Tache, Ianke şi Cadâr, de Stephen King

N-am mai fost la Iaşi de câţiva ani buni. Să tot fie vreo patru, cinci… Bine, la un moment dat Iaşul a făcut parte integrantă din viaţa mea, mâncându-mi ficaţii şi punându-mi pielea la tăbăcit prin intermediul cursurilor de Drept Roman şi Drept Civil, dar asta nu m-a împiedicat să-l iubesc. Ba din contra.

După meciul pe care l-am jucat pe Stadionul TEPRO împotriva gazdelor noastre, am abandonat ideea de a mă întoarce acasă cu autocarul şi am optat pentru o maşină mică pe care urma s-o conducă un om mare – Ştefăniţă. Şi uite aşa ne-am trezit toţi trei (uitai să spun că era şi Sebi, băiatul lui Ştef, care a jucat alături de tatăl său) cu măştile pe faţă bătând pasul mic şi des prin Mall-ul din Capitala Moldovei în căutarea unei clipe de desfătare care să ne deconecteze de la febra meciului. Am intrat, bineînţeles, la marile magazine de articole sportive de unde ne-am cumpărat fiecare câte ceva mişto, dar am poposit şi în bătătura celor de la Cărtureşti, unde am marcat un eseu prin achiziţionarea unui roman de Stephen King.

La mine nu e mult, să ştiţi, să scriu o cronică inspirată de opera horror al scriitorului american, mai ales dacă am mâncat olecuţă de bătaie de la vreun adversar, dar în viaţă nu e mereu aşa cum ai vrea să fie, şi m-am trezit că scriu gândindu-mă la altă uriaşă capodoperă a dramaturgiei româneşti, scrisă de Victor Ioan Popa – Tache, Ianke şi Cadâr. Ştiu, ştiu, vă şi văd acum strâmbând niţel din năsucuri văzându-mă că împerechez într-o cronică un monstru sacru al literaturii horror cu alt monstru, poate mai mic, dar la fel de sacru, al umorului – V. I. Popa. Lăsaţi-mă să cânt. Mă rog, să mă exprim. Whatever…

Să stabilim un lucru: cine n-a văzut măcar o dată în viaţă piesa de teatru „Tache, Ianke şi Cadâr”, în afară de faptul că are din partea mea un 2, care se poate scoate, la limită, numai cu un 7, să facă în aşa fel încât s-o vadă, fie pe net, fie la teatru, acolo unde se poate. Nu vreau să insist prea mult, dar vă spun doar atât: din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai complete opere din dramaturgia românească.

Şi acum să vă spun de ce tot bat monedă pe piesa asta, deşi „Billy Summers, de Stephen King” mă îmbie s-o citesc cu o cerbicie de neimaginat.

Fraţilor, uitaţi cum stă treaba, scurt pe doi:

La Rugby Club Gura Humorului au evoluat mulţi jucători de-a lungul scurtei sale existenţe în epoca modernă, căci nu discutăm aici despre echipa din anii 70-80. Unii dintre ei au plecat la alte cluburi, alţii s-au retras, mă rog, aţi prins ideea cum că prin acest club s-au perindat foarte mulţi sportivi. Ei bine,o parte dintre aceştia s-au întors la casele lor, aşa cum era normal să fie. Acu, ce să fac eu dacă printre ei sunt şi câţiva băieţi din Iaşi (Sergiu Michiduţă, Peter Chiriac, Andrei Găină, Bogdan Matei, Robert David, Cătălin Deliu) cu care am trăit momente unice în toţi aceşti ani? Să nu mai ţin la ei? Să mă descotorosesc de ei ca de nişte carii? Să-i blestem? Să-i scot din amintirile mele pentru că joacă pentru ai lor? No fucking way! Sunt şi vor fi mereu acolo unde le este locul: în inima mea. Câtă vreme măcar o picătură de sudoare au lăsat pe tricoul galben-roşu al Rugby Club Gura Humorului, vor fi acolo, pe „Wallk of Fame-ul” meu personal, pentru totdeauna.

Așa că, de dragul lor, azi o să fac ceva fără precedent în scurta istorie a cronicilor mele sportive: n-o să menţionez scorul cu care s-a terminat această partidă. E alegerea mea şi cu asta basta. Dar o să spun altceva. În istoria dramaturgiei româneşti, „Tache, Ianke şi Cadâr” ocupă un loc aparte, fără a face din asta o punere într-un con de umbră celelalte mari capodopere semnate de I. L. Caragiale, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian sau Matei Vişniec. Cu un umor ce poartă parcă pecetea altui alt monstru sacru al cinematografiei – Charlie Chaplin – V. I. Popa reuşeşte să pună în lumina divină a dumnezeirii, fie că e vorba de credinţa ortodoxă, mozaică sau musulmană, sămânţa din care încolţeşte esenţa umanităţii: iubirea.

