Category Archives: Blog

Rugby-ul, pandemia și maramureșenii – Bliț interviu cu Constantin Pristăvița

Aventura maramureșenilor m-a dus cu gândul la celebrul ”Pruncul, petrolul și ardelenii”, în care maestrul Ilarion Ciobanu a făcut un rol de zile mari. Acum, fie vorba între noi, nu cred că i-ar fi stat rău regretatului Ilarion pe poziția de pilier… Azi am stat de vorbă cu Constantin Pristăvița, jucător de bază a Naționalei României și unul dintre componenții echipei de rugby CSM Știința Baia Mare, abia întoarsă din Africa de Sud, unde a jucat două partide în cadrul Turneului Toyota Challenge. Toți componenții lotului au fost repatriați cu o cursă Tarom și sunt în carantină, de unde vor putea ieși dacă testele RT-PCR repetate după opt zile vor fi negative.


– Salutare, Coco!

– Salut, Marius!

– Veste bună pentru toți cei care se îngrijorau de soarta voastră: ați ajuns acasă!

– Încă n-am ajuns acasă, pentru că am intrat în carantină, dar suntem în România, așa este.

Sunteți bine cu toții?

– Deocamdată da, să vedem ce o să fie…

– Nu vreau să te rețin foarte mult, de aceea o să trecem direct la chestiune: cum a fost în Africa?

– A fost frumos în Africa, cu excepția zilei de Vineri, când auzisem niște zvonuri legate de zboruri și de intrarea în carantină, apoi sâmbătă aceste zvonuri s-au confirmat. În cele din urmă, am venit în țară cu avionul trimis de Guvernul României, împreună cu alți cetățeni.

– Hai să vorbim un pic despre rugby. Ați jucat două meciuri…

– Da, am jucat primul meci împotriva unei echipe mai slab cotate, Free State XV, și am câștigat cu 72-14, apoi am întâlnit o echipă de prim rang, Toyota Cheetahs, în fața căreia am pierdut cu 54-5, pe fondul unei surmenări fizice, echipa sud-africană find mult mai proaspătă și având la dispoziție un lot de șaptezeci de jucători.

Cum v-ați petrecut timpul? Ați fost în savană?

– Am fost la un centru social înființat de unul dintre jucătorii de la Cheetahs care asigura cele necesare copiilor cu posibilități reduse sau fără părinți. O experință tulburătoare care ne-a arătat că problemele sociale sunt aceleași, pe orice continent te-ai afla, apoi am vizitat un fel de rezervație unde erau îngrijite animale sălbatice cu probleme de sănătate sau bătrâne… Acolo a fost singurul loc în care am văzut lei, gheparzi…

Să revenim la rugby. Cum vede un european rugby-ul din Africa de Sud, națiunea care ocupă primul loc în lume?

– Se joacă în viteză, caută tot timpul să joace larg. E o altă școală, o altă mentalitate. Noi ne-am antrenat la o școală doar de rugby, despre care am înțeles că era cea mai buna din țară și care anul trecut sau acum doi ani, nu mai știu exact, au câștigat un campionat mondial pe școli.  

– Coco, noi și familiile voastre ne bucurăm că ați ajuns acasă, sperăm să fie totul în regulă și să vă întoarceți la casele voastre. Azi e 1 decembrie, ce le transmite românilor Constantin Pristăvița, campionul en titre cu CSM Știința Baia Mare?

– Să fie mai buni și mai înțelegători!

Sursa foto prin amabiliatea lui Constantin Pristăvița.

Sorry, Tonga, Not Today

De cum am pășit pe gazonul Stadionului Arcul de Triumf îmbrăcat în vesta verde ”Media” căreia i-am făcut un nod cochet, că, na, io n-am fizicul lui Tică sau al lui van Heerden, am simțit o briză cu arome de ocean, de sepii și rechini care m-a dus cu gândul la Hemingway. Am privit nedumerit spre ecranele din incinta stadionului, pregătit să-l văd pe Spencer Tracy luptând cu peștele-spadă, dar n-am semnalat nimic care să-mi confirme iluzia olfactivă. Noroc de alții, mai cu grija zilei de mâine, care m-au întrebat dacă azi trag în RAW sau JPG.

Fraților, hai să vă spun cum stă treaba. Tongalezii, oricât de mult le-ar lipsi cătina și zmeura din alimentație, nu arată ca niște sportivi cu deficiențe. Dacă înțelegeți ce vreau să zic. Pe scurt, sunt imenși. Fizic. E drept, avem și noi cu ne lăuda, dar parcă se mai adăuga un motiv la lunga listă de alte motive care încununau opinia generală potrivit căreia Stejarii porneau această partidă din postura de outsider: ba că jucătorii care evoluează în afara țării se întorseseră la cluburile lor, ba că lotul era format din sportivi tineri și foarte tineri, ba că Tonga se situa în Clasamentul Mondial pe o poziție superioară nouă…

Când au debarcat pe țărmurile Statului Tonga, ”corsarii” englezi, împurpurați în obraji de whiskey, au înfipt patru bețe pe nisipul de la Ha`atafu și au încins o miuță între ei, după care, băieți de comitet, le-au arătat și tongalezilor cum se joacă rugby. Când au ajuns și misionarii cu primele Biblii, pe palmierul dinspre răsăritul țărmului erau scrijelite primele rezultate interțări. Istoria nu ne spune exact cine era în avantaj, și, oricum, astea sunt detalii, important e că azi, Tonga e un nume mare în rugby. Cine face pe nebunu` și nu mă crede, să-i întrebe pe francezi ce-au pățit la Cupa Mondială din 2011.

