Ia ziarul! Ia ziarul!

„Ia ziarul! Ia ziarul!” strigă un copil dintr-un televizor agăţat pe perete cu un ton ce-ţi merge fix la inimă şi care te face să te gândeşti de două ori înainte de a spune că te enervează reclamele. Nu ştiu dacă voi trece vreodată pragul farmaciei respective, puţin probabil, însă voi da curs îndemnului de a cumpăra ziarul fără să arunc o privire, fie ea şi condescendentă, către ecranul telefonului negru ca gura unei babe cu vederea ostenită, că, deh, sunt un conservator prin definiţie: citesc ştirile online numai ca să văd ce boacănă a mai făcut Dăncilă.

Cert e că mi-ar fi plăcut să văd reclama asta la un televizor cu lămpi. Din acela cu carcasa din lemn de prun pe care stăteau bibelourile sau crizantemele din plastic… Oare cât o mai fi costând azi o lampă PL500? Că era la mare căutare. Practic, erai Dumnezeu pe pământ dacă deţineai două. Mda…

Mă plimbam într-o zi pe aleile din Ariniş, cu gândul scăpat din laţ şi privirea lăsată liberă să zburde pe unde voia dumneaei. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare coclit care arunca portocale din înaltul cerului peste vârfurile foioaselor din împrejurimi… Bag seama că are o acurateţe deosebită, altfel nu-mi explic de ce nu s-ar atinge măcar o dată la un milion de ani şi de un brad sau de un molid. O fi având el politica lui, nimic de zis, ce, mie îmi cere socoteală vreodată cineva în cine arunc şi cu ce? Nu cred. Şi totuşi se… hai s-o spun în limba lui Galiei, că dă mai bine şi lasă impresia c-aş fi cult: eppur si muove! Îl bănuiesc de o colaborare ascunsă cu un altfel de stat paralel! Dovada? Laricea de la poarta casei mele. Punct.

Acu, lăsând gluma la o parte, nu pot să nu admir sensibilitatea Creatorului, care poleieşte cu aur finalurile curselor, mai ales pe acelea ciclice. Mărturisesc că mie nu mi-ar fi trecut prin cap în veci să medaliez toamnele şi să fac din moarte o promisiune certă. Căci, până la urmă, să fim serioşi, cine nu-şi doreşte să fie dus cu zăhărelul, eventual cu zaharina cumpărată la farmacia din reclamă şi să se lase sedus de măreţia ipoteticei nemuriri? Ei bine, eu, da! Asta e… Cine crede că mă poate pricopsi cu o plictiseală de, să zicem, cinci milenii, îi stau la dispoziţie.

Am şi acum în minte replica genială pusă de Kazantzakis în gura lui Anthony Quinn, după ce funicularul care-i mâncase toţi bănuţii prietenului său se prăbuşise: Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash? şi nu ştiu dacă n-ar fi cumva mai potrivit să luăm un braţ de ziare vechi, îngălbenite şi roase de şoareci şi să ieşim pe stradă strigând din toţi bojocii: Ia toamna! Ia toamna!

P.S.

Ştie cineva dacă pisicile din Egipt îşi schimbă blana de două ori pe an, aşa cum fac mâţele noastre, sau colaborează şi ele cu vreo lojă masonică şi fie n-o schimbă deloc, fie o fac de patru ori pe an?

Hmmm…

Reclame

Après moi le déluge!

Între calificarea Cocoşului Galic, îmblânzirea Pumelor şi înţelepciunea Regelui Ludovic al XIV-lea nu există altceva decât sprintul concret al lui Mbape. Păcat că n-a prins secolul al XVIII-lea. Mi-ar fi plăcut să învăţ la Istorie despre ciocolatiul care a bătut recordul lui Fidipide, alergând din Vendée până-n Provence pentru a anunţa triumful Revoluţiei Franceze.  Ar fi scris despre el şi Victor Hugo. Aşa, iaca, scriu eu. Victoria francezilor seamănă cu  vuitele celor două potopuri ce macină urbea mea: cel care-mi aminteşte de Noe şi cel care se zbate în halba de bere rămasă, vai, goală pe trei sferturi. Ambele la fel de meritate, că, deh, mai păcătuim câteodată.