O să fiu la fel de sincer cu voi, aşa cum am fost dintotdeauna şi o să vă dau din casă. Nu pentru că ar conta, ci pentru a vedea şi voi de ce micile detalii conferă unei capodopere acel nimb al nemuririi. La începutul meciului, când ambele echipe ieşiseră la încălzire, Sergiu Michiduţă, căpitanul ieşenilor, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-a fost dor de mine. Să fim bine înţeleşi. Împreună cu Sergiu şi ceilalţi ieşeni care au jucat pentru Humor am împărtăşit unele dintre cele mai frumoase sau dramatice momente din viaţa mea. Că au fost meciurile de la Petroşani, de la Năvodari, de la Bucureşti sau de la Bârlad, chiar nu mai contează, la naiba, e doar un sport, dar dincolo de reflexia unei competiţii sportive, important e că rămâne legătura aceea cimentată pe veci între noi, ca oameni. Restul e tăcere, ca să pomenim un alt Dumnezeu al literaturii universale.

Închei aici, nu înainte de a le spune „ieşenilor de la Humor” că vor avea mereu uşile deschise, că le voi pune pe masa imaginară a Cinei mele de Taină tot ce am mai bun în mine şi că le voi trage o de bătaie soră cu moartea dacă se va întâmpla vreodată să uite de Regimentul 43.

Salutăm Iaşul, oriunde s-ar afla, şi-l aşteptăm în competiţia pe puncte, cea care contează, salutăm galeria ieşeană care şi-a făcut simţită prezenţa la acest meci ( şi acum am în urechi „Iaşule, Iaşule/ Mândră cetate/ Numele tău ţara străbate/ Noi şi echipa luptăm pentru tine/ Oraş al celor şapte coline!”), salutăm toți iubitorii rugbyu-ului şi sperăm să fim cu toţii la fel de înţelepţi, de hâtri şi de frumoşi, precum personajele lui Popa – Tache, Ianke şi Cadâr – reprezentaţi de toţi cei care într-un fel sau altul au jucat pentru cele trei cluburi din Moldova – Rugby Club Gura Humorului, Poli Iaşi şi CSM Bucovina Suceava – şi care, iată, azi sunt adversari în teren, dar prieteni în afara lui, indiferent de convingerile lor religioase. A se citi „culorile clubului” la care activează fiecare dintre ei.

Dedic această cronică prietenului meu, Sergiu Michiduţă, aşa cum şi el, la rândul lui, mi-a dedicat cândva, când juca pentru Rugby Club Gura Humorului, un eseu.

De la Paris la Roubaix, via Gura Humorului

Am ajuns la vârsta la care înțelepciunea îmi bate la ușă tot mai insistent, însă io nu-i deschid, că mi-e teamă să nu-mi pierd inocența, dar vă spun cu mâna pe inimă și la modul cel mai serios că am tras o concluzie: viața nu e dreaptă. Nu… E profund nedreaptă. Probabil c-a fost croită pentru un trup XXL și a ajuns pe umerii unuia mai pricăjit… În fine.

Ar fi mișto dacă m-ați crede că spun adevărul, pentru că aici s-ar termina cronica. Aș spune cât a fost scorul, că a marcat Cuciureanu un eseu de mare efect și că erau 17 grade, dar simt că printre voi sunt și câțiva care mi-ar da la gioale și mi-ar spune că bat câmpii. N-ar fi o tragedie, dar uite, pentru voi și numai pentru voi, ăștia scepticii, care nu mă credeți, voi face o demonstrație.

Știți voi oare ce mare eveniment sportiv a avut loc duminică, în paralel cu meciul nostru de acasă împotriva celor de la Suceava? Hai, că nu vă mai țin în suspans: unul dintre marile monumente ale ciclismului international – Paris-Roubaix. Știți voi ce însemnătate are această cursă pentru cine participă măcar la ea? Ce înseamnă să fii prezentat peste tot în lume ca un câștigător de Paris-Roubaix? E ceva de domeniul fantasticului! Pe bune. N-aș fi amintit de această cursă dacă nu aveam de demonstrat ceva, așa după cum citiserăți cu un paragraf mai sus, de aceea vă spun pe scurt doar atât: căutați poze cu Sony Colbrelli trecând primul linia de finish. O să pun și eu una aici. Ați văzut ce avea pe față? Ei bine, mi se pare nedrept ca o asemenea victorie să fie încrustată cu noroi, iar înfrângerea noastră de acasă să fie umbrită de un soare impecabil. Pur și simplu nu e drept.

Hai să purcedem spre oile noastre, dară. Meci acasă, cu Cupa Bucovinei pe masă. Soare, vreme plăcută, declarații elegante și de o parte și de alta, miză uriașă. Da. Ați citit bine. Uriașă. Cu orice adversar am juca, nimic nu ne ambiționează mai  mult decât perspectiva meciului cu Suceava. Deși, sincer să fiu, cel mai mișto meci pe care l-am trăit pe viu lângă hultanii mei a fost la Petroșani, acum doi ani, dacă nu greșesc. Îmi pare tare rău că n-a fost filmat. L-aș fi rulat în vestiare pe repeat, să vadă, cine are de văzut, ce înseamnă dăruire și unitate și frăție și tot ce vreți voi.  

Meciul cu Suceava a fost cel mai de căcat meci pe care l-am jucat vreodată. Îi rog din suflet pe toți componenții lotului să înțeleagă că, din punctul meu de vedere, adevărul doare, dar poate să vindece. Îi rog din suflet pe toți acești copii care pun osul meci de meci pentru a scoate un rezultat bun, să mă creadă că țin necondiționat la ei, îi rog pe toți humorenii care ne îndrăgesc să-mi îngăduie tonul, pentru că n-o fac cu răutate. Îmi aduc aminte de o scenă din Frații Jderi, dacă nu mă înșel, în care Ștefan cel Mare spune: unde e acel fecior, să vină în fața mea, să-l cert și să-l iert? Era vorba de fiu-su… Lăsați-mă și pe mine nu să-mi cert băieții, că nu ne spălăm rufele în public, dar să le spun doar atât: puteați mai mult!