Așadar, meci mare. Ultimul din campania de toamnă. Îi bătusem pe Los Teros la Verona, cu 29-14, învinsesem pe batavi, la București, scor 56-15, mai aveam de reglat un cont cu tongalezii și apoi puteam să așteptăm Crăciunul liniștiți. Vă mărturisesc că, băgător în seamă cum mă știu, am stat de vorbă înaintea meciului cu doi dintre componenții echipei naționale – Florin Bărdașu și Johan van Heerden, încercând să intuiesc cum stăm pe partea aceasta, mentală.  

Florin Bărdașu: Acest meci va fi o oportunitate foarte bună pentru jucătorii tineri și pentru cei trei debutanți de a-și demonstra calitățile în fața unei echipe puternice. Tonga este o echipă matură, cu un joc fizic, dar dacă vom respecta planul de joc stabilit la antrenamente și vom avea o defensivă bună care să le închidă spațiile, rezultatul ne va fi favorabil. Avem avantajul terenului propriu, iar astfel de meciuri ne ajută să ne pregătim pentru Cupa Mondială din 2023!

Johan van Heerden: Va fi un meci greu dar și o oportunitate în același timp pentru cei care nu fac parte în mod normal din lotul de 23 de jucători, o ocazie bună de a juca contra unei echipe care se înfruntă mereu cu echipe din Tier 1.

Mă, nu stăteam rău. Conștienți că aveam să aliniem la startul meciului un lot inedit, am cântat alături de Stejari imnul țării, apoi i-am admirat pe tongalezi executând Sipi Tau. Dacă aș fi nașpet, aș spune că e un fel de Pamporea al lor, dar adevărul e că Sipi Tau face parte din cultura și civilizația tongaleză, prin urmare n-o să fiu nașpet. Păcat că n-ați putut asista pe viu, mi-ar fi plăcut să împărtășim emoția unei confruntări precedate de un astfel de dans ritualic, dar nu-i nimic, o să-i mai primim noi și cu alte ocazii, când în lume va fi oleacă mai bine.

Tudor Boldor

17:30. Ora României. 03:30 Ora Regatului Tonga. Cu ochii cârpiți, insularii de acasă deschid televizoarele, hrănesc rechinii din bătătură, că ei n-au nevoie de câini și dau sonorul la maximum. Hai, Tonga, se aude din emisfera sudică, sau cum zic ei, în limba lor, numai că ei nu știau ceva: că și noi avem plămâni, că și noi suntem trup și suflet lângă Stejari: Hai, România! Am strigat și noi și am încins hora. Primul care a stingherit tabela a fost Tudor Boldor, care și dimineața la ora 2, dacă-l trezești și-i dai un balon, ți-l trece printre bețe fără probleme, dar tongalezii egalează imediat, prin Faiva. 3-3. Un oftat de ușurare străbate meridianele, tocmai din Tonga, dar încet, încet acesta se transformă într-un vuiet de mirare abia perceptibil, când Stejarii punctează prin Butnariu – eseu, și Boldor – transformare și lovitură de pedeapsă. România – Tonga 13 – 3. Ce ai făcut, Bobiță? spune tongalezul din sufragerie, scărpinându-se în creștetul capului. Băi, au ăștia un dar al telepatiei, ceva de speriat! Păi cum altfel să-ți explici revenirea în forță a oaspeților care egalează la 13 prin Latunipulu – eseu și Faiva, transformare? E drept că tongalezul de acasă a spart peștele bibelou de pe televizor când li s-a refuzat validarea eseului de la finalul primei reprize, dar tot drept e că și noi ne-am promis să-l cinstim pe Ionuț Dumitru cu o bere, care are pe conștiință bibeloul…

Repriza a doua a fost una demnă de o peliculă Hollywood. Tongalezii au preluat conducerea prin Kata – eseu și Faiva – transformare, și se părea că tongalezul nostru se apucase deja să lipească cioburile peștelui, problema lui, numai că Florin Surugiu, după ce a simulat o pasă, a împins balonul în terenul lor de țintă, iar Boldor, știți voi care, băiatul de la ora 2 dimineața, restabilește egalitatea: 20-20. Nu știu ce a mai făcut tongalezul de acasă, când l-a văzut pe humoreanul meu, Daniel Plai, înscriind 12 puncte din lovituri de pedeapsă, probabil că a aruncat televizorul la rechinul care dădea nevinovat din coadă prin bătătură, dar știu că n-o să reușesc vreodată să descriu bucuria Stejarilor care, astfel, terminau victorioși în fața unui team redutabil precum Tonga.