Am întrebat-o, înainte de meci:

— Tango sau Moulin Rouge?

— Tango…

Fire romantică, n-avea cum să aleagă destrăbălarea în detrimentul eleganţei, de aceea am mers pe pragmatismul  feminin, cel care separă grâul de neghină. Cât pe ce să pariez toată agoniseala. Ceva m-a oprit să n-o fac: perspectiva prânzului împopoţonat cu o pungă de covrigi uscaţi. Iluzia îmbogăţirii nu mi-a dat ghes să umblu la card şi nici la codul PIN. N-am nevoie de bani. Banii sunt pentru politicieni, pentru dicţionare, DOOM-uri şi Gramatica Elementară, nu-i aşa, Doamna Viorica? Mie lăsaţi-mi podul liber, poarta goală şi dreptul de a urla, după ce voi fi marcat cu capul: “Après moi le déluge!”, apoi mergeţi la culcare, că şi mâine e o zi, chiar dacă Ţepeş nu mai vine.

Poate vine Cavani…

14 + 2 = ♥

Culoarul hotelului zumzăie: râsete, chiuituri şi sloganuri revanşarde faţă de bătrâneţea pitită după tulpina unui lămâi nealtoit, de unde puteai admira pârtia în voie fără să fii deranjat. Dacă n-ar fi existat iarna, Vatra Dornei ar fi fost un cătun prin centrul căruia trece câte un accelerat, dar ţin asta pentru mine. Nu vreau să-mi fac duşmani.

Suntem liceeni. Unii cu aplecare spre carte, alţii cu gândul la Occident. Depinde de culoarea ochilor pe care-i iubeam ori pe care credeam că-i iubeam.  Chestiune de nuanţă. E una dintre zilele acelea rarisime când o excursie la munte îţi poate înlesni apropierea de nemurire sau îţi poate compromite încrederea. Complicat. Şi nedrept.

Nimic special. Un autocar albastru, o oră nepotrivită, căci nimic nu e mai dulce decât somnul de la ora 6, şi lupta pentru locurile de la geam. Am o căciulă rusească, gri. Nu prea voiam s-o port. Cred că din cauza economiei politice care ni se predase la şcoală. Purtai o astfel de căciulă doar dacă erai unul dintre aceia care nu visau nici la nemurire, nici la Occident. Ori eu nu eram.

Câţiva dintre colegii mei cântă. De fapt tot autocarul cântă, din toate injectoarele. Mi-ar plăcea şi mie să mă alătur, dar am lucruri mai importante de rezolvat: trebuie să văd unde-i blonda. Aha, gata, am dibuit-o! Al treilea scaun, pe dreapta. Nu e mult, dar e o victorie, căci o văd mereu în reflexia geamurilor. A la Pirus, dar astea sunt detalii. Nu poate omul să facă o confesiune că îl şi judecaţi.

Te-am mângâiat pe păr uşor,
Peruca ţi s-a dat pe spate
Şi-înfocat
Chelie am sărutat,
Poate să-mi cadă-n cap şi o cărămidă!
Sunt fericit că m-am îndrăgostit!

 Ai coborât din troleibuz,
Mi te-ai arătat întreagă,
Şchiopătai,
Picior de lemn aveai,
Poate să-mi cadă-n cap şi o cărămidă!
Sunt fericit că m-am îndrăgostit!

Poate că liricul are de suferit un pic, dar refuz să cred că aţi pierdut simţul umorului. Păi nu e azi 14 ? Cântaţi şi voi! Luaţi-vă perechea de toartă şi priviţi-vă în oglindă. Nu-i aşa că vă stă bine?

Abia peste câţiva ani am aflat că era un cover. Unul făcut după o capodoperă ce-a încununat coloană sonoră a filmului în care au jucat cei mai frumoşi bărbaţi de pe Terra: Paul Newman şi Robert Redford.

Exact!

Butch Cassidy and The Sundance Kid.