A fost o zi neagră pentru noi, dar asta nu ne face să renunțăm. În aproape toate meciurile jucate de noi, repriza a doua ne-a aparținut, iar asta e un alt adevăr care vine să panseze acolo unde vorbele mele poate au muscat nițel din orgoliu. Eu nu vreau să scriu despre echipa mea ca despre un Titanic; eu nu vreau să număr supraviețuitorii de pe Pluta Meduzei lui Géricault și nici nu vreau să cred că spiritul acestei fantastice echipe care este Rugby Club Gura Humorului va purta vreodată tara unui destin de căcat. Categoric, nu! Rugby Club Gura Humorului a pierdut un meci cu 10-16. Diferență remontabilă cu un eseu transformat. Am luat bătăi mai mari și n-am plans atât. Dar când știi că poți mai mult decât poate adversarul tău, să mor dacă nu-ți vine să-ți iei câmpii și să faci pauză de alimentare la Spitalul 9, pentru ca apoi să vrei să ajungi pe Marte și să joci canasta cu băștinașii de acolo…

Pentru voi toți cei care au ajuns duminică la stadion, care ne-au urmărit pe youtube, care își sincronizează pulsul cu al băieților din teren, oriunde ar fi ei pe planeta asta mare, frumoasă și albastră, vă mai spun doar atât și apoi vă las în pace până la următorul meci, răstălmăcind vorbele lui Ludovic al XV-lea: Rugby Club Gura Humorului c`est toi!

Mulțumim!

Hai, Humoru`, și, da, vrem ca noroiul de pe fața lui Colbrelli să ne încununeze de acum înainte victoriile, nu soarele.

Vă mai spun ceva, și chiarcă vă las în pace: în weekend-ul trecut toți marii granzi ai Europei au mâncat bătaie – Bayern, Barcelona, Marseille… Nici noi nu ne-am simțit prea bine . Și dacă vă va mai pica vreodată Facebook, să știți că tot de la noi vi se trage. Că, na…

Au marcat pentru noi Cuciureanu – eseu și Nichitean – o transformare și o lovitură de pedeapsă.

Lotul pentur meciul cu CSM Bucovina Suceava:

  1. LUCIAN ZUP
  2. ALEXANDRU DAVIDOIU
  3. BOGDAN PĂLIMARIU
  4. MIHNEA PÂNZARU
  5. CIPRIAN HOSTIUC
  6. LEONARD GAVRILIU
  7. ALEXANDRU TUCALIUC
  8. VLĂDUȚ SIDĂU
  9. MIHAI DARABAN
  10. CIPRIAN NICHITEAN
  11. CLAUDIU CUCIUREANU
  12. DORU MOROȘAN
  13. RAMBO GHEORGHE PLAIU
  14. GABRIEL BIVOL
  15. ANDREI ȘTEFANCU
  16. IULIAN CÎTEA
  17. CRISTIAN TURCAN
  18. ȘTEFĂNIȚĂ RUSU
  19. ALEXANDRU SOLOMON
  20. LIVIU COSTAN
  21. BOGDAN PETRIȘOR
  22. MARIAN MOROȘANU
  23. IOAN FLOREA

    ANTRENOR: MIHAI COCA

ÂSursa foto: colecție personală și ”The Guardian”

Suntem peste tot acasă!

Știi care-i partea nașpa a cronicilor mele de rugby? Că trăiesc de două ori emoția meciului. O dată când îl văd, a doua când scriu. În ambele situații îmi rod unghiile, dar asta nu mă încălzește cu nimic…

Duminică 26 septembrie, am jucat în Parcul Copilului din Capitală împotriva Griviței. Era o zi superbă de aproape vară, pe un gazon aproape ars de soare pe alocuri ce aproape că mă ducea cu gândul la îndepărtatele stepe rusești. Numai norișorul de pe ecranul mobilului care rămăsese înțepenit pe Gura Humorului amintea de faptul că suntem totuși aproape în octombrie.

Grivița a deschis rapid scorul, apoi s-a distanțat la 22 de puncte, pe fondul unui joc în care pasele le-au mers mai bine decât ale noastre. Cu trei cartonașe galbene contorizate în dreptul lor și unul în dreptul nostru, prima repriză părea că încinsese motoarele apărării noastre. Dar să știi că nici motoarele lor nu se simțeau prea bine, pentru c-am fost acolo, în joc, n-am făcut doar act de prezență, ba chiar am ratat o lovitură de pedeapsă și am ajuns la doi metri de buturile adverse prin incursiunea lui Pălimariu… Bine, n-a fost suficient, dar să nu ne împiedicăm de detalii.