România- Tonga, scor final 32-20, bașca rocada în clasamentul pe națiuni, unde urcăm un loc, iar ei coboară unul.

Am plecat de la Stadionul Arcul de Triumf după ce mi-am luat rămas bun de la cei care într-un fel sau altul mi-au acordat șansa unică de a fi prezent la cele două meciuri și de a scrie câte o cronică despre ele, gândindu-mă la două personaje iconice din lumea cinematografiei: Rocky Balboa, întruchipat de Stallone și Santiago, jucat de Spencer Tracy. M-a inspirat mai mult povestea bătrânului marinar cubanez, care pune pe tapet zădărnicia vieții și ale ei zbateri decât drama pugilistului, mă rog, e alegerea mea, dar n-aș vrea să închei această serie de cronici care au avut în prim plan Naționala U20, care a terminat pe locul 5 la Campionatul European de la Coimbra, și Naționala ”Mare”, fără să elogiez munca și eforturile celor care stau în spatele acestor performanțe, începând cu antrenorii, medicii, preparatorii fizici și terminând cu președintele Federației Române de Rugby, Alin Petrache, care, btw, spunea într-o declarație, la finalul meciului:

Să nu uităm un singur lucru, azi, pe teren, am avut doar jucători care joacă în campionatul României, cu excepția a doi jucători din străinătate. În cele trei meciuri am folosit nouă debutanți, eu cred că este un pas mare pentru rugby-ul românesc, pentru noi ca și echipă. Astăzi am avut cinci copii din Lotul U20 care au participat la Campionatul European de la Coimbra și care s-au pregătit cu seniorii.  Acesta este viitorul!

1. Vasile Balan (CSA Steaua), 2. Tudor Butnariu (CSA Steaua), 3. Costel Burțilă (RCHCC), 4. Johan Van Heerden (CS Dinamo), 5. Andrei Toader (CS Dinamo), 6. Damian Strătilă (CSA Steaua), 7. Cristi Boboc (CSA Steaua), 8. Cristi Chirică (C) (Sporting Club Appameen), 9. Florin Surugiu (CSA Steaua), 10. Tudor Boldor (CSA Steaua), 11. Robert Neagu (CSA Steaua), 12. Vlăduț Popa (CSA Steaua), 13. Hinckley Vaovasa (CSA Steaua), 14. Ionuț Dumitru (CSA Steaua), 15. Marius Simionescu (CS Dinamo)
Rezerve: 16. Florin Bărdașu (CSA Steaua), 17. Dorin Tică (Colorno), 18. Alexandru Gordaș (CS Dinamo), 19. Bogdan Doroftei (CSA Steaua), 20. Kamil Sobota (CSA Steaua), 21. Gabriel Rupanu (SCM Timișoara), 22. Daniel Plai (CSA Steaua), 23. Sioeli Lama (CSA Steaua)
Antrenor: Andy Robinson

Interviu – Marius Tincu, antrenorul Naționalei României U20

Marius Tincu, Gura Humorului, 2021

Mi-am promis și am promis componenților lotului U20 că voi scrie despre aventura lor din Portugalia, în cadrul Campionatului European U20, Coimbra, 2021. Și mă voi ține de cuvânt. Doar că de data aceasta am lăsat stiloul jos, mi-am pus căștile și am cântat cu Julio Iglesias ”Abril in Portugal”: Coimbra es un soñar / Lisboa mi ciudad…„

A nu se înțelege că aceasta este marea mea surpriză.

Echipa națională a României U20 a învins Belgia în ultimul său meci cu scorul de 34-24, și s-a clasat pe locul cinci, în spatele Spaniei, care și-a adjudecat trofeul, a Portugaliei, medaliată cu argint, a Rusiei medaliată cu bronz și a Olandei. Mărturisesc că demult nu mi-a fost dat să trăiesc astfel de emoții precum cele de la meciul cu Rusia, după disputarea căruia rămas fără câteva unghii și că demult nu mi-a mai fost stârnit sentimentul de mândrie. Acum, vorba aia, unghiile mai cresc, se mai rup, dar sentimentul de apreciere față de tot ce au făcut acești copii va fi pentru totdeauna la cele mai înalte cote.

Zilele trecute am stat de vorbă cu Marius Tincu, antrenorul Echipei Naționale U20, care a avut amabilitatea și disponibilitatea de a-mi răspunde la câteva întrebări. Hai să vedem ce ne-a spus unul dintre cei mai titrați jucători români din istorie.

Cum a fost ediția din anul acesta a Campionatului European U20?

