Flori şi ciocolată

Extazul e o formă comprimată a sentimentului de iubire, închis într-o pilulă pe care o iei din şase în şase ore, cu speranţa că va ţine departe agoniile care-ţi bat la geam, când te aştepţi mai puţin. Asta e părerea mea, zicea un bibliotecar bătrân de care-mi amintesc şi acum, când răsfoiesc scrisorile lui Michelangelo. E drept, iubirile din veacul acela care se căznea să scoată lumina din tenebrele istoriei, aveau şi ceva dubios în ele. Mă rog, cine suntem noi ca să judecăm geniul lui Da Vinci? Eu, spre deosebire de alţii care-şi ascund tarele, m-am născut cu un handicap pe care nu-l ascund şi care necesită tratament cu antibiotice pe termen lung din şase în şase. Ce vrei tu. Ore, zile, ani…

Multe cărţi avea bibliotecarul acela… De toate culorile, mărimile, formele. Avea cărţi rotunde, cărţi pătrate, cărţi triunghiulare, chiar şi cărţi în formă de inimă legate cu sfori albe şi roşii. Una singură îi lipsea. N-a vrut să spună care, dar cred că era ceva foarte important. Ştii, am citit şi eu câteva cărţi. Unele au fost bune, dar n-am ştiut să le păstrez, altele au fost proaste şi le-am lăsat să-şi îngălbenească filele pe noptieră. Am citit cărţi care, deşi începeau bine, îşi pierdeau din esenţă pe parcurs. Unele începeau prost şi se terminau prost,  altele începeau bine şi nu se terminau deloc, altele ajungeau direct în sobă, pentru că nu erau compatibile cu ochelarii mei…

Iubirea nu m-a ocolit niciodată. Atâta doar că n-am avut  la mine un sens giratoriu care s-o facă să rămână, care s-o facă să-şi bage picioarele în ea prioritate de raţiune, care să ţină la distanţă prin forţa centrifugă agoniile ce-mi pândeau slăbiciunile, precum curvele care mimează dragostea, lăsând urme de tocuri pe trotuare. Nu m-a ocolit, dar nici nu m-a răsfăţat. Nu mi-a pregătit micul dejun, dar nici nu m-a lăsat să mor de foame. Nu m-a făcut să văd lumina, dar nici să orbecăiesc prin beznă. Nu m-a întinerit, dar nici nu m-a lăsat să cad. Nu mi-a maculat calea, dar nici nu mi-a curăţat destinul de mizerii…

La mine în palmă n-o să găseşti linii frânte. Nu. La mine în palmă găseşti numai linii continue care pornesc din dreptul inimii şi care se pierd dincolo de tegumente, în dreptul inimii tale, traversând ţări,oceane, continente. Palmele mele sunt tăiate până la os de dorul punctului acela după care tânjesc liniile, ghidate de dorinţa regăsirii. Matematica n-a fost niciodată punctul meu forte. Din contra. Am crezut mereu că adunând minusurile voi putea strânge toate crucile de pe pământ şi astfel nu va mai exista moarte. Era perioada mea romantică. Atunci credeam în nemurire şi mizam pe ideea că Dumnezeu poate fi mituit…

Ingrată soartă trebuie să fi avut bibliotecarul acela de care-ţi povesteam, dacă te gândeşti că a greşit veacul în care s-a născut. Mi s-a întâmplat şi mie. Mai ţii minte când îţi spuneam că mă simt în plus în veacul pe care-l trăiesc? Aşa trebuie să se fi simţit şi el… Păi să fi apucat el să răsfoiască sulurile din Alexandria, să le pună pe căprării, să le inventarieze… Ingrată soartă trebuie să aibă şi iubirile astea defazate, când inimile se caută unele pe altele la intervale de câteva secole. Barăm să fi făcut Dumnezeu cumva şi să ne arate un semn, ceva, măcar să ştim şi noi, aşa cum ştiu musulmanii unde e Mecca, din ce direcţie adie melancolia…

