Olandezul zburător

– Uite, Mama, vezi? Dacă te uiți spre cer când ninge, parcă zbori! Nu?

Bine, dacă Mama ar fi trecut frontiera ilegal în mintea lui Marin Sorescu, probabil că m-ar fi smucit de mână și mi-ar fi spus: ”Mă, zăltatule, tu știi ce lozăști aci?”. Dar Mama n-ar trece niciun fel de frontieră fără viză, așa că mi-a spus atât:

– Vai, Marius, nu mai vorbi așa!

– Dar, Mama, uite, uite și tu! Mă uit spre cer și zbor!

N-am înțeles de ce părea deranjată de acea iluzie optică pe care eu unul o găseam fascinantă. N-am înțeles apoi nici ”ce voia să spună poetul prin – Fluturaș, nu mai ai aripioare!” și l-am întrebat pe Tata de ce nu mai au fluturii aripioare și de ce i le-a tăiat contele? Spre deosebire de Mama, Tata n-a fost așa de indignat, deși era un sentimental incurabil, dar mi-a spus atât: ”O să înțelegi când o să fii mai mare.”

Ei bine, sunt mare. Și ce-i cu asta? Și azi privesc spre cer când ninge, și azi, când mă bărbieresc, cânt ”Fluturaș nu mai ai aripioare, domnul Conte ți le-a retezat”, și azi, când înțeleg de ce era mama ”supărată”, mă prefac că nu înțeleg și ridic sprâncenele a mirare, deși, undeva, în colțul inimii mele ceva îmi șoptește că zborul spre cer e înrudit cu moartea și că fluturii fără aripi nu sunt altceva decât niște viermișori care visează că zboară.

Dintotdeauna m-a fascinat moartea. Am și scris un căcat de carte despre ea. Ba am și spus, într-un moment de euforie cacofonică: pentru a înțelege moartea, trebuie s-o trăiești. Mda…

S-a dus vârsta inocenței. S-a lăsat și întunericul. Singura veste bună, spre fericirea Mamei, e că nu mai pot spune că am senzația că zbor, deși ninge încă. De fapt, pot, dar prefer să tac.

În fine.

La Bârlad, și maidanezii țin cu Humoru`

”Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot arunca din când în când câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.”

Asta scriam pe 15 aprilie 2019 în prima mea cronică despre unul dintre meciurile jucate de Rugby Club Gura Humorului pe terenul celor de la Bârlad. Era, totodată, și prima mea deplasare alături de echipă. Așadar, până azi, 5 decembrie 2021, în doi ani și opt luni am așternut pe hârtie 26 de cronici, cu tot atâtea povești despre ceea ce se întâmplă la Rugby Club Gura Humorului, punând accent nu pe statistică sau pe aspectul tehnic al unei cronici sportive clasice, ci pe emoție. Nu știam atunci că vom ajunge aici, nici eu și nici managerii echipei, nu știam dacă va interesa pe cineva și nici nu ne păsa, important era să lăsăm în urma noastră mărturia unei emoții vii, fie că era zămislită de gustul amar al înfrângerii, fie că era rezultatul victoriei.

Pot să spun, prin urmare, că la Bârlad am debutat și eu pe postul de jucător cu nr. 24, post de care, iată, mă prevalez cu o oarecare stinghereală, pentru a lăsa pe răbojul istoriei humorene sportive un capitol aparte. Spun aparte, nu pentru că la Humor n-ar fi fost, de exemplu, și o echipă de fotbal care a evoluat în divizia secundă sau că n-ar fi și alte ramuri sportive în care am performat, ci pentru că, volens nolens, rugby-ul e ceva special. Ăsta este adevărul. De altfel, până și mama a început să-l îndrăgească după ce i-am explicat regulile de bază. Dar despre rugby, în general și despre cum poate schimba vieți, într-un viitor articol, cât de curând.