A fost o ediție foarte disputată, marcată cumva de toate aceste neajunsuri generate de pandemie, o ediție care nu s-a putut organiza anul trecut. A fost destul de complicat, pentru că n-am avut la dispoziție decât câteva zile de cantonament în care i-am strâns pe copii și ne-am prezentat. Eu le-am zis de la început că mergem acolo și că vrem să fim campioni, pentru că națiunile astea cu care am jucat erau de bătut, nu erau cu nimic peste noi, mai ales că am avut copii care joacă în echipe din Super Ligă sau în echipele secunde de seniori din Franța, și au un pic de experiență la nivelul acesta. Am sperat într-o victorie cu Rusia care să ne plaseze în lupta pentru locurile 1-4, dar sfârșitul meciului a fost destul de delicat și ne-am pierdut toți luciditatea. Am avut meciul în mână, în ultimele cinci minute puteam să luăm chiar și trei puncte, fie că dădeam la bețe,  fie printr-un drop-gol,  adică totul era posibil și chiar în prelungiri am avut posesia balonului o grămadă de timp, dar, repet, ne-am pierdut luciditatea și eu și copiii. A fost o stare de euforie… Nu voiam să pierdem meciul și tot timpul când joci ca să nu pierzi, pierzi. Am fost cu toții dezamăgiți după această partidă, dar am reușit să-i ridic pe copii și să le câștigăm pe celelalte două. Ne-am clasat pe locul 5 acum, iar anul viitor, dacă se va putea ține competiția și nu se va schimba nimic, o să jucăm cu Olanda primul meci, ceea ce ne oferă șansa de a ne clasa pe locurile 1-4, ținând cont că voi avea 14 copii din 2002 și 10 din 2003, care vor forma un grup închegat și experimentat.  

Meritam mai mult?

Nu pot să spun că meritam mai mult sau mai puțin, dar așa e făcută competiția, cu acest concept de ”moarte subită”, iar asta e o chestie foarte delicată, pentru că e crucial să nu pierzi primul meci. Copiilor le lipsește pregătirea fizică. La nivel acesta să joci din trei în trei zile, chiar dacă aproape toți au 19-20 de ani, e destul de complicat. Să ne înțelegem, nu mă refer la un meci, la un meci toți sunt capabili, dar când joci la trei zile apar probleme fizice, pentru că efectiv nu am avut timp să punem la punct acest capitol. Unii termină campionatul, alții sunt la începutul campionatului și a lipsit omogenitatea care vizează pregătirea fizică. Echipa care ne-a bătut, Rusia, a terminat pe locul 3, iar în meciurile pentru finală le-a dat vreo 30 puncte Olandei, adică s-a văzut că au stat o lună în cantonament… Să nu mă înțelegi greșit, că încerc să mă justific, dar nu poți să te prezinți la o astfel de competiție dacă nu ești pregătit fizic. Și știi de ce pun accent pe acest aspect? Pentru că pregătirea fizică influențează și partea mentală. În momentele când nu mai ai oxigen, nu mai ai nici luciditate și atunci nu mai respecți nici planul de joc, se duce totul pe apa sâmbetei…

Înseamnă că, în condițiile astea, ne-am descurcat foarte bine, nu?

Eu zic că suntem un miracol, pentru că acești copii au venit de peste tot cum au putut, unii și-au lăsat munca, unii și-au luat concedii, unii au lăsat facultatea, unii și-au lăsat părinții bolnavi acasă și merită tot respectul pentru aceste sacrificii, mai ales că au făcut și performanță. Il avem pe băiatul acesta, Conache, care a înscris majoritatea punctelor, îi avem pe Mureșan, pe Antonescu care au făcut performanță la nivel de joc și mai sunt și alții care au făcut o figură frumoasă, însă ceea ce mi-a plăcut, în afară de grămadă, pentru că noi, România, o să trebuiască să avem tot timpul grămadă, suntem obligați, e că am avut și treisferturi. Copiii de pe trei sferturi au marcat eseuri și din toate situațiile de joc, și la mână și cu piciorul. S-a jucat rugby, mi-a plăcut. Și am și zis că în zilele astea puține cât au stat împreună s-a legat ceva și s-a format un spirit de echipă… A fost plăcut ochiului.

Eu zic că acesta este cel mai mare câștig.

Pe asta contăm și noi. Echipa națională înseamnă performanță.

Mulțumesc, Marius, drum bun spre casă, felicitări pentru prestația echipei U20 de la Campionatul European și te așteptăm cu drag la Gura Humorului. Mi-a făcut o deosebită plăcere să discut cu tine, cred că o să te mai deranjez din când în când, pentru că părerea celui care a fost cel mai bun taloner din Campionatul Franței, campion în 2009 cu Perpignan și nominalizat de L`Eqipue între cei mai buni jucători străini din istoria Top 14, chiar contează.

Nu e niciun deranj, cu mare drag, oricând.

Toate cele bune!

sursa foto: colecție personală

Două fire, două paie, ia Ciuleandra la bătaie

Cel mai mișto aspect, mă rog, hai să reformulez: unul dintre cele mai frumoase aspecte ale sportului, în general, e că, teoretic, minimalizează într-o măsură reconfortantă pentru noi cei care jucăm 1 la pauză, 2 la final, diferențele sociale, culturale, economice, etc. dintre oponenți. Evident, vorbim despre întâlniri sportive între două echipe naționale sau două echipe de club din țări diferite. Nu mă dau în vând după clișee, dar nici nu mă sinucid dacă le folosesc și eu, prin urmare, ca să-mi duc ideea până la capăt, sportul este cu adevărat un ”element chimic” a cărui valență nu e aceea de a combina un atom cu alt atom, ci de a dezbina inegalitatea în toate aspectele ei. Poate de aceea fotbalul internațional nu este dominat de o țară precum Statele Unite ale Americii, poate de aceea în rugby nu excelează o țară precum Germania, ci Noua Zeelandă și poate că de aceea cursele pe distanțe lungi din atletism sunt adjudecate de etiopieni, și nu de ruși.