Agonie, mă întorc la tine şi la Michelangelo. Dacă ai şti de câte ori am aruncat cu var peste tot ceea ce am făcut. Cică purifică… Prostii! Nu purifică nimic. Păduchii revin în forţă peste un an sau peste o lună, păianjenii îşi ţes pânza în continuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, florile de mucegai îmbobocesc şi tainele se adâncesc mai mult, pierzându-se pentru totdeauna, aşa cum pierdut am fost şi eu, privindu-ţi palmele, numărându-ţi răsăriturile din irişi, mirosindu-ţi parfumul, simţindu-ţi atingerile de mătase, auzindu-ţi paşii ce te duceau spre mine, rugându-te să-mi vindeci rănile provocate de privirile aruncate peste milenii în căutarea ta, gustându-ţi aroma dulce-amăruie a florilor de ciocolată prinse în părul tău de un vânt pribeag, care, ca şi mine, pornise în căutarea pânzelor naufragiate.

Declaraţie. De toamnă

Juri să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu…

De parcă dreptatea s-ar culca pe o ureche ascultându-mi vorbele. Poftim: jur! Şi? Schimbă asta cu ceva cursul lumii, sau, poftim, să nu spui că-s arogant, cursul vieţii mele? Sau ale tale sau ale oricui altcuiva? Prostii… Hai să facem un târg: eu îţi spun cum stau lucrurile, iar tu mă asculţi fără să mă întrerupi. Şi ce-o mai fi de zis, dacă o mai fi, om mai zice. Bine? Mulţumesc…

Jur că în dimineaţa aceea, când părul tău se împrăştia pe pernă umplând odaia cu miros de mere, am ştiut că va fi ultima. Nu mă întreba cum am putut să simt, ai promis că nu mă întrerupi. Am ştiut că va fi ultima, cum spuneam, dar nu m-am panicat. Aveam de partea mea spectrul degustării cidrului şi al clătitelor de la barul din colţul străzii. Poftim? Dracu ştie cum se numeşte, important era mirosul merelor din părul tău şi spectrul…

Jur că dacă aş fi putut îmbutelia cumva mirosul pielii tale, aş fi făcut avere. Hai, acum chiar nu e cazul să râzi. Bine, poţi s-o faci, dar nu mult şi nu cu mâna la gură. Dacă tot e să-mi plâng de milă, măcar să-mi rămână întipărit în timpane râsul tău, pe care mereu l-am asemănat cu al Giocondei. Exagerez? Aşa ai spus mereu, ignorându-mi jurământul. Poftim, iar m-ai întrerupt. Nici nu mai ştiu ce voiam să spun…

Jur că niciodată n-am perceput mai limpede acordurile melodiei pe care o ascultam în restaurantul acela cu nume italian, în care barmanul îţi făcuse cu ochiul — l-am înţeles, era greu să se abţină —, că n-am aranjat nimic cu ei şi că scena de la TV, din „Lady and the Tramp”, în care ei trag de o macaroană până când li se întâlnesc năsucurile a fost o coincidenţă. De data asta chiar te rog să mă întrerupi. Ştiu că vrei să-mi spui ceva… Da, pot fredona şi acum o strofă:

Oh, this is the night, it’s a beautiful night
And we call it bella notte
Look at the skies, they have stars in their eyes
On this lovely bella notte

Jur că n-am să te mai caut niciodată. Ha! Ai văzut? Cum am spus asta, cum ai arcuit sprâncenele. Nu ştiu dacă a mirare sau a neîncredere. Până la urmă e problema ta, eu nu sunt adeptul ciocănitului la uşi câtă vreme ale mele sunt larg deschise. Şi ce dacă poate intra oricine? Tu cum ai intrat fără să-ţi fie teamă că poate, na, şi eu ca omul, voiam să-mi văd liniştit de film, să-mi arunc şosetele aiurea şi să trag din ţigară ca şi cum aş mai fi avut de trăit doar o oră? Da, ştiu, sunt patetic, dar parcă te rugasem să nu vorbeşti…

