Era într-o duminică. Pe la amiază. Acum câțiva ani în urmă. Atunci aveam să aud din gura unui preot, prin intermediul stației de amplificare, o propoziție care m-a pus pe gânduri și care era departe de oirce dimensiune epifanică, așa cum m-aș fi așteptat: rugați-vă pentru fetele noastre, care și-au părăsit dreapta credință și s-au căsătorit cu musulmani!
Au trecut mulți ani de atunci. Azi, acum, am impresia că tragediile Turciei și ale Siriei, ce ironie, ating prin intermediul lui Allah sau a lui Dumnezeu, dimensiunea epifanică, aceea care lipsea din discursul venerabilului nostru preot, ca un retur de forehand într-o finală de Grand Șlem.
Uitați-vă în ochii acestui copil scos de sub dărâmături. Nu-i așa că vedeți speranța? Nu-i așa că vedeți victoria? Nu-i așa că ne vedem cu toții în ei și ne rușinăm că poate acum ne e bine și cald și că bem Cola și că privim numărul sec al morților din cele două țări ca pe o statistică? Nu-i așa că ne-am dori să fim și noi acolo, să le întindem o mână și să săpăm cu palmele goale până ne cade carnea de pe degete doar pentru simplul fapt că sunt semeni de-ai noștri?
Eu privesc în ochii acestui copil cu groază. Nu știu dacă mai are părinți, nu știu cărei rațiuni datorez înțelegere și acceptarea realității, nu știu dacă pandemia, războiul din Ucraina sau tragedia din Turcia și Siria e manifestarea dorinței lui Allah sau al lui Dumnezeu, nu știu dacă venerabilul preot care-i condamna pe musulmani privește știrile de la TV, dar oare, Doamne, și te rog, nu te supăra pe mine că Te întreb, nu e un pic prea mult?
Marius Gabor 
Leave a Reply