Of, repede se scurge timpul. Am aflat asta abia ieri, când am revăzut pelicula cu pricina. Am cântat cât m-au ţinut bojocii. Şi am bojoci buni. E adevărat că blonda din autocar s-a căsătorit. Dacă am apucat să-i inventariez genele? Lăsaţi…

În seara aceea mi-am aranjat frizura vreme de o oră şi am dosit căciula rusească în rucsac. Mă transformasem. Eram revoluţionar. Unul căruia niciodată până atunci şi nici de atunci încolo nu i-a mai stat părul atât de bine.

Raindrops keep falling on my head
But that doesnt`t mean my eyes will soon be turning red
Crying`s not for me
Cause I anin`t gonna stop the rain by complaining

Aşa a fost să fie

“Aşa a fost să fie…”

Teribilă filosofia cioplitorului în lemn, care plânge declinul industriei mătăsii din cauza penuriei de frunze de dud. „E bun şi rumeguşul, dar nu poţi face pantaloni din el”, îmi spunea, ţintuindu-mă cu privirea gepidului care vedea prima oară zidul lui Aurelian. A avut şi Roma chinezii ei. Îi are şi acum, fir-ar al dracu` de globalizare…

Laşitatea meşterului mi-a amintit de radierele chinezeşti din copilărie. Erau rozalii sau verzi şi miroseau frumos. Pot să spun şi ce gust aveau, pentru că muşcam din ele. Când erau noi aveau textura unui bulgăre de tofu, dar după ce ştergeam cu ele notele din carnet, aveau gust de haiducie. A cioplitorului n-avea culoare, dar mirosea a tulburel şi a deşertăciune.

L-am întrebat dacă ştie cu ce se hrănesc viermii de mătase.

Cu lapte de pasăre şi făină de orez, mi-a răspuns lovind cu toporişca buturuga ce ascundea printre inele comori supte din ţărână. Meşterului meu îi lipsea doaga raţiunii, dar putea trăi cu acest disconfort.; chiar mai bine decât micii producători de mătase naturală pe care-i condamnase la înfometare, în numele unui ţel de uz casnic: acela de a-i satisface babei lui nevoia de a freca mămăliga cu un făcăleţ din lemn de dud.

N-am mai trăit aşa o vară din vremea în care intram prin efracţie în casele melcilor plecaţi la pescuit. Făceam contrabandă cu perle. Şi pentru că D-zeu mi-a dat multă minte, vindeam boabe de mac tăvălite-n sidef şi vafe contrafăcute. M-au arestat după ce m-au prins trecând Jiul pe care intenţionam să-l fac Dunăre, dacă Dunăre n-aveam, şi m-au condamnat la trei ani cu executare.

I-am fumat…

După ce m-au eliberat, am cules un braţ de flori de nuc şi m-am dus glonţ la uşa iubitei mele, o femeie dârză pe care o lăsasem cu damigenele pline de benzină şi ratele neachitate.

Am găsit-o cu doi copii; făcea dulceaţă din muguri de molid. Când am văzut-o cu şorţ în faţă şi cu zahar pe degete, mi-am amintit de vorbele cioplitorului filosof şi le-am adaptat situaţiei, că de aia îl iubesc pe Darwin: Sunt bune şi florile de nuc, dar nu poţi face din ele cozonaci.

Aşa a fost să fie…

Apoi am plecat în sus, pe Siret, spre graniţa cu Ucraina, să culeg chiştoace. Auzisem că unii se propăşiseră din contrabanda cu ţigări.

Cu ţigări din alea, de după.

Semne bune, 2015

Tendinţe


Am o tendinţă parşivă de a crede despre mine că sunt un bun evaluator, dar fără pretenţia de a urca la rang maxim ideea de déjà vu.

De altfel nu mi-am dorit vreodată să cunosc viitorul decât în măsura în care mi-ar dezvălui numerelor câştigătoare la tragerea din Duminica Floriilor. Istovitoare deşertăciune. Şi bezmetică…

Plouă.

Azi mă simt un pic mai bine, deşi mă apasă o epuizare octogenară.
Înclin să  cred că am avut zile mai bune.

Îţi spun un secret: îmi place să pictez.
Cu cuvinte.

Plouă.
Voi picta o poveste.
Despre tendinţa parşivă de a mă considera un bun evaluator.