Ultimul nostru meci din DNS urma să se desfășoare în compania bârlădenilor, în deplasare. Aceeași vreme de c…, adică de câine. De altfel, pe toată durata meciului, un maidanez flocos a jucat rolul de fundaș când la noi, când la ei, întărindu-mi astfel cele declarate. Îl bănuiam de ubicuitate, sincer să fiu, dar după ce și-a lipit botul de aparatul meu, mi-am dat seama că era de partea Humorului. N-avea cum altfel. Unu e Humoru`. Despre ce vorbim? Să revenim la gazde. Medaliați cu bronz și fără a le fi amenințată poziția din clasament, bârlădenii au început destul de timid, așa că n-am stat prea mult pe gânduri, și în min. 13 le spargem apărarea pe axul central prin incursiunea lui Moro (Marian Moroșan), după o presiune agasantă a înaintării noastre, care pune balonul în terenul de țintă, dar eseul nu este validat. Eu nu spun că am fi câștigat dacă am fi condus cu 5-0 și nu pentru că aș fi chibiț, ci pentru că echipa gazdă, superioară ca gabarit și mult mai legată, ar fi găsit soluții să ne contracareze, dar ne-ar fi dat un puseu de încredere iar asta ar fi însămânțat pe spinările noastre cioturi de aripi ce mai târziu, în anii ce vor urma, ne-ar fi permis să ne luăm zborul pe deplin. N-a fost să fie. Asta e. Dar aripi tot o să avem într-o zi, să știți.

Restul e istorie.

Vreau să vă spun ceva. Acum, că tot s-a încheiat campionatul. De când sunt în cadrul clubului, mi s-au perindat prin fața ochilor și a penelului o mulțime de sportivi. Pe unii i-am văzut transformându-se din copii în bărbați, pe unii i-am văzut bucuroși că puteau evolua sub culorile noastre, iar pe alții i-am văzut necăjiți că nu puteau juca din cauza accidentărilor, dar vreau să spun că am legat cu majoritatea dintre ei o prietenie specială. Rugby-ul, dragii mei, nu e despre cancanuri, nu e despre scandaluri, nu e despre glorie și nici despre ambiții cretine. Rugby e despre oameni, cu slăbiciunile lor, cu calitățile lor, cu tarele lor. Nu vreau să epatez, jur, dar am avut șansa de a fi în preajma jucătorilor de la echipa națională, de a vorbi cu ei, de a mă uita în ochii lor. Păstrând proporțiile, am văzut atât la ei, cât și la cei care au jucat sau joacă pentru Rugby Club Gura Humorului, aceeași empatie și căldură sufletească pe care niciun alt sport n-o dezvăluie, în toată splendoarea ei, așa cum o face rugby-ul. Și știți de ce? Pentru că rugby-ul este, în esență, definiția lirică a paradoxului, suma tuturor punctelor noastre tari și a punctelor noastre slabe, produsul cel mai bine definit al zbaterii din noi toți, ai celor care trăim din eșecuri și din speranțe.

Pentru ei și pentru tot ce au făcut ei în numele acestui sport, permiteți-mi să-mi scot pălăria și să mă înclin.

Lotul folosit la meciul cu RC Bârlad:

1. Iulian Cîtea
2. Sebastian Vasilovici
3. George Davidoiu
4. Andrei Varvaroi
5. Ștefăniță Rusu
6. Ciprian Hostiuc
7. Alex Limbosu
8. Mihai Muresan
9. Bogdan Petrișor
10. Mihai Daraban
11. Alex Bandol
12. Claudiu Cuciureanu (c)
13. Marian Moroșan
14. Răzvan Ungureanu
15. Ioan Antonesi
16. Lucian Zup
17. Alex Solomon
18. Sebastian Ursulescu
19. Ioan Axinte
20. George Boca

Antrenor MIHAI COCA

Rugby-ul, pandemia și maramureșenii – Bliț interviu cu Constantin Pristăvița

Aventura maramureșenilor m-a dus cu gândul la celebrul ”Pruncul, petrolul și ardelenii”, în care maestrul Ilarion Ciobanu a făcut un rol de zile mari. Acum, fie vorba între noi, nu cred că i-ar fi stat rău regretatului Ilarion pe poziția de pilier… Azi am stat de vorbă cu Constantin Pristăvița, jucător de bază a Naționalei României și unul dintre componenții echipei de rugby CSM Știința Baia Mare, abia întoarsă din Africa de Sud, unde a jucat două partide în cadrul Turneului Toyota Challenge. Toți componenții lotului au fost repatriați cu o cursă Tarom și sunt în carantină, de unde vor putea ieși dacă testele RT-PCR repetate după opt zile vor fi negative.


– Salutare, Coco!

– Salut, Marius!

– Veste bună pentru toți cei care se îngrijorau de soarta voastră: ați ajuns acasă!

– Încă n-am ajuns acasă, pentru că am intrat în carantină, dar suntem în România, așa este.

Sunteți bine cu toții?

– Deocamdată da, să vedem ce o să fie…

– Nu vreau să te rețin foarte mult, de aceea o să trecem direct la chestiune: cum a fost în Africa?