 Ei bine, în ceea ce ne privește,  și cred că sunteți de acord cu mine, în rugby n-am fost niciodată niște mediocri, ba din contra, am făcut figuri frumoase de-a lungul timpului, dar întâlnirea cu olandezii cărora mi-e greu să le spun ”Țărani de Jos” a fost ocazia perfectă care venea să încununeze laitmotivul pe care-l pusesem în discuție în uvertura acestui articol. Na, ca să păstrăm limbajul specific. Cu alte cuvinte, aveam să întâlnim o națiune care a dat artei universale o serie de figuri emblematice, care au marcat epoca în care au trăit. Acum, să nu picăm în capcana tentației de a ne subestima propriile valori și de a-i îndumnezei pe Van Gogh și pe Rembrandt, nu că n-ar merita, dar nu e cazul. Pe bune. N-o fi pictând Eminescu precum Rembrandt și nici Vincent n-o fi scriind precum Eminescu, dar undeva în fibra acestor personalități s-a constituit cu litere de aur o adevărată geneză a geniului.

Hai să ne întoarcem la rugby. 13 noiembrie 2021, Stadionul Arcul de Triumf, București. Mă îndreptam spre stadion dinspre Aviatorilor, prin Herăstrău. Aveam un rucsac destul de greu în spinare, dar asta nu mă împiedica să zbor peste aleea rezervată cicliștilor cu o ușurință dezarmată pentru oricine m-ar fi văzut pedalând în gol, pe o bicicletă imaginară. Ce vreți să fac, dacă voiam să ajung mai repede? Și apoi cum era să calc peste frunzele de stejar care maculau aleile, când știam că într-o oră aveam să întâlnesc stejarii din toți Borzeștii împrăștiați prin lume și prin țară, în înfruntarea lor cu batavii? Ar fi fost aproape o blasfemie. Ba nu ”aproape”, ci chiar ar fi fost o blasfemie. Mă rog, una poetică.

Am lăsat în urmă Herăstrăul sărind precum Jack Nicholson în ”As Good as It Gets” și am făcut focul de tabără în spatele Lunii aflate în primul pătrar. Primii care au pășit pe iarbă au fost batavii. Frumoși, eleganți, veseli. Normal. Trebuia să se facă o recunoaștere prealabilă. Apoi au ieșit ai noștri. Mai frumoși, mai eleganți și mai veseli. Normal. Trebuia să se clarifice cine e jupânul. Apoi au ieșit arbitrii. Și aici mă opresc cu metaforele. Nu se face…

Batavii, impulsionați probabil de falsa idee că lipsa spectatorilor ar dăuna grav sănătății, pun presiune pe apărarea noastră, făcându-mă să cred că tactica de joc a Portocalei Mecanice a lui Cruyff nu le este chiar străină. Numai că stejarii noștri aveau alte planuri: Băi, băieți, uite cum stă treaba. Nouă nu ne plac hârjoanele astea. V-am primit cu drag și v-am găzduit în cele mai bune odăi, dar să știți că nouă ne trebuie victoria, bașca punctul bonus. So, despre ce vorbim? Eram acolo, i-am auzit eu. Bine, nu s-a folosit chiar limba olandeză, despre care spunea cineva cu mult umor că e o boală de gât, nici engleza și nici româna, despre care probabil cineva, în alt colț de lume, ar spune că e o laringită, ci prin limbajul universal al scorului care indica în primele 10 minute un 14-0 scurt, concis și clar pentru noi. Cine nu mă crede să ia legătura cu Simionescu și cu Dumitru, ba chiar și cu Melinte… E drept că olandezii n-au rămas hipnotizați complet și au marcat până la finalul primei reprize un eseu prin Bloemen, transformat de băiatul ăsta care are rude în Norul lui Oort – Van Oord, și au concretizat o lovitură de pedeapsă, dar asta n-a schimbat cu nimic situația, pentru că uitai să spui, ai noștri, prin Cojocaru, Vaovasa și Melinte au considerat că ar fi normal și de bun simț să le mai facă o vizită în terenul de țintă, cu tot cu balon. Repet. Cine nu mă crede, să-i întrebe. Vă dau eu numerele de telefon. Scor la pauză: 28-10.

Repriza a doua a început și s-a desfășurat pe tot cuprinsul ei sub semnul cingătorii de la brâurile băieților noștri, care au strâns până la epuizare apărarea olandeză, făcând-o să cedeze după eseurile marcate de Cojocaru, Dumitru și Bărdașu și transformate de Melinte, asta neînsemnând că Pactul de Pace avea să se parafeze fără ca rebelul Van der Avoird să nu-și treacă numele în dreptul marcatorilor de eseu: scor final 56-15. Cine nu mă crede, să fie sănătos, numărul olandezului nu-l am.