Jur că dacă la iarnă o să-mi fie toamnă de tine, o să-ţi acopăr poza cu funingine, o să fac un avion din ea, şi… ba nu, mai bine un vapor, o să fac un vapor şi o s-o păstrez alături de harta lui Piri Reis, căci nimic nu se compară cu tainele ce vă îmbracă pe amândoi în talazuri cu miros de mere şi gust de cidru. Nu, nu sunt beat. Şi dacă vrei să ştii, e cea mai naşpa toamnă pe care o resimt în oase. O fi reumatismul, dracu ştie…

 

No mercy

Mi-a fost milă de Fănuş Neagu când am aflat că era brăilean; mi-ar fi plăcut să fie parisian.

Mi-a fost milă de Pichi Alonso când l-a luat la ţintă pe Duckadam; mi-ar fi plăcut să nimerească bara.

Mi-a fost milă de Cervantes când una, Brigitte Sfăt, a declarat că se simte ca Don Quijote; mi-ar fi plăcut să nu pomenească nume de sfinţi.

Mi-a fost milă de bătrânul care cerşea lângă şcoala la care învăţam, pentru că semăna cu bunicul meu; mi-ar fi plăcut să mai fi trăit oleacă.

Mi-a fost milă de gardul de plasă prin care am doi lei unor copii orfani; mi-ar fi plăcut să ştiu că oamenii care l-au ridicat au auzit de Marele Zid Chinezesc.

Mi-a fost milă de tata când l-am văzut intubat, la discreţia destinului; mi-ar fi plăcut să-l am acum lângă mine.

Mi-a fost milă de fiecare primăvară care mi-a bătut în geam; mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un fagure de miere.

Numai de mine nu mi-a fost milă niciodată; mi-ar fi plăcut să-mi fie.

Arabella

Am de gând să scriu o carte despre napolitane. Nu ştiu cine le-a inventat şi nici nu mă interesează, dar va fi bestseller. Garantat. Ştii că nu vorbesc prostii. Bine, mai scap câte o dumă, dar dacă o vom citi doar noi doi, din scoarţă în scoarţă, voi fi mulţumit. Napolitanele, draga mea, sunt ca viaţa: crocante pe dinafară, catifelate pe dinăuntru; sunt frumos ambalate, dar pline de E-uri; sunt aromate şi conţin urme de alune, dar sfârşesc într-un locaş secret al inimii, unde sunt transformate în amintiri şi depuse la bancă, în uitare.

M-am luat cu vorba şi am deviat de la subiect. Nu despre napolitane vreau să-ţi vorbesc acum… „Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii sau iepurii mici”, cum zice Şt. Augustin Doinaş. Dar parcă nici despre alte vietăţi. „Şi atunci de ce naiba deranjezi lumea la ore nepotrivite?”, spui privindu-mă nedumerită. Apropos! Ţi-am spus vreodată cât de mult îmi place să te privesc când dormi? E ca şi cum ai lăsa portiţa deschisă, luminile aprinse şi ceainicul pe foc şi ai spune: „Ia un loc şi simte-te ca acasă!” Şi atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să pun un cub de zahar peste apa clocotită, să trag perdelele şi să mă cuibăresc lângă tine, căci genele tale îmbie la păcat.

Când ne-am dat întâlnire prima oară, ploua cu puf de păpădie. Şi nu se lamenta nimeni. Palmele tale albe, ridicate spre cer, semănau cu lalelele din grădina lui Vincent, berea rusească băltea pe trotuare, iar din pachetul de ţigări nu mai rămăsese decât regina, care se fumează ultima.

— Hai, ţi-am spus, mângâindu-ţi părul. E frig şi nu miroase a bine!

— Mai stai un pic, mi-ai spus, privind norii ce se adunaseră pe coamele brazilor. E prea frumos afară. Uite şi tu câte umbrele deschise şi nici urmă de ploaie! Uite, uite, o vezi pe fetiţa aceea care sare coarda? Dar pe vânzătorul de lozuri? Doamne, ce barbă lungă are!