– A fost frumos în Africa, cu excepția zilei de Vineri, când auzisem niște zvonuri legate de zboruri și de intrarea în carantină, apoi sâmbătă aceste zvonuri s-au confirmat. În cele din urmă, am venit în țară cu avionul trimis de Guvernul României, împreună cu alți cetățeni.

– Hai să vorbim un pic despre rugby. Ați jucat două meciuri…

– Da, am jucat primul meci împotriva unei echipe mai slab cotate, Free State XV, și am câștigat cu 72-14, apoi am întâlnit o echipă de prim rang, Toyota Cheetahs, în fața căreia am pierdut cu 54-5, pe fondul unei surmenări fizice, echipa sud-africană find mult mai proaspătă și având la dispoziție un lot de șaptezeci de jucători.

Cum v-ați petrecut timpul? Ați fost în savană?

– Am fost la un centru social înființat de unul dintre jucătorii de la Cheetahs care asigura cele necesare copiilor cu posibilități reduse sau fără părinți. O experință tulburătoare care ne-a arătat că problemele sociale sunt aceleași, pe orice continent te-ai afla, apoi am vizitat un fel de rezervație unde erau îngrijite animale sălbatice cu probleme de sănătate sau bătrâne… Acolo a fost singurul loc în care am văzut lei, gheparzi…

Să revenim la rugby. Cum vede un european rugby-ul din Africa de Sud, națiunea care ocupă primul loc în lume?

– Se joacă în viteză, caută tot timpul să joace larg. E o altă școală, o altă mentalitate. Noi ne-am antrenat la o școală doar de rugby, despre care am înțeles că era cea mai buna din țară și care anul trecut sau acum doi ani, nu mai știu exact, au câștigat un campionat mondial pe școli.  

– Coco, noi și familiile voastre ne bucurăm că ați ajuns acasă, sperăm să fie totul în regulă și să vă întoarceți la casele voastre. Azi e 1 decembrie, ce le transmite românilor Constantin Pristăvița, campionul en titre cu CSM Știința Baia Mare?

– Să fie mai buni și mai înțelegători!

Sursa foto prin amabiliatea lui Constantin Pristăvița.

Humorul nu se predă! Niciodată!

Eseu marcat de Lucian Zup

O să încep cronica meciului de azi cu o mărturisire ce ține de trecutul meu. Pe persoană, cum s-ar zice. În urmă cu douăzeci și ceva de ani, dacă nu mai bine, am pășit pentru prima oară într-un dojo. Și mi-a plăcut ce am văzut acolo. Mi-am cumpărat chimonou, m-am înarmat cu răbdare și m-am trezit după câteva luni de antrenament dând examen pentru centura albastră la shotokan. În fine, nu asta are importanță, deși, dacă interesează pe cineva, l-am luat cu brio și am câștigat și un concurs de kata, ci faptul că mentalitatea mea de european avea să sufere mutații profunde, la nivel de cromozomi. Puneți domniile voastre ghilimelele, că-mi place interactivitatea.

Hai să ne întoarcem la treburile noastre și revin eu spre final cu cafteala din dojo. Penultima etapă ne-a hărăzit o întâlnire cu marinarii de la Năvodari. Era să zic insulari, că tot avusesem contact cu tongalezii zilele trecute… Acum, să nu se supere pe mine, e o chestie subiectivă și, na, pana mea, scriu ce vreau, că de aia am făcut shotokan, dar parcă mai bine le stăteau îmbrăcați în echipamentul bleu-alb, precum pumele din continentul sud american. E mișto și galben-roșu, nimic de zis, mai ales că sunt culorile noastre, dar Năvodarii vor avea mereu, în mintea mea, echipamentul în culorile talazului.

Bun. N-o mai aburim, că ne prinde Crăciunul și ei tot în galben-roșu joacă… Am început bine și am deschis scorul prin Mihăiță Daraban, care a marcat din lovitură de pedeapsă, dar din minutul 8 oaspeții noștri au preluat frâiele jocului și nu le-au mai dat drumul decât spre finalul meciului, când veteranul nostru, Lucian Zup, sprijinit de pachetul de înaintare, marchează un eseu care mi-a amintit de reușitele României în meciurile cu Olanda (lăsați-mă cu Țările de Jos) și Tonga. Mai era un minut de joc, nu se mai putea face nimic, așa este, dar deși eram în corzi, am refuzat aproape ostentativ să ne prăbușim și să încasăm KO-ul. Cu o lovitură încasată la ficat, care nu mai conta în economia meciului, CS Năvodari își încheie parcursul din această ediție a Diviziei Naționale de Seniori cu o victorie clară și meritată pe terenul nostru cu scorul de 64-8.