Îmi dați voie să fac încă o mărturisire? Pentru fiecare dintre componenții lotului am un sentiment aparte. De pildă, pentru Lucian Zup, căruia, iată, i-a venit rândul la minutul lui de aur, nutresc un sentiment profund de admirație. Și nu neapărat pentru că mama lui mi-a fost profesoară de chimie, ci pentru că l-am cunoscut cât se poate de îndeaproape. Eu, nu știu dacă știți, sunt un om care n-are o statură impresionantă, să zicem că aș compensa cu altele, dar de când sunt în anturajul celor din pachetul de înaintare – Zup, Turcanu, Cîtea, Pălimariu, Andrei, Ștefăniță, Liviu, Davidoiu, Mihnea, Hostiuc, Tucaliuc și ceilalți care sigur nu se vor supăra că nu i-am mai nominalizat – mi-am schimbat complet viziunea despre viață. Pe bune. Bă, scurt pe doi, ăștia cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai sensibili. Pe cuvântul meu…

Închei această declarație de aproape dragoste (frățească, ho!) prin a-mi scoate pălăria în fața realizării lui Lucian din debutul reprizei secunde, când a reușit un eseu, fără a minimaliza însă meritul celorlalți coechipieri care, în acea fază a arătat așa cum trebuie să arate Humorul în mod normal: solid, hotărât, puternic și eficient.

Haideți să fim alături și să-i încurajăm și pe de cei doi debutanți la echipa mare – Solomon și Ungureanu – care, alături de Gavriliu, Cuciureanu și Moroșanu formează încă de pe acum nucleul cercetașilor aruncați în miezul luptelor și să le urăm bun venit în lumea ăstora mai mari și mai răi: Bine ați venit și mult succes!

So, time is money, îmi spunea cândva un om în fața Chiliei lui Daniil Sihastru, după ce-mi istorisise cu mult patos istoria acelor locuri, de aceea încerc să pun frână și eu acestei povești. Scor final 36-7 pentru gazde, care s-au mișcat un pic mai bine și cu mențiunea că știu sigur că puteam mai mult. N-a fost să fie. It„s OK. Felicitări, Grivița!

Pentru două mari personalități ale culturii neamului nostru am o slăbiciune aparte: Fănuș Neagu și Adrian Păunescu. Vă spun pe scurt de ce: pe primul pentru că avea un fel unic de a-și manifesta dragostea față de clubul lui de suflet, Rapid, pentru care a scris cele mai mișto povești din lume, iar pe al doilea pentru că a compus cel mai mișto imn al unei echipe din România. Întâmplător, tot despre Rapid e vorba. Nu știu câți dintre voi știți, dar Rapidul nu are cele mai multe titluri din România, ba chiar a jucat și la matineu. Pentru mine, cât timp oi mai trăi, Rugby Club Gura Humorului va fi Rapidul sufletului meu. Sper ca de acolo, din cealaltă lume, cei doi corifei să-mi ierte tupeul, dar nu m-am putut abține să nu stâlcesc câteva versuri și să le pun într-o altă lumină, mai albastră, mai de Voroneț, mai de acasă:

Suntem peste tot acasă
Împotriva tuturor,
Nu-i echipă mai frumoasă
Și iubită ca Humor!

Humor, Humor,
Luptă până la sfârșit
Humor, Humor
Te iubim la infinit!

Mulțumim tuturor celor care au fost alături de noi prin achiziționare biletelor virtuale, știm că sună nașpa (again) cuvântul ăsta, nu de alta, dar nouă ne e dragă realitatea imediată, celor care pun umărul pentru ca povestea să meargă mai departe și tuturor celor care ne prețuiesc.

Mulțumim Domnule Primar Marius Ursaciuc, domnilor Răzvan Simeria, Viorel Lucaci, Cristian Morar și mentorilor din Programul ”Rugby pentru toți” – Ionuț Calitescu și James Grindley pentru prezența în tribunele Stadionului din Parcul Tineretului! Și datorită vouă suntem peste tot acasă!

Hai Humoru`!

Lotul care a făcut deplasarea la București:

1 CITEA IULIAN-LAURENTIU
2 DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3 ZUP LUCIAN
4 HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
5 PINZARU MIHNEA IOAN
6 SOLOMON ALEXANDRU
7 TUCALIUC ALEXANDRU
8 GAVRILIU LEONARD
9 POPOAIA CLAUDIU
10 DARABAN MIHAI CRISTIAN
11 CUCIUREANU CLAUDIU VASILE
12 NICHITEAN CIPRIAN
13 BIVOL GABRIEL
14 MOROSANU MARIAN
15 BANDOL ALEXANDRU NICOLAE
16 VARVAROI ANDREI
17 RUSU STEFANITA SABIN
18 PALIMARIU BOGDAN-IULIAN
19 TURCAN CRISTIAN FLORIN
20 PETRISOR ANDREI BOGDAN
21 COSTAN LIVIU-IULIAN
22 STEFANCU ANDREI
23 UNGUREANU RAZVAN VASILE

Au marcat pentru noi Lucian Zup – eseu și Ciprian Nichitean.

Lui Cătălin Pintilescu. Odihnește-te în pace!

From Tokyo, with Love

Nu știu cum a fost la voi, dar anul acesta pare c-a fost unul care a mai diminuat un pic din efectele molimei despre care chiar n-aș vrea să vorbesc acum. Poate cu altă ocazie. Anul acesta a adus pe meleagurile noastre o serie de personalități ale sportului internațional. Și aș începe cu Marius Tincu, unul dintre cei mai titrați jucători români de rugby, campion cu U. Cluj-Napoca în 1999, cu Rouen (Championnat de France Universitaires în 2001) și cu Perpignan în Campionatul Franței în 2009, căpitan al echipei naționale, cu două participări la Cupa Mondială, în 2007 și 2011. L-am cunoscut și eu la Stadionul Tineteretului, unde s-a întâlnit cu jucătorii humoreni, cărora le-a împărtășit câte ceva din vasta sa experiență. Un om absolut senzațional, pe care abia aștept să-l revăd.

