Il Volo

Cât să fi trecut de la bătălia de la Berezina? Recunosc, am și eu o obsesie… O sută, două sute de ani? Mai exact două sute zece ani. Cam tot atât cât o să mai treacă până când Arabia Saudită o să bată din nou Argentina cu 2-1, dar asta e altă poveste. Da… Două sute zece ani de când Napoleon mâncase o bătaie cruntă de la ruși. Întâmplarea face că rușii sunt din nou în război, de data asta cu civilizația în sine, dar ceea ce m-a dus cu gândul la istoria de acum două secole a fost câmpul de bătălie de la Iași, îmbibat cu apă, noroi și zăpadă, unde aveam să ne pironim crampoanele în drumul nostru spre buturile gazdelor.

Nu știu ce o fi simțit Împăratul, probabil nu-i picase bine înfrângerea, dar în ceea ce mă privește, eseul înscris de Cip, așa cum îmi place mie să-i spun lui Nichitean, încă din primele minute de joc, după un sprint marca Usain Bolt pe partea stângă, m-a dus cu gândul la Petroșani, când, în urmă cu doi ani cred, și pe o vreme asemănătoare, am jucat cel mai mișto rugby al nostru, ever.

Îmi spunea cineva de pe marginea Stadionului TEPRO că se așteaptă la un meci tensionat. Știu, n-ar fi trebuit să-i confirm, pentru că în echipa ieșeană activează șase rugbyști care jucaseră pentru noi când la Iași nu era echipă de rugby și n-ar fi trebuit să ne punem astfel de probleme, dar încrâncenarea din teren a dovedit faptul că sentimentul acela profund pe care ți-l dă camaraderia din rugby e plin de paradoxuri. Și e mișto că e așa. Păi ce voiați, mă? Să spargem semințe pe teren? Păcat că n-ați văzut întâlnirea de gradul trei dintre Zup și Vaman… Noroc că Lucică al nostru e rațional și că Pici e sprinten ca un păstrăv…

N-aș vrea să nominalizez pe cineva anume din echipa noastră. Toți băieții, de la fundaș până la taloner, au depus un efort aproape inuman în încercarea de a face un joc bun. Și eu spun că le-a ieșit. Că n-am câștigat duminică, e OK, putem trăi cu asta, dar mi-a rămas întipărită în minte imaginea căpitanului nostru, căruia noi îi spunem Bubu, dar al cărui nume e Adrian Buiciuc. Bubu, vreau să spun doar atât: genunchiul pe care l-ai pus în glia răscolită și îmbibată cu sudoare și zăpadă, în semn de capitulare în fața durerii, va fi același genunchi pe care, cândva, într-o vreme în care Berezina, Napoleon, Petroșani și Iași vor fi fost date demult uitării, se va sprijini în vremuri de restriște, dar și de bucurie, spiritul unic, nebun și nemuritor al acestei echipe. Al celei mai mișto echipe din lume. Rugby Club Gura Humorului.

Și, da, abia atunci o să înțeleagă lumea de ce ne place Zucchero și Il Volo.

Lăsați orice speranță, voi, cei ce intrați aici!

În weekendul care a trecut Anglia a pierdut pe teren propriu în fața Argentinei, Țara Galilor a aruncat prosopul alb în fața All Blacks, Naționala României U20 a fost învinsă de Belgia și, sincer, nici noi nu ne-am simțit prea bine.

Nu știu colegii mei din staff, copiii care au debutat la seniori sau ceilalți jucători cum s-au simțit, dar eu, având rădăcini bine înfipte în inima Ardealului, m-am simțit la Cluj ca acasă. Cert e că, după cum am citit în dâra lăsată de crampoanele lor, bag seama că și lor le-o fost drag Ardealul. Să nu mă înțelegeți greșit, dâra a fost dreaptă, că pălinca era bine păzită, dar lungă și adâncă, ca o brazdă lăsată de un plug tocit pe un pământ dogorit de soare.