Aș vrea, în final, să poposesc o țîră asupra echipamentului naționalei. Nu cred să fi văzut vreodată o armonie atât de sublimă între ceea ce ați văzut cu toții la televizor și echipamentul stejarilor. Chimirul cu elementele cultului solar a dat o dimensiune inedită echipei noastre: cea învecinată cu portul popular. Nu întâmplător tot ce s-a petrecut în seara zilei de 13 noiembrie m-a dus cu gândul la horă, la haiduci și la Moromeții lui Marin Preda; nu întâmplător mi s-a părut că-l văd pe Ion al Glanetașului cântând imnul național; nu întâmplător am simțit mirosul uleiului încins pe pielea lui Codin, când crainicul stadionului anunța marcatorii noștri; nu întâmplător i-am văzut pe Horia, Cloșca și Crișan și al lor roată sfântă zâmbind din ceruri; nu întâmplător am auzit șuieratul astmatic al bunicului meu, în clipa în care pachetul nostru de înaintare odihnea balonul în terenul de țintă al batavilor; nu întâmplător am admirat jocul de picioare al stejarilor ce mă ducea cu gândul la Ciuleandra Mariei Tănase, care urcă în intensitate ca pe o scară a lui Iacob la capătul căreia stă ia și portul național…

Se spune că în artă, în literatură și în muzică se exagerează. Probabil că așa este. Cert e că în sport cel mai bun câștigă. Azi, România a fost mai bună, azi, România a încălțat batavii cu opinci și le-a arătat cum se dansează Ciuleandra.

Bun. Sâmbăta viitoare meci cu Tonga. Forțe proaspete în lotul național, unii coborâți direct din avionul care-i aducea pe componenții lotului național U20 de la Coimbra, adversar puternic și așteptări mari. Dar până atunci, stați prin zonă, pentru că mâine veți vedea ce mi-a povestit unul dintre actorii de bază ai lotului Național U20 care a făcut deplasarea în Portugalia.

Iată lotul folosit de România în meciul cu Țările de Jos:

1. Constantin Pristăvița (CSM Știința Baia Mare), 2. Ovidiu Cojocaru (CSM Știința Baia Mare), 3. Vasile Balan (CSA Steaua), 4. Marius Antonescu (Bourg en Bresse), 5. Adrian Moțoc (Stade Aurillacois), 6. Cristi Chirica (Sporting Club Appameen), 7. Mihai Macovei (C)  (Colomiers), 8. Andre Gorin (RC Hyeres), 9. Gabriel Rupanu (SCM Timișoara), 10. Daniel Plai (CSA Steaua), 11. Nicolas Onuțu (CS Vienne), 12. Jason Tomane (CSM Știința Baia Mare), 13. Hinckley Vaovasa (CSA Steaua), 14. Ionuț Dumitru (CSA Steaua), 15. Ionel Melinte (RC Hyeres)

Rezerve:

16. Florin Bărdașu (CSA Steaua), 17. Alexandru Savin (SO Chambery) , 18. Costel Burțilă (RC Hyeres), 19. Marius Iftimiciuc (Perigueux), 20. Florian Roșu (CSM Știința Baia Mare), 21. Florin Surugiu (CSA Steaua), 22. Taylor Gontineac (Rouen), 23. Marius Simionescu (CS Dinamo).

4-4. Poartă-n casă.

Locuia la noi în oraș un bătrânel simpatic, care fusese pe front în al doilea război mondial. Probabil că fusese un crai în tinerețile sale, habar n-am, dar ceea ce remarcasem la el, încă din clipa în care l-am cunoscut, a fost lejeritatea cu care clarifica unele aspecte ce țineau de universul său familial. Într-o zi, un comesean îl întrebase dacă vedea vreun bănuț din pensia lui de veteran ori i-o lua hoașca pe toată. Omu` nostru nu era supărăcios din fire și nici ranchiunos, dar i-a spus ăluia doar atât: ”Da ce, bă, o stat ea în tranșee?”

Hai să ne întoarcem la ziua de azi. Meci. La Arad. Dacă te-ai uita la statisticile acestei zile peste ani și ani, când noi vom fi oale și ulcele, ai putea spune că pe 17 octombrie 2021 Rugby Club Gura Humorului a obținut o victorie ”nemeritată.” OK, mare lucru nu e și oricum noi n-am mai putea să te combatem, dar te-am întreba de dincolo de negura vremii doar atât: ”Da, ce, bă, ai fost tu în tranșee?”

Rugby nu e un sport. Sau, hai, s-o dăm la pace, că e duminică azi. E un sport. Bun. Și totuși rugby nu e doar un sport. E un concept de o complexitate extraordinară, care, dacă ar fi implementat în educația de masă de oriunde și de aiurea, vă dau în scris că ar duce la formarea unor caractere deosebite și puternice. Tot de oriunde și de aiurea.

Rugby te poate face să atingi culmi ale extazului dar te și poate îngropa. Puneți voi ghilimelele. Azi n-am chef de gramatică. Te poate face să iubești, te poate face să plângi, te poate face să te simți iubit, te poate face să te simți înțeles. Dar te și poate pedepsi.