Tot din lumea rugby-ului și tot din cele mai înalte sfere ale sale a ajuns la noi și domnul Mihai Bucos, fostul mare jucător al naționalei României, care a îmbrăcat tricourile Rulmentului Bârlad, Dinamo, Știința Petroșani și Farul Constanța cu care a cucerit trei titluri de campion. Mihai Bucos a mai activat și ca antrenor-jucător la Villefranche sur Saone, Pontarlier și Tournus, unde și-a încheiat cariera, la 39 de ani. Și dacă pe Marius Tincu nu l-am putut ține aproape de noi mai mult de o zi, pe Mihai Bucos l-am capturat și-l ținem lângă echipă, pentru a ne da o mână de ajutor. Mulțumim, domnule Bucos!

Săptămâna trecută, cine credeți că ne-a trecut pragul casei? Ia să vă văd. Ghiciți? Cine? Ne… Poftim? Ne…. Ei bine, vă spun eu: canotorii Maria Tivodariu și Florin Lehaci, dragii noștri olimpici care ne-au reprezentat țara cu cinste la Tokyo. Înalți și frumoși, deschiși dialogului și cu un zâmbet molipsitor pe buze, cei doi campioni prin ale căror vene curge sânge de bucovinean, Florin fiind din Plutonița, Maria din Câmpulung Moldovenesc, au acaparat atenția tinerilor jucători din lotul de juniori, dar și al seniorilor, și ne-au cucerit pe toți cei prezenți, definitiv.

Cei doi olimpici au fost invitați de Robert-Sorin Ion, inițiatorul proiectului Vikings Project, prezent vreme de o săptămână în mijlocul lotului nostru de rugby și căruia îi mulțumim pe această cale pentru tot ceea ce face. Dar pentru că Robert ne-a promis că va reveni în octombrie la Gura Humorului, promit să revin cu un material mai amplu despre el și despre activitatea lui.

Și cum spuneam, vremea era frumoasă, libelulele fâl-fâl, toamna ne șoptea la urechi versuri de Nichita…Hai, că nu vă mai țin, gata. Așadar, așezați pe gazon în semicerc în fața Mariei și a lui Florin, tinerii noștri jucători au avut ocazia să disece efectiv profilul unui caracter de campion. După ce au îmbrăcat tricourile de ”Vikingi” oferite de Robert și i-au felicitat pe cei prezenți pentru faptul că au ales să facă sport de performanță, Maria și Florin s-au lăsat copleșiți de întrebări. Bine, sincer să fiu, înainte de a apăsa ”Record” la camera, i-am mai întrebat și eu câte ceva, dar țin pentru mine, că, na…

Maria și Florin au povestit cât este de greu și câte sacrificii se fac pentru a ajunge la performanță, cât de important e să îmbini școala cu sportul, cât de mult contează comunicarea cu antrenorii și încrederea reciprocă, și nu în ultimul rând, cât de crucială este ideea urmării propriului vis.

Unde vreți voi să ajungeți? i-a întrebat Maria.
– La lotul național, să reprezentăm România la Cupa Mondială, a venit răspunsul instantaneu.
– Foarte frumos, bravo! Uite, eu vă spun ceva: și tu, și tu poți să ajungi la Cupa Mondială, dar totul depinde de voi și de felul în care înețelegeți să vă antrenați.

O, dacă ați ști cât de frumos vibra atmosfera și cât de tainice erau umbrele lungite de-a latul terenului, ca niște cărări ce se cer călcate de speranțe…

S-a discutat apoi depre rolul uriaș pe care-l are antrenorul și feedeback-ul obținut de la acesta, despre corectarea deficențelor și despre dobândirea automatismelor prin repetiție și consolidare, după care cineva i-a întrebat cum e să reprezinți țara.

– E ceva foarte, foarte, foarte emoționat, le-a răspuns Florin zâmbind. Dar să știți că nu sunt emoții din acelea care te timorează. Când reprezinți naționala, oricare ar fi sportul pe care-l practici, știi că o să concurezi cu cele mai bune țări din lume. Eu, de pildă, am simțit că am DATORIA să dau tot ce am mai bun în mine, să-mi reprezint țara cu onoare, chiar dacă poate nu e cea mai bogată sau cea mai mare țară de pe mapamond. Drumul spre performanța aceasta de a-ți reprezenta țara, care e în sine o realizare uriașă, așa cum v-am ma spus, e presărat cu sacrificii, suișuri și coborâșuri. Orice performanță sportivă are la bază aceste cărămizi, însă un rezultat bun obținut într-o competiție poate fi scânteia care-ți aprinde dorința de a fi mai bun sau de ce nu, cel mai bun în domeniul tău. Când am început să practicăm canotajul, nu ne-am gândit neapărat că o să ajungem la Olimpiadă, însă când au apărut rezultatele și am atins un anumit nivel, gândul la Olimpiadă s-a cristalizat în mod natural. Așa e în firea lucrurlior. Să-ți dorești mereu mai mult, mai bine. E important, de asemenea, să ai și un model în viață. Eu am avut-o pe sora mea, Ionela, care și ea e canotoare, și m-a ajutat chestia asta…

– Cât timp petrecți în cantonamente?

