Flori şi ciocolată

Extazul e o formă comprimată a sentimentului de iubire, închis într-o pilulă pe care o iei din şase în şase ore, cu speranţa că va ţine departe agoniile care-ţi bat la geam, când te aştepţi mai puţin. Asta e părerea mea, zicea un bibliotecar bătrân de care-mi amintesc şi acum, când răsfoiesc scrisorile lui Michelangelo. E drept, iubirile din veacul acela care se căznea să scoată lumina din tenebrele istoriei, aveau şi ceva dubios în ele. Mă rog, cine suntem noi ca să judecăm geniul lui Da Vinci? Eu, spre deosebire de alţii care-şi ascund tarele, m-am născut cu un handicap pe care nu-l ascund şi care necesită tratament cu antibiotice pe termen lung din şase în şase. Ce vrei tu. Ore, zile, ani…

Multe cărţi avea bibliotecarul acela… De toate culorile, mărimile, formele. Avea cărţi rotunde, cărţi pătrate, cărţi triunghiulare, chiar şi cărţi în formă de inimă legate cu sfori albe şi roşii. Una singură îi lipsea. N-a vrut să spună care, dar cred că era ceva foarte important. Ştii, am citit şi eu câteva cărţi. Unele au fost bune, dar n-am ştiut să le păstrez, altele au fost proaste şi le-am lăsat să-şi îngălbenească filele pe noptieră. Am citit cărţi care, deşi începeau bine, îşi pierdeau din esenţă pe parcurs. Unele începeau prost şi se terminau prost,  altele începeau bine şi nu se terminau deloc, altele ajungeau direct în sobă, pentru că nu erau compatibile cu ochelarii mei…

Iubirea nu m-a ocolit niciodată. Atâta doar că n-am avut  la mine un sens giratoriu care s-o facă să rămână, care s-o facă să-şi bage picioarele în ea prioritate de raţiune, care să ţină la distanţă prin forţa centrifugă agoniile ce-mi pândeau slăbiciunile, precum curvele care mimează dragostea, lăsând urme de tocuri pe trotuare. Nu m-a ocolit, dar nici nu m-a răsfăţat. Nu mi-a pregătit micul dejun, dar nici nu m-a lăsat să mor de foame. Nu m-a făcut să văd lumina, dar nici să orbecăiesc prin beznă. Nu m-a întinerit, dar nici nu m-a lăsat să cad. Nu mi-a maculat calea, dar nici nu mi-a curăţat destinul de mizerii…

La mine în palmă n-o să găseşti linii frânte. Nu. La mine în palmă găseşti numai linii continue care pornesc din dreptul inimii şi care se pierd dincolo de tegumente, în dreptul inimii tale, traversând ţări,oceane, continente. Palmele mele sunt tăiate până la os de dorul punctului acela după care tânjesc liniile, ghidate de dorinţa regăsirii. Matematica n-a fost niciodată punctul meu forte. Din contra. Am crezut mereu că adunând minusurile voi putea strânge toate crucile de pe pământ şi astfel nu va mai exista moarte. Era perioada mea romantică. Atunci credeam în nemurire şi mizam pe ideea că Dumnezeu poate fi mituit…

Ingrată soartă trebuie să fi avut bibliotecarul acela de care-ţi povesteam, dacă te gândeşti că a greşit veacul în care s-a născut. Mi s-a întâmplat şi mie. Mai ţii minte când îţi spuneam că mă simt în plus în veacul pe care-l trăiesc? Aşa trebuie să se fi simţit şi el… Păi să fi apucat el să răsfoiască sulurile din Alexandria, să le pună pe căprării, să le inventarieze… Ingrată soartă trebuie să aibă şi iubirile astea defazate, când inimile se caută unele pe altele la intervale de câteva secole. Barăm să fi făcut Dumnezeu cumva şi să ne arate un semn, ceva, măcar să ştim şi noi, aşa cum ştiu musulmanii unde e Mecca, din ce direcţie adie melancolia…

Agonie, mă întorc la tine şi la Michelangelo. Dacă ai şti de câte ori am aruncat cu var peste tot ceea ce am făcut. Cică purifică… Prostii! Nu purifică nimic. Păduchii revin în forţă peste un an sau peste o lună, păianjenii îşi ţes pânza în continuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, florile de mucegai îmbobocesc şi tainele se adâncesc mai mult, pierzându-se pentru totdeauna, aşa cum pierdut am fost şi eu, privindu-ţi palmele, numărându-ţi răsăriturile din irişi, mirosindu-ţi parfumul, simţindu-ţi atingerile de mătase, auzindu-ţi paşii ce te duceau spre mine, rugându-te să-mi vindeci rănile provocate de privirile aruncate peste milenii în căutarea ta, gustându-ţi aroma dulce-amăruie a florilor de ciocolată prinse în părul tău de un vânt pribeag, care, ca şi mine, pornise în căutarea pânzelor naufragiate.