O înfrângere usturătoare, așa cum remarca și Andrei Varvaroi în ședința ad-hoc de la mijlocul terenului, unde m-am inserat și eu, că, na, fac parte din această familie într-un fel pe care numai cei care iubesc rugby-ul îl pot înțelege, puțin nedreaptă și ale cărei cauze nu fac obiectul acestei cronici. 64-8 e un scor greu de acceptat. De digerat nici nu se pune problema, oricât dulcolax ai folosi… Dar mergem înainte.

Ne întoarcem oleacă la dojo? Hai, că nu vă mai țin mult. Promit.

În afara conceptelor orientale care-și găsiseră un loc călduț în mentalitatea mea de european, așa cum spuneam la început, ceea ce m-a marcat profund, ați ghicit, exact, tot la nivel de cromozomi, a fost conceptul numit ”Do”, din ”Karate-do”. A se citi într-o traducere aproximativă ”Calea”. Și dacă ar fi să o dăm pe sinteză literară, așa, la o primă strigare, aș putea aminti de paragraful biblic în care se spune ”Eu sunt Calea…” dar, din nou, nu asta face obiectul ”studiului.”

Meciul de azi cu Năvodari a avut darul de a mă arunca în trecut, când, îmbrăcat într-un chimonou, am pășit pe tatami și mi-am înfruntat adversarii. Pe unii i-am înfrânt, pe alții nu, pe unii am reușit să mi-i fac prieteni, pe alții nu, cu unii am menținut legătura, pe alții i-am uitat în secunda în care concursul a luat sfârșit, ideea e alta: în toată acea perioadă, lecția pe care mi-am însușit-o treptat, încă din prima clipă când am învățat ce înseamnă ghedan barai și până la cele mai subtile metode de a-mi păstra cumpătul, spiritul și firea pe linia de plutire a fost conceptul de ”cale”.

Nu contează dacă punctezi prin Ippon Ken sau Waza-ari, prin eseu, lovitură de pedeapsă, transformare sau drop-gol, nu contează dacă azi pierzi la o diferență de 56 de puncte și mâine câștigi la 56 de puncte, nu contează dacă adversarul e mai bine cotat sau din contra, e ciuca bătăilor, nu contează dacă ești îmbrăcat în galben-roșu, deși nu-i place unui cronicar hâtru din Bucovina, sau turcoaz, nu contează dacă ești campion, dacă ești la mijlocul clasamentului sau lanternă roșie, nimic din toate astea nu contează, dragii mei! Importantă e CALEA spre desăvârșire, spre stăpânirea deplină a tehnicilor, spre împlinirea satisfacțiilor de ordin sportiv, spre perfecțiune, spre cunoaștere de sine, în ultimă instanță, și de aici totul va fi mai limpede. Nu neapărat și mai ușor, dar ați prins ideea 😉

Poate de asta îmi place să scriu despre echipa care ocupă, alături de naționala României, una dintre cele două camere ale inimii mele, Rugby Club Gura Humorului. Celelalte două sunt sub cheie. Și vă mai spun ceva: sincer să fiu, m-aș plictisi de moarte dacă ar trebui să scriu cronici despre o echipă campioană.

Pentru mine și pentru toți humorenii, eseul reușit de Lucian Zup a fost unul dintre pașii făcuți pe această cale spre autocunoaștere și autodepășire și asta contat mai mult decât orice altceva. Știți ceva? Humorul nu se predă! Niciodată!

1. CITEA IULIAN-LAURENTIU
2.DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3.PRELUCA RARES NICOLAE
4.HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
5.RUSU STEFANITA SABIN
6.VASILOVICI SEBASTIAN
7.MURESAN ANDREI MIHAI
8.CATUNA ILIE MARIAN
9.PETRISOR ANDREI BOGDAN
10.DARABAN MIHAI CRISTIAN
11.CUCIUREANU CLAUDIU VASILE©
12.BIVOL GABRIEL
13.COSTAN LIVIU-IULIAN
14.UNGUREANU RAZVAN VASILE
15.STEFANCU ANDREI
REZERVE
16.VARVAROI ANDREI
17.ZUP LUCIAN
18.GAVRILIU LEONARD
19.URSULESCU SEBASTIAN
20.AXINTE IOAN
21.LIMBOSU IONUT ALEX
2.BOCA GEORGE
23.BANDOL ALEXANDRU NICOLAE

Sursa foto: arhivă presonală

« Older Entries