E greu să digeri o înfrângere și e și mai greu să cauți scuze. N-o să căutăm scuze, n-o să ne facem mea culpa și n-o s-o dăm în fatalitate, destin sau horoscop, a fost o înfrângere și atât. Că e o diferență mare de scor sau că puteam face mai multe, nu are relevanță. Cel puțin pentru noi, care știm exact ce și cât putem face, dar așa cum luna își ascunde mereu fața ei umbrită, așa ne pitim și noi durerea în umbra scrâșnetului dinților. Și nu e plăcut deloc, credeți-mă.

Începe repriza a doua. Scorul de pe tabela de marcaj, amplasat în apropierea aleilor Parcului „Iuliu Hațieganu„ indica un diabolic 66-6 pentru gazde, iar asta mă ducea cu gândul la infernul lui Dante: Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate! O, maestre, dacă ai ști câte am lăsat și noi, pe lângă speranțe…

M-am așezat pe banca de rezerve, lângă Andrei, care, pentru cine nu știe, e un tip efervescent ca o scânteie care-și caută locul necontenit între paie, pentru a declanșa infernul (tot de la Dante mi se trage, cred). În spatele băncii noastre, un tată îi explică unui copil de 6-7 ani de ce se pasează numai înapoi, o cioară își aranjează meticulos o pană din coadă, un domn trecut bine de șaizeci de ani privește cu îngrijorare, ca să nu spun nostalgie, spre echipamentul roșu, și el, ca infernul, al domnișoarei arbitru, iar Andrei, pentru prima oară de când îl știu, tace. Pesemne că în infern se tace, pentru a se auzi mai bine urletele năpăstuiților.

Îmi privesc ceasurile de la mână. Un zâmbet amar însoțește imaginea lui Maradona, care mi se perindă în fața ochilor, cu două ceasuri la mână. Chiar, o fi și el în infern pentru că a trișat în meciul cu Anglia?  Îl am pe al meu și pe al lui Liviu. Pe unul dintre degete am chiar și o verighetă. Nu, nu e mea, dar am primit-o spre păstrare. Nu știu dacă fac bine că spun, dar în timpul meciului primesc spre păstrare o mulțime de bunuri de valoare care aparțin jucătorilor. Practic, sunt un fel Revolut la purtător, dar asta rămâne între noi. Și tot pentru prima oară închid aparatul de fotografiat cu mult timp înainte de fluierul de final. Nu, nu era ca și cum am fi ascuns și eu și Andrei gunoiul sub preș, era doar dovada supremă a respectului față de spiritul acestui sport și exprimarea convingerii că buni sau mediocri, mari sau mici, bătrâni sau tineri, fiecare dintre noi, cei care scriem istoria acestei echipe în rugby-ul românesc din poziția de jucători, antrenori sau membri ai staff-ului, o facem din toată inima și știm că undeva, cândva, cineva o să-și amintească de Gura Humorului, locul unde se nasc și se formează campioni, chiar dacă uneori înfrângerile ne fac să simțim din plin povara timpului înainte de împlinirea sa. Și, zău că doare. Dar trece.

Bun. Îi felicităm pentru victorie pe studenții clujeni și ne bucurăm că au jucat cel mai bun rugby al lor, spre deosebire de alții, care cred că lovitura cu capul în bărbia adversarului căzut jos e sport olimpic. Nu e, bă, sport olimpic, e curvăsărie, dar om detalia noi cu prima ocazie când ne picați în mână.

P.S. Articolul este un pamflet și nu implică poziția oficială a Rugby Club Gura Humorului.

Împăratul Muștelor

Îmi amintesc de săptămânile de practică obligatorie cu care începeam școala. Unii, mai norocoși, se trezeau repartizați la mere, pe dealurile copilăriei lui Birlic, alții, pentru care norocul e ca floarea de colț, nimereau la cartofi sau sfeclă furajeră. Nici nu știu dacă mai are rost să spun unde am nimerit eu. Evident, la barabule, la Dumbrava. Am rezistat trei nopți, după care, în urma unei extorsiuni, am fugit acasă. Nu era de mine. La sfârșitul practicicii am cumpărat o sticlă de Ovidiu și i-am dat-o maistrului care ne ponta și am rezolvat problema. O să spuneți că a fost corupție. Nu vă contrazic. Doar că s-a prescris.