Cinşpe pentru infern

Eram copil când la cinematografele din România rula un film care se numea „Cinci pentru infern”, o producţie italiană ce se voia a fi un fel de precursoare a filmelor de comando. Nu-mi amintesc foarte multe detalii, dar mi-a plăcut teribil cum suna acel „Cinque per l`inferno”; era ceva exotic, ceva nou, ceva înspăimântător. Când am plecat din Gura Humorului spre Petroşani, i-am spus lui Bogdan Palimariu că dacă voi scrie povestea meciului pe care urma să-l jucăm a doua zi, îi voi pune titlul „Cinşpe pentru infern”; căci nu eram nici noi prea departe de ideea unui comando. Cum să spun…  Când e să-ţi pice un necaz pe cap, apoi necazul ăsta nu vine niciodată singur. Nu! Trage dup el copchii, mătuşi, bunici… Pe bune! La noi necazul ne-a picat pe cap însoţit de tot arborele lui genealogic: alegeri prezidenţiale, accidentări, drum lung, vreme nasoală, etc. Dar ce era să facem? În fine…

În condiţiile în care urmează să joci ultimul meci din tur acasă la Ştiinţa Petroşani, echipa care a câştigat toate meciurile din Divizia Naţională de Seniori, te gândeşti să aliniezi un cinşpe competitiv format din tot ce ai mai bun în bătătură. Logic, nu? Mai ales că în ultimul meci primiserăm o lecţie usturătoare de la bârlădeni… Din păcate, ne-am văzut în situaţia de a ne prezenta cu un lot, aşa cum am mai spus, decimat de accidentări, iar asta ne dădea fiori reci pe spinare. Repet, tot ce spun aici e la nivelul unei percepţii preliminare, care lua în considerare atuurile şi minusurile celor două echipe. Cu alte cuvinte, meciul cu Gura Humorului urma să fie pentru Ştiinţa Petroşani un galop de sănătate, un antrenament cu public. Nu ştiu dacă ne şi priveau de sus, probabil că da, dar noi nu ne-am panicat. Puteau să ne privească şi de pe Lună, singurul lucru care ne interesa era să dăm tot ce aveam mai bun şi să facem o figură frumoasă.

Stadionul Ştiinţei, amplasat undeva la cucurigu, între nişte copaci care-şi lepădaseră frunzele, mă ducea cu gândul la Groapa cu Lei din Guadalajara, unde Naţionala României de fotbal întâlnea geniul lui Pele. Singura diferenţă era că spectatorii din Petroşani nu purtau sombrero, în rest, şi noi, ca şi colegii lui Dinu şi Dumitrache, ne priveam unii în ochii celorlalţi, încleştam pumnii şi ziceam „No, hai!”, că doar nu s-o găta lumea aici. Am coborât pe rând din autocar. Un pământ roşu, ca al magrebienilor, ne făcu să călcăm sfiiţi pe vârfuri până la teren şi de acolo la vestiare. Nici ploaia şi nici norii ce ne izolau de restul lumii nu păreau a forma cu adevărat un ingredient care să ne spurce nouă zenul, atât cât era. Nu… Poate că singura persoană care regreta ceva eram eu, pentru că nu-mi puteam folosi tunul, dar asta n-avea importanţă. Ne-am schimbat, ne-am legat strap-urile, ne-am dat cu încălzitoare şi ne-am adunat în jurul căpitanului (Mitică Ştefăroi):

Ne facem treaba, jucăm, toată lumea ştie ce are de făcut. Ne ridicăm de la placaj, ne ajutăm colegii… Tot timpul au fost meciuri grele la Petroşani. Trebuie să strângem rândurile. Vreau să intrăm pe teren cu capul sus, e ultimul nostru meci… Tragem, azi tragem cât de tare putem noi. Pe ei, fraţilor, pe ei. Hai la trei, un`, doi, trei: HUMORU!

Apoi am ieşit pe teren.

