâhniți, dar, înainte de a încheia, pentru că știu ce fel de muzică ascultă generalul Marius Rotar, vreau să-i dedic o piesă cântată de Mr. Mister și care spune așa:

Take these broken wings
And learn to fly again
Learn to live so free„

Mariuse, nu fi trist, te rog. La noi, aici, la Sihăstria, exista cândva un călugăr, Ilie Cleopa, care spunea așa: răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare… și când ți-a părea matale că ai gătit, ia-o de la capăt și iară  răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare… Știm amândoi că e nevoie de timp.

Și, apropos de emoție. Dacă te ai întrebat vreodată de ce ai ține cu Humorul, de ce l-ai iubi, când ai la dispoziție pe Steaua, pe Dinamo, pe Timișoara sau Năvodari, ei bine, dragule, pentru că aici, la noi, mai mult decât în orice altă parte a lumii vei găsi singura echipă în care joacă tatăl alături de fiu, singura echipă a cărui președinte e o femeie, singura echipă în care copiii crescuți de antrenor pun umărul alături de cei cu experiență, de parcă ar fi de aceeași vârstă, singura echipă, cu voia voastră, și o spun prea plecat, care are cronicar, singura echipă care încearcă să lase în urma ei povestea viitoarelor legende ale rugbiului românesc. De aia suntem unici. Și frumoși. Cei mai.

Și dacă nici asta nu e emoție, las dracului scrisul și mă apuc de grădinărit. Cultiv trandafiri. Na, că tot emoție e și asta…

Lotul care a făcut deplasarea la Alba Iulia:

1. Iulian Cîtea

2. Ioan Axinte

3. George Davidoiu

4. Cipran Hostiuc

5. Alex Tucaliuc

6. Alex Limbosu

7. Sebastian Ursulescu

8. Vlăduț Sidău

9. Mihai Daraban

10. Ciprian Nichitean

11. Marian Moroșanu

12. Gabriel Bivol

13. Robert Cioltan

14. Claudiu Cuciureanu (c)

15. Cosmin Daraban

Rezerve:

16. Alexandru Buiciuc

17. Lucian Zup

18. Rareș Prelucă

19. Sebastian Rusu

20. Ștefăniță Rusu

21. Alex Solomon

22. Darius Cristanov

23. Ioan Antonesi.

Antrenor: Andrei Varvaroi

Și acum, vorbește!

Claudiu Cuciureanu

În Bucovina, mirosul de cozonaci, de pască și de floare de cireș parfumează straiele de sărbătoare care urmează a fi îmbrăcate în noaptea asta. Ploaia de primăvară care a acoperit terenul de joc la finalul meciului mirosea a vin, în timp ce clopotele mănăstirilor ce ne veghează la Nordul și Sudul orașului așteptau cuminți să-și împlinească menirea. Nimic nu anunța o zi specială, în afara faptului că-l cinstim pe Sf. Gheorghe, purtătorul de Biruință. Un ajun de Paște cuminte, într-o zonă ce mustește de istorie. Nimic nu părea să deranjeze starea firească a lucrurilor. Et pur si muove, spunea Galileo…

Sucevenii veneau la Gura Humorului cu Cupa Bucovinei în posesia lor. Lipită și reparată. N-o spun cu răutate, până la urmă și Sfinxul din Egipt a fost un pic controlat la moacă. După o victorie obținută la Suceava într-un amical de pregătire, răzeșii din Cetatea lui Ștefan se arătau destul de încrezători în forțele lor. Și era normal. Cu o grămadă superioară și cu jucători experimentați în lot, păreau să aibă toate atuurile pentru a-și apropia victoria. Nu ne-am fi supărat prea tare, că ne cunoaștem limitele, dar problema e alta: meciurile cu Suceava, pentru noi, sunt un fel de totul sau nimic.

Bă, știi cum e? E ca în faza aia în care frate-tu mai mare și mai căpos îți mănâncă porția de prăjitură; e ca în faza aia în care fosta sau fostul, înainte de a-și strânge lucrușoarele și de a pleca, îți spune că te iubește, deși ești un bou, respectiv o vacă; e ca în faza aia în care, deși ai câștigat la loto, nu te poți bucura de bani, pentru că ești în fază terminală. Ați înțeles unde bat? Nu? Bine, hai că o spun pe șleau: bă, când o echipă mai titrată decât tine, care îți este prietenă, care îți mai ia și vreo doi jucători și care se bucură de un sprijin material superior pășește pe gazonul de la Gura Humorului cu năsucu` în vânt, apoi, iertați-mă, că nu vreau să vorbesc urât, dar te ia toți dracii. Și pe noi, ce să vezi? Ne-a luat chiar toți. Bă, toți, știi ce-i aia? A rămas Hades fără discipoli.