Oh, bună asta, zise Robert, înseninat de inspirația celui care întrebase. Ia, spuneți-le cam cât timp acordați pregătirii.

– Unșpe din doișpe luni pe an, veni răspunsul bitter-sweet al lui Florin.

Anul trecut am fost plecați douășpe luni din douășpe, nici de Crăciun n-am fost acasă, nici de Revelion. Am fost în Italia. Dar nu în vacanță. Antrenamente, zise Maria.

Inevitabil s-a atins și latura financiară a sportului, așa, în general. Cu toții știm situația economică actuală, n-are rost să abordăm subiectul, nu e treaba noastră, dar nici nu ne putem prevala de comoditate atunci când nu e cazul. Discuțiile au fost deschise și se vedea că Florin și Maria erau onești în tot ceea ce spuneau.

– Eu nu spun că nu sunt importanți banii, ar fi absurd, dar ca sportiv, gândul la bani ar trebui să fie plasat pe ultimul loc, la retrogradare. Tu, ca sportiv, ai alte priorități: să-ți faci datoria la nivel de club sau la nivel de țară, apoi totul vine de la sine, zise Florin.

– Eu, când am început canotajul la Dinamo, interveni Maria, toată lumea spunea ”Vai, ce mișto, ești la Dinamo…”, fără să știe că baza de pregătire era undeva lângă Snagov și că nu aveam neapărat condiții de cinci stele, dar când am trecut la alt nivel, am avut echipamente mai bune, am avut parte de mai multă atenție, alți antrenor, alte echipaje… Uite, la noi există un antrenor italian, Antonio Colamonici, care a schimbat din temelii mentalitatea și viziunea pe termen mediu-lung. Ne-a dat încredere și ne-a îndrumat pașii spre înalta performanță. Astăzi avem un staff medical format din patru maseuri, trei fizioterapeuți și doi doctori care se ocupă de noi ca de copiii lor. Avem o federație foarte bine închegată iar toate astea se datorează rezultatelor. E o legătură intrinsecă între cerințe, condiții pentru înalta performanță, sprijin din partea federației și dăruire în tot ceea ce facem, nu doar din partea noastră ca sportivi, ci și din partea celor care nu apar pe podiumul de premiere lângă noi, dar care au contribuit în timp la formarea noastră ca sportivi și ca oameni.

”Mi-am aplecat pe patul puștii fruntea grea”, zicea Alfred de Vigny în al său imn universal al neființei. Mi-am aplecat și eu pe patul camerei video fruntea grea, gândindu-mă nu la lupoaică, precum poetul francez, ci la cât de frumoasă e viața, iertată fie-mi platitudinea. Îi priveam pe acești doi tineri din spatele camerei și-mi venea să -i strâng în brațe când o vedeam pe Maria sprijinindu-și capul de umărul lui Florin. Doar ei știau câtă sudoare au lăsat în valurile lacului de la Snagov sau de aiurea, câte speranțe și câte planuri au fost împlinite sau din contra, și n-am putut să mă abțin să nu-mi spun că tocmai fusesem martor la scena unei Cine de Taină, în care apostolii lui Da Vinci erau înlocuiți de oameni normali care-și împărțeau pita și vinul frățește și cu dragoste, așa cum numai bucovinenii mei știu s-o facă.

În încheiere, am zis să dau ceva din casă, ca să vedeți că nici eu n-am nimic de ascuns. I-am scris în seara asta Mariei următorul mesaj:

Maria, scuze încă o dată, dar numai tu mă poți lămuri. În semifinalele de la Olimpiadă ați bătut recordul mondial?”

”Hello! În recalificări, și am scos 05:52:99″

Fără niciun semn de exclamare la finalul propoziției.

Și cred că asta spune totul.

Mulțumim Florin Lehaci, mulțumim Maria Tivodariu!

Nearly got f……g everything!

Dacă zilele trecute scriam despre meciul nostru din etapa a 10-a cu gândul la Liverpool și la imnul lor, azi, după mai bine de 24 de ore de la terminarea meciului, altele mi-s gândurile… Și ca să n-o mai aburim pe aici, că avem și alte treburi și io și domniile voastre, scurt, concis și clar: ”Nearly got fucking everything!”. Da, da… Numai replica lui Tom Shelby o am în cap. Pe repeat.

Etapa a 10-a avea să consemneze debutul returului DNS. După o vacanță de vară presărată cu plecări spre alte zări și cu veniri de forțe proaspete din propria pepinieră, primul nostru meci avea să se joace împotriva echipei C. S. M. Galați, un team clasat pe locul 4, care, la un moment dat, fusese câteva etape bune din prima parte a campionatului pe prima poziție.