Azi n-a fost vina noastră. Sunt sigur că nici a arădenilor. Dar s-a întâmplat.

Ceea ce m-a fascinat pe mine dintotdeauna la acest sport a fost faptul că poți să pierzi un meci nu neapărat că ai jucat mai prost, ci pentru că ai greșit în momente cheie. La rugby nu există nuanțe de gri. Și nici tonuri. Ai pus balonul în terenul de țintă advers? Bravo ! Ai cinci boabe. Ai dat-o printre bețe? Ai încă două sau trei boabe. Bravo! Ai greșit? Pe bune? Poftim? Ți-a sărit balonul din brațe, l-a interceptat adversarul și ți-a marcat eseu? Uau! Ai comis un înainte? Ai placat neregulamentar? Ai comentat decizia arbitrului? Nț, nț, nț… Îmi pare rău pentru tine, dar… asta e!

Nu e vina noastră că am câștigat un meci la masa verde. Ca și pe teren, și în administrație, regulile jocului de rugby sunt stricte și respectate cu sfințenie, oricare ar fi ele. Ne pare rău că nu am putut juca decât un meci amical. Nu așa ne dorim să punctăm. Nu e genul nostru. Dar acum ce să facem? Să spunem că n-am fost noi în tranșee, cum spunea moș Tomiuc? Că nu ne-am făcut datoria? Că ne arogăm merite necuvenite? Nici vorbă. Și dacă v-a trecut măcar prin cap asemenea bazaconii, înseamnă că n-ați înțeles nimic. E OK. Aveți telecomandă. Schimbați pe golf, numărați crosele din desaga fiecărui sportiv și dacă vă plictisiți la un moment dat, veniți în tranșee lângă noi. Vă primim cu brațele deschise.

În încheiere lăsați-mă să dedic acest text partenerilor noștri de la Tarsin Rădăuți, care ne-au asigurat transportul în condiții mai mult decât perfecte, și să le spunem că ne simțim cu toții ca niște mici Tzanci Uragani ce stau pe două locuri în mașină, ca milionarii!

1. ZUP LUCIAN
2. DAVIDOIU ALEXANDRU
3. RUSU STEFANITA
4. TURCAN CRISTIAN
5. HOSTIUC CIPRIAN
6. TUCALIUC ALEXANDRU
7. SOLOMON ALEXANDRU
8. SIDAU VLADUT
9. PETRISOR ANDREI
10. DARABAN MIHAI
11. MOROSANU MARIAN
12. NICHITEAN CIPRIAN [C]
13. BIVOL GABRIEL
14. CUCIUREANU CLAUDIU
15. STEFANCU ANDREI
16. VARVAROI ANDREI
19. GAVRILIU LEONARD
20. UNGUREANU RAZVAN
21. BANDOL ALEXANDRU

Tache, Ianke şi Cadâr, de Stephen King

N-am mai fost la Iaşi de câţiva ani buni. Să tot fie vreo patru, cinci… Bine, la un moment dat Iaşul a făcut parte integrantă din viaţa mea, mâncându-mi ficaţii şi punându-mi pielea la tăbăcit prin intermediul cursurilor de Drept Roman şi Drept Civil, dar asta nu m-a împiedicat să-l iubesc. Ba din contra.

După meciul pe care l-am jucat pe Stadionul TEPRO împotriva gazdelor noastre, am abandonat ideea de a mă întoarce acasă cu autocarul şi am optat pentru o maşină mică pe care urma s-o conducă un om mare – Ştefăniţă. Şi uite aşa ne-am trezit toţi trei (uitai să spun că era şi Sebi, băiatul lui Ştef, care a jucat alături de tatăl său) cu măştile pe faţă bătând pasul mic şi des prin Mall-ul din Capitala Moldovei în căutarea unei clipe de desfătare care să ne deconecteze de la febra meciului. Am intrat, bineînţeles, la marile magazine de articole sportive de unde ne-am cumpărat fiecare câte ceva mişto, dar am poposit şi în bătătura celor de la Cărtureşti, unde am marcat un eseu prin achiziţionarea unui roman de Stephen King.

La mine nu e mult, să ştiţi, să scriu o cronică inspirată de opera horror al scriitorului american, mai ales dacă am mâncat olecuţă de bătaie de la vreun adversar, dar în viaţă nu e mereu aşa cum ai vrea să fie, şi m-am trezit că scriu gândindu-mă la altă uriaşă capodoperă a dramaturgiei româneşti, scrisă de Victor Ioan Popa – Tache, Ianke şi Cadâr. Ştiu, ştiu, vă şi văd acum strâmbând niţel din năsucuri văzându-mă că împerechez într-o cronică un monstru sacru al literaturii horror cu alt monstru, poate mai mic, dar la fel de sacru, al umorului – V. I. Popa. Lăsaţi-mă să cânt. Mă rog, să mă exprim. Whatever…

Să stabilim un lucru: cine n-a văzut măcar o dată în viaţă piesa de teatru „Tache, Ianke şi Cadâr”, în afară de faptul că are din partea mea un 2, care se poate scoate, la limită, numai cu un 7, să facă în aşa fel încât s-o vadă, fie pe net, fie la teatru, acolo unde se poate. Nu vreau să insist prea mult, dar vă spun doar atât: din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai complete opere din dramaturgia românească.