Vreți să vă spun un secret? La noi, la Club, deși suntem cu toții niște catâri cu personalități puternice, sunt și momente când lăsăm garda jos și ne lăsăm îmbrățișați de emoția care definește umanitatea, în tot ce înseamnă ea. La scorul de 8-0 pentru noi, am întrebat pe cineva din staff ce simte? N-a putut să-mi răspundă. De lacrimi. De bucurie. Pentru că atâta vreme cât vom exista în acest sport, atât noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului, cât și cei de la CSM Suceava, vom da totul pe teren. Bă, știi ce-i aia totul? Dacă nu știi, întreabă-i pe Ciprian Nichitean, care a terminat meciul cu capul ascuns sub bandaje sau pe Solomon, care, deși sângera abundent, împingea grămada, ținându-și cu o mână tamponul la nas.

 ”Fraților, am învins!”, spunea marele Mircea Dinescu, la televizor, în decembrie 1989. ”Fraților, am învins!”, vă spunem și noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului. Am învins propriile temeri, propriile slăbiciuni și propriile îndoieli, am învins atunci când sorții păreau să ne fie potrivnici, am învins când toți credeau că partida va fi un simplu joc de glezne, sub o ploaie blândă de aprilie. Nu știu dacă nepotul lui Hari Dumitraș, la numai cele două luni ale sale, a înțeles, de acolo, din tribună, că pe lângă laptele mamei și sărutul de noapte bună primit în fiecare seară mai există și alte lecții demne de însușit, ca acelea desenate azi de David în fața lui Goliat, dar sunt convins că liniștea sărbătorilor pascale ne va îmbrățișa pe toți și atunci va înțelege și el, și noi, că deși totul este deșertăciune,  cum spunea Eclesiastul, undeva, în cursul milenar al istoriei universale, în ajunul Paștelui, s- a făcut, într-un final, dreptate. Pentru că-mi amintesc vag, așa, ca prin ceață, de un eseu anulat cândva… În fine, nu mai contează.

O să ilustrez această cronică cu o imagine mai mult decât sugestivă: Claudiu Cuciureanu marcând un eseu între buturi, cu seninătatea lui David, surprinsă de dalta lui Michelangelo, care, după ce a desăvârșit capodopera de la Florența, a spus: și acum, vorbește!

Lotul folosit în meciul cu CSM Suceava:

Iulian Cîtea, George Davidoiu, Rareș Prelucă, Sebastian Rusu, Ștefăniță Rusu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Ursulescu, Vlăduț Sidău, Mihai Daraban, Ciprian Nichitean, Gabriel Bivol, Marian Doru Moroșan, Robert Cioltan, Claudiu Cuciureanu (C), Cosmin Daraban, Alex Limbosu, Adrian Buiciuc, Lucian Zup, Alexandru Solomon, Bogdan Petrișor, Darius Cristanov, Marian Moroșanu, Ioan Antonesi.

Au marcat pentru noi: Claudiu Cuciureanu – 2 eseuri, Gabriel Bivol -1 eseu; lovitură de pedeaspă și transformare – Ciprian Nichitean și transformare –  Mihai Daraban.

Jucătorul meciului: Claudiu Cuciureanu.

Scor final: Rugby Club Gura Humorului – CSM Suceava 22-11 (15-0)

Dincolo de nori

”A treia oară poate e cu noroc” e o zicală șchioapă de un dinte ce se potrivește la ăia știrbi de un picior. Ce prostie… Auzi acolo… Asta ce ar fi însemnat? Că la cea de-a treia întâlnire cu Borgii de la Știința, să avem noroc și să se împiedice de crampoane în timp ce noi am fi bătut dansul pinguinului în jurul focului? Hai, bă, lasă-mă cu astea… ”A treia oară poartă noroc…” Poartă pe dracu. Ce, nouă ne trebuia noroc când aruncam în lupta de la Petroșani 17 copii sub 21 de ani ca să răpunem Campioana DNS din 2021? Mă faci să râd. Pe bune.