Nu știu cu ce gânduri veniseră gălățenii la Humor, bănuiesc totuși, din ce am văzut de pe marginea terenului, că se așteptau să repete figura din tur, când ne administraseră un sever 76-7. Nemeritat, zic eu, dar nu mai contează. Și cred că așteptările le fuseseră cumva împlinite. Pana mea, când ai 14-0 la pauză, cum naiba să n-ai mintea limpede ca o dimineață de toamnă la Voroneț? ”Perfectly splendid!” spunea, precum personajul din ”The haunting of the Bly Manor”, prietenul meu de la C.S.M. Galați, Nistor Ioniță, care ne-a și marcat eseu, numai că…

Măh, cu riscul de a mă repeta, vă spun ceva. Și cine are urechi de auzit, bine, cine nu, la fel de bine: pe Stadionul Tineretului din Gura Humorului este o singură favorită: Rugby Club Gura Humorului. Poate să vină și mama lu` Hurricanes, că tot noi suntem ăia șmecheri. Noa, acu faceți bine și exploatați-vă simțul umorului, nu vă panicați, dar, să știți, pe bune acu, vocea lui Andrei Varvaroi spunându-le mânjilor, înainte de a intra pe teren, că ei sunt singurii favoriți de pe acest teren, va fi pe vecie marcată în pereții vestiarelor ce sunt uneori prea mici pentru războiul atât de mare al acestor băieți cu ei înșiși…

Nu vreau să vorbesc prea mult despre primele 40 de minute. N-am chef. Dar despre a doua repriză aș vorbi o săptămână! O lună! Un an! Ho! La 14-0, cum să spun, că poate nu-s toți specialiști în rugby, e ca și cum ar fi 2-0 la fotbal. Scorul cel mai periculos. Din toate punctele de vedere, dar cu precădere, mental. De ce? Simplu: la 2-0 o lași mai moale, dacă tu ești cel care conduce, că, na, pnm, cîte șanse sunt să iei trei boabe și să pierzi?; pe de altă parte, dacă ești condus cu 2-0 poți să-ți imaginezi că n-ar fi chiar imposibil să egalezi dacă marchezi o dată. Și de aici toată nebunia…

N-o să diminuez meritul oaspeților noștri, superiori ca gabarit, dar nici nu mă pot preface că n-am văzut schimbarea din jocul nostru. Și uite așa, pe nesimțite, se făcuse 17-9 pentru gălățeni, ceea ce însemna că jocul, în a doua parte a sa, ne aparținuse. Vorbeam cu un junior de pe margine, care arunca baloanele înapoi pe teren, că timp ar mai fi pentru o ”remontada”, dar că mi-e greu să cred în ea…

Io, sincer să fiu, nu știu ce are Alex Tucaliuc cu mine, că mereu i-am făcut poze mișto, iertată fie-mi lipsa modestiei, dar uneori îi vine lui așa, de nicăieri, să-mi dea peste nas. Și ce credeți? Când mai erau mai puțin de 10 minute, pune mâna pe balon și înaintează spre butul gălățean, după o fază prelungită de atac în ”cinciu-ul” lor, susținut de Lucian Zup și de Liviu Costan, și mă face de cacao, marcând eseu. Transformat, evident, de Ciprian Nichitean, ca să-mi fie jena și mai mare. 16-17.

Am mai fi avut nevoie de transformarea unei lovituri de pedeapsă și am fi câștigat, am mai fi avut nevoie de câteva minute suplimentare ca să obținem posesia și să urcăm în jumătatea lor, am fi avut nevoie de oleacă de soare, să ne încălzească oasele, am fi avut nevoie de nori, să le întunece judecata oaspeților, am fi avut nevoie de oleacă de noroc…

Bun. Scor final 16-17. Asta a fost și n-are sens să o luăm pe arătură. Felicitări C.S.M. Galați pentru victoria obținută, mulțumim publicului pentru susținere și salutăm zeița Fortuna, oriunde ar fi ea. Aș vrea în încheiere să semnalez prezența în tribună a marelui nostru campion, Mihai Nistor, care l-a învins pe Madison Colby prin KO în Gala care a avut loc la Banc of California Stadium din Los Angeles și care venise împreună cu tatăl, pentru a-l susține pe fratele său, Ioniță Nistor, jucător la C.S.M. Galați.


Lotul folosit de noi:


1 CITEA IULIAN-LAURENTIU
2 DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
4 PINZARU MIHNEA IOAN
5 HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
6 GAVRILIU LEONARD
7 TUCALIUC ALEXANDRU
8 SIDAU VLADUT IULIAN
9 PETRISOR ANDREI BOGDAN
10 DARABAN MIHAI CRISTIAN
11 CUCIUREANU CLAUDIU VASILE
12 NICHITEAN CIPRIAN
13 PLAIU GHEORGHE RAMBO
14 BIVOL GABRIEL
15 STEFANCU ANDREI
16 VARVAROI ANDREI
17 ZUP LUCIAN
18 RUSU STEFANITA SABIN
19 STINGU IONUT ADRIAN
20 COSTAN LIVIU-IULIAN
21 MOROSANU MARIAN
22 GRIGORAS MARIUS EMIL
23 BANDOL ALEXANDRU NICOLAE


ANTRENOR: MIHAI COCA


Brigada de arbitri:


Centru: Vlad Iordăchescu
Tușier: Emi Gorodea și Ionuț Flutur
Observator: George Bargaunas

Au marcat pentru noi:

Eseu – Alex Tucaliuc
Lovituri de pedeapsă: Ciprian Nichitean și Mihăiță Daraban

Interviu Alin Conache, Leul de la Timișoara

Născut pe 7 mai 2002, Alin Conache a început rugby-ul în jurul vârstei de 6 ani. Venit dintr-o familie în care tatăl – Vasile -, dar și frații săi mai mari – Tibi și Gabi – au jucat rugby, Alin a atras atenția asupra sa încă de când activa la juniori, când a câștigat alături de ”prietenii” săi, cum îi place lui să le spună, de la CSȘ Gura Humorlui, nu mai puțin de trei titluri de campion național la categoriile Under 15, Under 16 și Under 17. Și-a făcut debutul în DNS la Rugby Club Gura Humorului, unde a jucat în toate cele opt meciuri din tur, apoi s-a transferat la SCM Timișoara, unde va juca alături de fratele său, Gabi. Am stat de vorbă cu el câteva minute la telefon. Haideți să vedem ce-a avut de spus și ce le-a transmis foștilor săi colegi de la Rugby Club Gura Humorului.