Meciul cu Grivița s-a desfășurat pe o vreme nespus de frumoasă. Aproape că făceai insolație. Știam de ce eram noi în stare, și n-o spun de dragul cursivității, dar știam și cu cine aveam de-a face. Ne întâlniserăm de atâtea ori, fie la Humor, fie la București… E ca și cum i-ai ști toate tabieturile celei cu care stai de peste douăzeci de ani și ridici din umeri, a neputință. Sau a nepăsare, depinde de firea fiecăruia. Am început prost, ca în meciul cu Galați, și am încasat rapid un eseu. Nu cred că e o chestiune patologică și nici un handicap, pentru că, vorba aia, important e cum termini… Dar să n-o dăm în altele, că nu e locul potrivit. Și ne-am văzut conduși la pauză, deși, sincer să fiu, cu puțină atenție am fi putut trece lejer în avantaj.

Știți, sinceritatea poate fi o virtute, spun poate pentru că de multe ori sinceritatea rănește, tulbură și produce agitație, dar îmi asum ceea ce o să spun, pentru că eram acolo, în iarbă. Spiritele, într-un meci de rugby, se pot încinge, se întâmplă și la case mai mari, într-un fel e ceva normal. Dar să-i auzi pe grivițeni spunându-și unul altuia ”Haideți, mă, să jucăm rugby! Lăsați dreacu prostiile și haideți să jucăm!”, așa, parcă-ți vine să plângi când te gândești că unul dintre cele mai vechi cluburi de rugby din România a ajuns să cânte manele pe teren și să împartă pumni și capuri în gură, în loc să-și onoreze blazonul, că de rugby nu se poate vorbi. Sau poftim, că-s generos, se poate vorbi, dar, așa, în șoaptă.

Dacă a juca contra Griviței București a fost o onoare, pentru orice club mai mare sau mai mic , în numele a ceea ce a făcut pentru rugby-ul autohton, astăzi, a juca contra Griviței e ca practica obligatorie la cartofi, unde, după o zi de muncă, erai nespălat, flămând și pontat de un maistru ciufut care, dacă nu-ți făceai norma, te repartiza la grajduri și te încorona peste noapte împărat.

Împăratul muștelor.

P.S:

Acest text este un pamflet și nu implică în niciun fel poziția oficială a Rugby Club Gura Humorului

I`ll Be Back!

Marian Popescu

Galațiul ne-a întâmpinat, ca de obicei, cu tot ce avea mai bun în bătătură: vreme de primăvară, pește de Dunăre garnisit cu vin alb, forfotă domoală pe faleză, semn că până și forfota nu mai era ce-a fost odată și un hotel cu clanțe de unică folosință. Pot să pun sau să nu pun ghilimele. N-am pus. Când am ieșit de la cinema, singura dovadă vie a vecinătății fluviului era un crucișător, că noi așa-l vedeam după două porții de nachos,  cu nume de legendă: ”Perseus”. Lipsea ”Medusa”, dar hei, astea-s detalii pe care numai un zălud ca mine le-ar fi sesizat.

Ploaia, de care nu scap nici dacă ajung în Deșertul Gobi, ne-a bătut în ferestre cu degete de Babă Cloanță stricându-ne somnul și implicit visele. Că de visuri nu ne ocupăm noaptea. Îngrijorat până peste poate de zgomotul infernal care amenința calitatea odihnei colegilor mei, am dat perdeaua la o parte și am închis fereastra ușor, să nu scârțâie. N-aș fi vrut ca pilierul și cel din linia a doua cu care împărțeam camera 13 să fie afectați acustic. Poftim? Evident că mă înconjor numai de pilieri, taloneri și linia a doua! Nu vedeți că am nevoie de bodyguard? Nu! Nu erau fani ai clubului gazdă cu tobe și trompete ca să ne strice odihna, deși mi-ar fi plăcut să fie așa, dacă tot sunt cinic, dar important e că m-am liniștit și că după ce am băgat tot ce era de băgat în frigiderul meteo, m-am întors pe partea ailaltă.