În cea de-a treia întâlnire cu Știința, de când sunt eu la club, aceeași vreme câinoasă, așa cum aveam să-i spun și lui Răzvan Barbu, DJ-ul studenților de la Știința, care se reface după o accidentare. Ba plouă, ba e ceață, ba plouă. Vorba aia, când plouă, plouă, când nu plouă, nu plouă. Acum plouă. Mie, deși mă văd pe filmare cu parpalacul ăla verde de parcă aș face reclamă la purgative, sincer să fiu, îmi convine, pentru că băieții se udă și se murdăresc cu noroi și-mi ies pozele mișto. Poftim? Sună cinic? Ia, hai și dumneata să vezi cum e să pretinzi că-s cinic, când din 23 de jucători care au făcut deplasarea la Petroșani, 22 au făcut junioratul la CSS Gura Humorului… Ar fi făcut și al 23-lea, dar pe vremea lui nu era CSS Gura Humorului. Te las pe tine să ghicești despre cine vorbesc…

Ai ghicit! Bravo! Despre Ștefăniță Rusu vorbeam. Și dacă tot l-am adus în discuție, hai să zăbovim un pic asupra acestui meci și să ne dăm seama ce semnificație a avut pentru el. De multe ori îmi spunea că visul lui e acela de a juca într-un meci oficial alături de fiul său – Sebastian. Sigur, n-ar fi avut motive să se îndoiască de faptul că ziua aceea va veni la un moment dat, dar știm cu toții că viața e imprevizibilă. Când am auzit fluierul de început de meci, sincer să fiu, m-am gândit la tatăl meu. Mie mi s-a întâmplat să debutez în literatură fără ca el să mai fie printre noi. Mi-ar fi plăcut să-l văd mândru de mine. Mândru trebuie să fi fost și tatăl lui Ștefăniță, dacă n-ar fi plecat spre stele, să-și vadă unul dintre fii jucând cot la cot, umăr lângă umăr, în linia a doua, alături de nepot. Îi priveam pe amândoi printre picăturile de ploaie și nu mi-am putut șterge de pe retină imaginea ochilor care priveau din cer spre gazonul de la Petroșani. Și atunci ploaia n-a mai fost ploaie, ci lacrimi de bucurie târzie a părintelui care binecuvânta destinele celor doi cu pioșenia eternității.

Dragilor, n-o să insist asupra scorului și n-o să disec partida minut cu minut. Știam că rezistența noastră era inutilă și că vom fi învinși. Slavă Domnului, nu ne-a părăsit rațiunea. Dar dacă vă spun că a fost cu adevărat specială, mă credeți? Nu doar că s-a marcat un moment unic în Liga Națională de Rugby, prin apariția tandemului tată-fiu, aka Ștefăniță-Sebastian, sub culorile aceluiași club, ci și pentru că în aceeași partidă au debutat, tot într-un meci oficial, și frații Mihăiță și Cosmin Daraban. Și n-am terminat. Iaca, mă trage de mânecă și Dani Varvaroi, că și el a sărit în barca celor mari, de la juniori…

Rugby Club Gura Humorului nu e o echipă de rugby. E o stare de spirit. Știi când mi-am dat seama de asta? Când am marcat noi primul eseu prin Bifi aka Davidoiu. Eram conduși cu 10-0 și se făcuse 10-5. Nu-mi făceam iluzii, dar m-a luat cu fiori pe șira spinării. Poate pentru că știu, din interior fiind, cât de greu se construiește o echipă, poate pentru că știu ce fel de copii au crescut Ștefăniță Rusu, Andrei Varvaroi și Gabriela Popescu, poate pentru că știu că într-un final, cândva, vom ajunge acolo sus, în top, chiar dacă ar fi să treacă și un secol. Și atunci o să am grijă ca și eu, la rândul meu, să vărs o ploaie blândă peste cei care vor veni din urmă, ca o binecuvântare a celui care a crezut în ei dintotdeauna.

Lotul care a făcut deplasarea la Petroșani:

Iulian Cîtea, George Davidoiu, Rareș Prelucă, Ștefăniță Rusu, Sebastian Rusu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Ursulescu, Vlăduț Sidău, Mihai Daraban, Ciprian Nichitean, Claudiu Cuciureanu (C), Robert Cioltan, Darius Cristanov, Gabriel Bivol, Cosmin Daraban, Alex Limbosu, Adrian Buiciuc, Andrei Varvaroi, Ioan Axinte, Dani Varvaroi, Marian Moroșanu, Ionuț Antonesi, Andrei Ștefancu,

Mulțumim Tarsin Suceava și în mod special lui Cătălin Moroșan. Știe el de ce.

« Older Entries