Nu ştiam dacă dorinţa mea de a surprinde imagini la un meci de rugby desfăşurat pe ploaie avea să se împlinească într-un târziu, căci la câteva minute de la începutul meciului, ploaia s-a mai domolit, dar sub nicio formă nu-mi imaginam că aveam să văd cel mai bun joc al Humorului din întregul tur. Cu sau fără ploaie. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez. Înainte de primul fluier al meciului, băieţii s-au adunat în jurul lui Ştefăniţă, care le-a spus:

Hai să valorificăm loviturile de pedeapsă… Grămezile să le facem când trebuie să le facem, am mare încredere în băieţii ăştia, avem nişte pilieri extraordinari, puternici… Am făcut un efort să venim aici, azi vreau să lucrăm la maximum. O sută cincizeci la sută, două sute la sută, o mie la sută, dacă e nevoie…

Haideţi să fim o echipă, să jucăm prieteneşte, să ne ajutăm între noi, aşa ca pentru ultimul meci. Pentru noi jucăm, pentru nimic altceva, zise Palimariu, apoi aerul vibră la strigătul de luptă alor noştri: HUMORU!

Aţi putea spune că sunt subiectiv. Ştiţi ceva? Vă dau dreptate. Aşa e. Sunt subiectiv. Dar voi ce aţi spune dacă l-aţi fi auzit pe unul dintre jucătorii petroşeneni, strigând, şi nu o dată, la coechipierii săi: „Treziţi-vă, băi! Ce aveţi? Treziţi-vă!”. Aţi mai spune că văd numai într-o direcţie? Ştiţi voi ce înseamnă să fii pe margine, să-ţi vezi prietenii tăvăliţi în noroi, să auzi cum le trosnesc oasele şi să simţi mirosul pământului desprins de pe crampoane şi să nu poţi face nimic, decât să strângi din dinţi? Păi, băi, fraţilor, am condus în prima repriză vreme de cinşpe minute cu 3-0, am fost martor la procesul de instalare a răguşelii la cel care striga necontenit „Treziţi-vă, băi, treziţi-vă!”, am văzut cum Rambo Plaiu primea îngrijiri medicale la pachet cu ironii de trei lei, cum se ridica steagul tuşierului în funcţie de câte voturi veneau din stânga şi câte din dreapta, dacă tot erau alegeri, cum am urcat cu grămada spontană, în frunte cu Zup, la trei metri în spatele buturilor şi n-am avut eseu şi voi vreţi să fiu obiectiv? Îmi pare rău, nu pot. Nu vreau să pot.

Acum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Ştiinţa Petroşani e o echipă matură, o echipă care în această prima parte a campionatului din DNS a defilat la propriu, o echipă bine sudată, cu jucători de excepţie. Într-un final se pare că s-au trezit. Greu, dar s-au trezit. Să nu fim ipocriţi. Per ansamblu, au fost mai buni decât noi, mai buni decât toţi ceilalţi din DNS, probabil că-şi merită locul din fruntea clasamentului, dar nu asta e important, ci ceea ce s-a întâmplat cu băieţii mei. N-am văzut la niciun alt meci atâta risipă de energie, atâta dăruire, atâta spirit de sacrificiu. Placaje, grămezi pe care le-am dominat dal capo al fine (şi acum am în urechi strigătele lui Mihai Coca de pe margine, când îi împingeam cu toate forţele: Duuuuu-i, duuuuu-i!) şi poftă mare de joc, toate m-au făcut să-mi scot pălăria în faţa lor. Scorul final? Credeţi că mai contează? Ce mai poate însemna un 44-22 pentru gazde, când la pauză, conduşi fiind cu 17-3, Bogdan Rusu le spunea băieţilor: „Băi, băieţi, un singur lucru vreau de la voi: un eseu. Un eseu, bă!” Şi au fost trei! Ce mai poate însemna un scor care se duce direct în statistici, când vezi în ochii băieţilor bucuria regăsirii plăcerii de a juca rugby, bucuria regăsirii acelei legături speciale care încheagă prietenii şi care cheamă la susţinere, căci vreau să vă spun ceva: rugby nu e despre buturi, eseuri, grămezi, tuşe, e despre susţinere, despre nevoia de a-ţi apropia semenii, despre dorinţa de a scrie o poveste frumoasă, căci ce altceva poate fi toată nebunia asta din Gura Humorului, decât o poveste frumoasă? I-am şi scris Gabrielei Popescu, imediat după meci: „Gabi, a fost un meci fabulos! O să vezi, într-o zi o să scriem istorie în rugby-ul românesc”. Puteţi să mă acuzaţi că-s visător. Nu mă supăr — crede fiecare ce vrea —, dar am dreptul să depun mărturie că la Petroşani ceva s-a întâmplat cu echipa asta, şi, zău, că nu e rău deloc.