Şi acum să vă spun de ce tot bat monedă pe piesa asta, deşi „Billy Summers, de Stephen King” mă îmbie s-o citesc cu o cerbicie de neimaginat.

Fraţilor, uitaţi cum stă treaba, scurt pe doi:

La Rugby Club Gura Humorului au evoluat mulţi jucători de-a lungul scurtei sale existenţe în epoca modernă, căci nu discutăm aici despre echipa din anii 70-80. Unii dintre ei au plecat la alte cluburi, alţii s-au retras, mă rog, aţi prins ideea cum că prin acest club s-au perindat foarte mulţi sportivi. Ei bine,o parte dintre aceştia s-au întors la casele lor, aşa cum era normal să fie. Acu, ce să fac eu dacă printre ei sunt şi câţiva băieţi din Iaşi (Sergiu Michiduţă, Peter Chiriac, Andrei Găină, Bogdan Matei, Robert David, Cătălin Deliu) cu care am trăit momente unice în toţi aceşti ani? Să nu mai ţin la ei? Să mă descotorosesc de ei ca de nişte carii? Să-i blestem? Să-i scot din amintirile mele pentru că joacă pentru ai lor? No fucking way! Sunt şi vor fi mereu acolo unde le este locul: în inima mea. Câtă vreme măcar o picătură de sudoare au lăsat pe tricoul galben-roşu al Rugby Club Gura Humorului, vor fi acolo, pe „Wallk of Fame-ul” meu personal, pentru totdeauna.

Așa că, de dragul lor, azi o să fac ceva fără precedent în scurta istorie a cronicilor mele sportive: n-o să menţionez scorul cu care s-a terminat această partidă. E alegerea mea şi cu asta basta. Dar o să spun altceva. În istoria dramaturgiei româneşti, „Tache, Ianke şi Cadâr” ocupă un loc aparte, fără a face din asta o punere într-un con de umbră celelalte mari capodopere semnate de I. L. Caragiale, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian sau Matei Vişniec. Cu un umor ce poartă parcă pecetea altui alt monstru sacru al cinematografiei – Charlie Chaplin – V. I. Popa reuşeşte să pună în lumina divină a dumnezeirii, fie că e vorba de credinţa ortodoxă, mozaică sau musulmană, sămânţa din care încolţeşte esenţa umanităţii: iubirea.

O să fiu la fel de sincer cu voi, aşa cum am fost dintotdeauna şi o să vă dau din casă. Nu pentru că ar conta, ci pentru a vedea şi voi de ce micile detalii conferă unei capodopere acel nimb al nemuririi. La începutul meciului, când ambele echipe ieşiseră la încălzire, Sergiu Michiduţă, căpitanul ieşenilor, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-a fost dor de mine. Să fim bine înţeleşi. Împreună cu Sergiu şi ceilalţi ieşeni care au jucat pentru Humor am împărtăşit unele dintre cele mai frumoase sau dramatice momente din viaţa mea. Că au fost meciurile de la Petroşani, de la Năvodari, de la Bucureşti sau de la Bârlad, chiar nu mai contează, la naiba, e doar un sport, dar dincolo de reflexia unei competiţii sportive, important e că rămâne legătura aceea cimentată pe veci între noi, ca oameni. Restul e tăcere, ca să pomenim un alt Dumnezeu al literaturii universale.

Închei aici, nu înainte de a le spune „ieşenilor de la Humor” că vor avea mereu uşile deschise, că le voi pune pe masa imaginară a Cinei mele de Taină tot ce am mai bun în mine şi că le voi trage o de bătaie soră cu moartea dacă se va întâmpla vreodată să uite de Regimentul 43.

Salutăm Iaşul, oriunde s-ar afla, şi-l aşteptăm în competiţia pe puncte, cea care contează, salutăm galeria ieşeană care şi-a făcut simţită prezenţa la acest meci ( şi acum am în urechi „Iaşule, Iaşule/ Mândră cetate/ Numele tău ţara străbate/ Noi şi echipa luptăm pentru tine/ Oraş al celor şapte coline!”), salutăm toți iubitorii rugbyu-ului şi sperăm să fim cu toţii la fel de înţelepţi, de hâtri şi de frumoşi, precum personajele lui Popa – Tache, Ianke şi Cadâr – reprezentaţi de toţi cei care într-un fel sau altul au jucat pentru cele trei cluburi din Moldova – Rugby Club Gura Humorului, Poli Iaşi şi CSM Bucovina Suceava – şi care, iată, azi sunt adversari în teren, dar prieteni în afara lui, indiferent de convingerile lor religioase. A se citi „culorile clubului” la care activează fiecare dintre ei.

Dedic această cronică prietenului meu, Sergiu Michiduţă, aşa cum şi el, la rândul lui, mi-a dedicat cândva, când juca pentru Rugby Club Gura Humorului, un eseu.

« Older Entries