Salut, Alin!

– Salut, Marius!

Ultima oară când ne-am văzut, purtai un tricou galben, acum porți unul albastru. Noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului și toți cei care empatizează cu această echipă te felicităm și îți dorim să ai parte de o carieră de poveste.

– Vă mulțumesc!

– Știu că ai fost vara aceasta într-un stagiu de pregătire la Perpignan, unul dintre cele mai prestigioase echipe din campionatul Francez. Cum a fost această experiență?

– Am ajuns acolo prin intermediul domnului Marius Tincu, dar am beneficiat ca să spun așa, și de sprijinul celor de la Asociația Jucătorilor de Rugby (AJR), care mi-au decontat biletele de avion. Le mulțumesc pe această cale.

Ți-a plăcut orașul?

– Da, e un oraș frumos, cu deschidere la Marea Balearelor, dar așa cum îi stă bine unui oraș din Sudul Franței, are și el ”băieții lui răi”. Până la urmă face parte din farmecul acelei zone și mă bucur că am avut ocazia să stau acolo trei săptămâni.

– Cum arată rugby-ul francez văzut din interior?

– Sigur, rugby-ul francez, per ansamblu e la un alt nivel, îți dai seama, sunt ceva mai organizați și au o altă bază de selecție, dar am remarcat că se pune accentul pe jocul în regim de viteză, în rest nu sunt mari diferențe.

– Ai fost într-un stagiu de pregătire și în Noua Zeelandă, chiar înainte de declanșarea pandemiei. Dacă ar fi să facem o comparație între cele două sisteme de pregătire, ce ai putea spune?

– Mărturisesc că mi-am dorit de mic să ajung în Noua Zeelandă. Evident că tot ce se întâmplă în Noua Zeelandă e unic, ca să nu mai spun că spre deosebire de Franța, care n-are niciun titlu mondial, ei au câștigat deja trei, cu toate astea, ca stil de organizare, să știi că sunt pe acolo ambele țări. Bine, rugby-ul din Noua Zeelandă e un fel de religie pentru ei și poate asta face diferența, dar, repet, mă bucur nespus că am avut ocazia să ajung acolo și să mă antrenez alături de ei.

– După cele trei săptămâni petrecute la Perpignan, de la care ai și primit o ofertă pentru un an, ai ales totuși să vii acasă, în România. De ce n-ai rămas în Franța?

– Așa este, mi s-a făcut această ofertă pe un an, cu masă și cazare asigurată, dar fără salariu. Nu e vorba de aroganță aici sau mai știu eu ce, dar am considerat că e mai bine pentru mine să joc acasă.

Și uite așa ai ajuns la Timișoara, unde este legitimat și Gabi, fratele tău mai mare. Cum ai fost primit?

– Bine, băieții mă știau de mic, de când veneam la meciuri cu tot felul de pancarde cu ”Hai Timișoara!”, ”Hai Gabi!”. și altele. Oricum, în vacanțe făceam antrenamente cu ei, așa că n-am avut probleme de adaptare sau de altă natură.

– Ai debutat la Timișoara în meciul jucat împotriva celor de la Baia Mare, în cadrul Cupei României, unde ai și marcat. Cum a fost?

– Da, am jucat 30 minute, în repriza a doua… Am și dat la bețe. Una mai ușoară am ratat-o, iar pe cealaltă, dintr-o poziție mai dificlă, am fructificat-o.

– Alin, ai ajuns să joci la o echipă puternică, în Superligă, ai toate motivele să fii convins că începând de acum cariera ta are practic un orizont nemărginit. Ai plecat de la Gura Humorului, mai exact de la CSȘ Gura Humorului, și apoi Rugby Club Gura Humorului – echipa de seniori la care ai jucat în turul din cadrul DNS -, spune-mi ce înseamnă pentru tine acest club?

– A fost o perioadă foarte frumoasă la Gura Humorului, chiar a fost ceva… n-am cuvinte. Ne-am înțeles foarte bine cu toții: colegi, colectiv, tot. Și n-am fost doar colegi, am fost prieteni. O familie chiar.

Da, știu ce spui, însă trebuie să-ți urmezi drumul, căci așa e viața, dar să știi că noi ne-am bucurat pentru tine. Ce le transmiți foștilor tăi colegi de echipă, prietenilor, familiei tale de la Gura Humorului?

– În primul rând sănătate, apoi să se antreneze din greu, pentru că aș vrea să ieșim campioni în DNS. Da, ai auzit bine, am spus ”să ieșim”, pentru că pot spune că-s încă la Humor. O parte din sufletul meu a rămas la Gura Humorului.

« Older Entries