Rugby Club Gura Humorului s-a prezentat cu următorii plăieşi:

  1. Lucian Zup — Luciane, data viitoare promit că o să stau pe lângă tine în autocar, nu de alta, dar eu n-am abonament la HBO
  2. Andrei Bogdan Vieru Găină — „Fiindcă ea mai avea trufandale ş-altceva!”
  3. Bogdan Palimariu — My best friend. Bune eclerele alea, nu spunem de unde…
  4. Bogdan Rusu — Te-a numit cineva Ion Creangă al rugby-ului. E o mare onoare, să ştii.
  5. Ştefăniţă Rusu — Mulţumim pentru clătite!
  6. Ciprian Hostiuc — Bravo, băi, băiatule! Să debutezi cu eseu în meciul cu Petroşani nu e puţin deloc.
  7. Iulian Cîtea — Fiţ-ar căştile să-ţi fie…
  8. Rambo Plaiu — Lasă, Rambo, când or veni ei la noi acasă şi or avea nevoie de medic, le-om da lidocaină, măcar să ştim o treabă.
  9. Bogdan Petrişor — Băiete, tu ştii cât de drag îmi eşti, nu? Nu-i aşa că mie mi-ai dedicat eseul?
  10. Sergiu Michiduţă — Fraţilor, băiatul ăsta, pe teren, e tigru, dar în afara lui e sfios ca o antilopă.
  11. Bogdan Manoliu — Bodo, pentru tine şi numai pentru tine, un milion de para pentru şedinţa foto.
  12. Dumitru Ştefăroiu — Mitică, faci tu ce faci şi-mi aminteşti de Mauna Kea.
  13. Bogdan Matei — Mereu în preajma prietenului său, Sergiu Michiduţă.
  14. Emil Grigoraş — Nu-i aşa, Emi, că la Gura Humorului ceaiul de mentă e mai bun decât ceaiul de la Petroşani?
  15. Ciprian Drelciuc — Cum e, Cipi, să ascunzi căştile colegului şi să te faci că plouă?
  16. Mihai Oanea — Eu spun să ai grijă. Nu te joci cu focul şi nici cu Atalanta. Mergi pe X la pauză, 2 final.
  17. Cosmin Daraban — „Bă, Găină, bagă, bă, oleacă Papu!”
  18. Mihai Coca — „Mai citim şi noi regulamentele, domnu` arbitru!”

Puteţi urmări interviurile cu Bogdan Palimariu aici şi cu Bogdan Rusu aici.

Gavroche

Când spui Năvodari, spui mare, spui tabără, spui soare. Dacă vrei să întinzi coarda poţi să spui şi năvod, aşa, de dragul etimologiei numelor proprii, dar nu-i obligatoriu. Până la urmă nu ne-am adunat aici ca să dezbatem cu cine votăm şi nici ce ne spune nouă Năvodari-ul, dar dacă tot am deschis subiectul, am zis să trag niţică spuză pe turta mea şi să spun că oraşul de la malul Mării Negre îmi aminteşte şi acum de copilărie. Bun. Să trecem la altele…

L-am întrebat pe unul dintre membrii staff-ului echipei CS Năvodari dacă le-a plăcut în Bucovina şi dacă da, de ce. Eh, asta am pus-o de la mine… Nu, dar pe bune, chiar l-am întrebat unde s-au cazat şi dacă au avut timp să viziteze vreo mănăstire. Nu, nu apucaseră să se închine la mormântul lui Daniil Sihastrul şi nici nu mai ştia omul cum se numea  pensiunea unde dormiseră, dar a fost simpatic. Şi darnic. Darnic, tată, nu glumă… Păi ne-a lăsat la plecare, într-un coş mare de nuiele, patruzeci şi nouă de ouă de prepeliţă, din alea pătate, de spui că-s imprimate toate insulele din Oceanul Pacific pe ele. 49. Ce să facem cu ele? Ştiam că se beau crude, că au nu`ş ce proprietăţi curative… Le spargem? Hai să le spargem!