— Mai doriţi să comandaţi ceva? se auzi vocea stridentă a ospătarului, care intră încălţat în amintirea noastră.

— Un cheescake fără stafide,  două prafuri de stele şi o napolitană umplută cu dulceaţă de păpădie, i-am răspuns, fără să-mi iau privirea de la tine. Erai atât de frumoasă!

Şi atunci ai deschis ochii.

Şi am ştiut că te iubesc mai mult decât napolitanele.

Mai mult decât viaţa.

 

Ia ziarul! Ia ziarul!

„Ia ziarul! Ia ziarul!” strigă un copil dintr-un televizor agăţat pe perete cu un ton ce-ţi merge fix la inimă şi care te face să te gândeşti de două ori înainte de a spune că te enervează reclamele. Nu ştiu dacă voi trece vreodată pragul farmaciei respective, puţin probabil, însă voi da curs îndemnului de a cumpăra ziarul fără să arunc o privire, fie ea şi condescendentă, către ecranul telefonului negru ca gura unei babe cu vederea ostenită, că, deh, sunt un conservator prin definiţie: citesc ştirile online numai ca să văd ce boacănă a mai făcut Dăncilă.

Cert e că mi-ar fi plăcut să văd reclama asta la un televizor cu lămpi. Din acela cu carcasa din lemn de prun pe care stăteau bibelourile sau crizantemele din plastic… Oare cât o mai fi costând azi o lampă PL500? Că era la mare căutare. Practic, erai Dumnezeu pe pământ dacă deţineai două. Mda…

Mă plimbam într-o zi pe aleile din Ariniş, cu gândul scăpat din laţ şi privirea lăsată liberă să zburde pe unde voia dumneaei. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare coclit care arunca portocale din înaltul cerului peste vârfurile foioaselor din împrejurimi… Bag seama că are o acurateţe deosebită, altfel nu-mi explic de ce nu s-ar atinge măcar o dată la un milion de ani şi de un brad sau de un molid. O fi având el politica lui, nimic de zis, ce, mie îmi cere socoteală vreodată cineva în cine arunc şi cu ce? Nu cred. Şi totuşi se… hai s-o spun în limba lui Galiei, că dă mai bine şi lasă impresia c-aş fi cult: eppur si muove! Îl bănuiesc de o colaborare ascunsă cu un altfel de stat paralel! Dovada? Laricea de la poarta casei mele. Punct.

Acu, lăsând gluma la o parte, nu pot să nu admir sensibilitatea Creatorului, care poleieşte cu aur finalurile curselor, mai ales pe acelea ciclice. Mărturisesc că mie nu mi-ar fi trecut prin cap în veci să medaliez toamnele şi să fac din moarte o promisiune certă. Căci, până la urmă, să fim serioşi, cine nu-şi doreşte să fie dus cu zăhărelul, eventual cu zaharina cumpărată la farmacia din reclamă şi să se lase sedus de măreţia ipoteticei nemuriri? Ei bine, eu, da! Asta e… Cine crede că mă poate pricopsi cu o plictiseală de, să zicem, cinci milenii, îi stau la dispoziţie.

Am şi acum în minte replica genială pusă de Kazantzakis în gura lui Anthony Quinn, după ce funicularul care-i mâncase toţi bănuţii prietenului său se prăbuşise: Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash? şi nu ştiu dacă n-ar fi cumva mai potrivit să luăm un braţ de ziare vechi, îngălbenite şi roase de şoareci şi să ieşim pe stradă strigând din toţi bojocii: Ia toamna! Ia toamna!

P.S.

Ştie cineva dacă pisicile din Egipt îşi schimbă blana de două ori pe an, aşa cum fac mâţele noastre, sau colaborează şi ele cu vreo lojă masonică şi fie n-o schimbă deloc, fie o fac de patru ori pe an?

Hmmm…