Iarba udă, soarele generos și mirosul de ulei mi-au răscolit pe loc amintirile. Parcă ieri făceam interviuri cu Costan și Mihnea, parcă acum 2 ore citeam pe youtube componența lotului nostru. Dar azi era despre altceva. Trebuia să fie vorba despre altceva. Cu un lot tânăr și entuziasmat, cu o stare de spirit excelentă, tributară spiritului acela ancestral care zace în ADN-ul băieților mei și care le spune că viața este una singură și că nimic nu e mai presus decât să știi că ai dat tot ce ai avut mai bun în tine, am început meciul prost. Pentru că în loc să profităm de superioritatea numerică, am încasat trei eseuri. Scurte și tari precum un espresso. Și uite așa, ne-am văzut conduși la pauză cu 21-0. Nedrept, pentru că știu ce pot ai mei, dar cine paștele mă-sii poate spune că viața a fost vreodată dreaptă? Pauza ne-a găsit la marginea terenului ușor debusolați. Părea că istoria se repetă și că aveam să plecăm capul și să ne predăm. Numai că…

Repriza a doua avea să rescrie una dintre cele mai mișto pagini din istoria confruntării dintre gălățeni și humoreni. Știu că n-ar fi trebuit să spun în public, știu că se vor sesiza anumite foruri oficiale și știu că pot fi și arestat, dar asta e, frate, îmi asum. Adică, na, sunt un om asumat. Mă rog, responsabil. Ho! Cert e că le-am cerut băieților să-mi dea ghetele, căștile de protecție și protezele. S-au uitat la mine de parcă nu m-ar fi cunoscut, dar mi le-au dat. M-am retras în spatele buturilor. Nu voiam ca nici măcar Perseus să știe ce fac acolo. Am luat ghetele, am dat jos crampoanele și le-am înlocuit cu cuie din clorură de potasiu, am pus frunze de mentă în căști și am îmbibat protezele în pastă de ardei iute.

Să știți că nu mi-e ușor să fiu acolo, în iarbă, lângă ai mei, când au meci, indiferent de scor. De multe ori mă trezesc cu un nod în gât, de multe ori mă aud strigând ”Bravo, băi, băiatule!”, și de și mai multe ori suspin la unison cu ei. Când am preluat conducerea cu 24-21, după un eseu reușit de Rohan, mi-am zis că în sfârșit putem pleca acasă cu o victorie pe malul Dunării și că vrăjile mele au contrabalansat vraja ploii care ne stricase somnul, dar adevărul e că tinerețea, în general, îți cere tributul. Lipsa de experiență ne-a venit de hac. N-am cum să fiu supărat pe ei, că nici voi nu puteți fi supărați pe copchiii voștri, și nici n-am ce să le reproșez, dar poate dacă gălățenii, mai maturi și mai experimentați, n-ar fi avut norocul de a ne marca două eseuri în ultimele 8 minute, când eram doar 13 pe teren, altfel s-ar fi rotit azi planeta, iar ”Medusa”, cea după care m-am uitat în aval și-n amonte, n-ar mai fi atârnat inertă în mâinile lui ”Perseus”, ci ar fi sfârșit pe un platou la Kaufland, batjocorită cu mujdei.

Eram lângă Ștefăniță, când antrenorul gălățenilor i-a spus: ”Felicitări! Ai niște băieți pe cinste!”. I-am spus și eu, lipsit de inspirație și opac precum o frunză de nuc: ”I`ll be back!”, și să mor dacă am spus-o la mișto.

« Older Entries