Băi, frate, dintre toate ouţele alea mici şi pricăjite, numai opt erau bune, restul erau clocite şi puţeau de-ţi deviau septul până la ureche. Păi aşa se face? Eu te întreb dacă ai dormit bine, dacă ţi-a plăcut la noi şi dumneata laşi 41 de boabe între buturi? „Lasă, lasă, lasă, lasă că ajungem noi acasă, lasă!!” am strigat cu băieţii din toţi bojocii, ca haiducii lui Piersic, le-am urat drum bun şi le-am promis că în retur le-om lăsa şi noi, drept amintire, nu chiar 41 de bombe ecologice, că noi suntem mai săraci, dar vreo şapte-opt păstrăvi cu pene de curcan, garantat, ca să nu creadă ei că dacă la noi nu bate aerosolul, nu ştim ce-i ăla peşte.

*

Când spui Bârlad, spui FEPA apostrof 74 Bârlad. Adică: FEPA` 74 Bârlad. Clar până aici? Nu? Păi ca să n-o lungim nici pe asta prea mult, vă mărturisesc că, până la a afla eu care e cel mai frumos nume din lume, respectiv „Dolores Ibarruri”, mi se părea că FEPA asta are cel mai mişto nume de echipă de fotbal. Era altceva, frate… Ce Dinamo, Steaua, River, Real, Bayern? FEPA! Vorba aia, „cum sună Becali şi cum sună Borcea?”. Bun.

Spre deosebire de adversarii de la malul mării, pe bârlădeni nu i-am întrebat unde au dormit. Şi nu că n-aş fi fost curios, ba din contra, dacă ştiam unde îşi odihnesc frunţile, le cântam toată noaptea sub fereastră, şi nu o serenadă, ci mai multe, aşa, ca să le fac somnul mai dulce… Cum să spun? Măh, nici bârlădenii n-au venit cu mâna în cur. Nu… Ăştia-s moldoveni de-ai mei… Au adus tot ce aveau mai bun pe acasă. Unu cu o damigeană de vin, altul cu o jumătate de porc. Unii au adus porumb, alţii au adus ulei… Când au intrat pe teren ziceai că-s cinşpe Moşi Crăciuni! Noi, copii cuminţi, cu lecţiile învăţate şi unghiuţele tăiate, am primit tot. Nu ştiu dacă am primit chiar cu bucurie, acum, na, calul de dar nu se caută la dinţi, dar parcă prea multe ne aduseră şi ei. Optzeci. Optzeci, frate? Păi ce facem aici? Deschidem bancă de credit?  E drept, am plasat şi noi un şapte de treflă în cauciucul autocarului lor, dar degeaba, zarurile erau aruncate şi Rubiconul secat.

Zilele astea mi-am amintit de două personaje dragi inimii mele: Don Quijote şi Gavroche. Unul inventat de Cervantes, celălalt de Revoluţia Franceză. Şi nu ştiu de ce, dar m-am trezit frunzărind epopeea Dulcineei, căci, să fim serioşi, fără ea, şi acum, când vorbim, Don Quijote a fi rămas în nefiinţă, dar şi epopeea scrisă de Victor Hugo. Şi tot nu ştiu de ce, m-am identificat atât cu unul, cât şi cu celălalt. Şi când spun „mă identific” mă refer, cu precădere, la băieţii care luptat în aceste două meciuri. Mi-am dat seama apoi că dincolo de rezultatele noastre modeste dăinuie altceva, cu mult mai presus de statistică şi de clasamente: spiritul nebun al şi mai nebunului Don Quijote, cel care se bătea pentru un ideal cu morile de vânt, dar şi nevoia acută de a ne ridica, de a ne petici pantalonii rupţi în genunchi şi de a flutura flamura purpurie a plăcerii de a juca. Poate om fi noi un Gavroche al DNS-ului, poate ne mai iau unii peste picior, dar să ştiţi că şi când ne-om scula, pre mulţi o să popim şi noi!

Lotul folosit la meciul cu Bârlad:

  1. Cîtea Iulian
  2. Andrei Vieru
  3. Bogdan Palamariu
  4. Robert David
  5. Ionut Coca
  6. Alexandru Vaipan
  7. Peter Chiriac
  8. Mihnea Pănzaru
  9. Claudiu Popoaia
  10. Ilie Lupu
  11. Bogdan Manoliu
  12. Sergiu Michiduţă
  13. Liviu Costan
  14. Emil Grigoraş
  15. Dumitru Ştefăroi (C)
  16. Bogdan Rusu
  17. Ştefăniţă Rusu
  18. Ovidiu Croitoru
  19. Cosmin Daraban
  20. Rambo Plaiu
  21. Bogdan Petrişor
  22. Ciprian Drelciuc
  23. Vasilică Flocea