Tag Archives: proza scurta

Puncte cardinale

“So fucking close…
Oh, and there is a woman.
Yeah.
A woman
Whou I love
And I got close..
Nearly got fucking everything!

Tom Shelby, Peaky Blinders

Sus, pe lampadarul în care ceara lumânărilor
Se prelinge ca o lacrimă
Zace rugăciunea îngânată
De o un sobor de preoți
Semn că Apocalipsa e mai aproape
Decât ne-am fi imaginat,
Sau, hai s-o dăm pe optimism,
Ca să nu spui că-s nasol,
Și să mai ascuțim dalta o dată
Înainte de a mușca din marmura
Pe care stă scris numele tău.
Ca să nu mai poată fi șters de nimeni.

Jos, pe dușumeaua înroșită de trandafiri
Se aștern sfioase, învăluite de pliuri senzuale
Bucăți de mătase verde
Semn că-n închisoarea
În care-mi execut pedeapsa,
Lumina se dă cu porția
Și numai în combinații complementare,
Sublimându-mi ființa păcătoasă
Într-o fantomă pierdută la barbut
De un drac superstițios.
Ca să nu pot fi șters de nimeni.

La stânga, paharul de whiskey,
Boxa spartă
Și refrenul ce se prelinge pe perete
Ca o proiecție a nopții în care
Ne-am făcut de cap, uitați de lume…
Fuck you all!
Spuneai, dezgolindu-te în lumina lunii
Ca o cumințenie a pământului
Pe care nici măcar Brâncuși
N-ar fi îndrăznit s-o sculpteze,
Dornică de a se naște iar și iar
Mai rea și mai rea
De dragul antagonismului
Căci, nu-i așa? Cum ar fi putea să fie o felină
Dacă nu însetată de sânge

La dreapta, pe partea opusă inimii,
Se odihnesc jurămintele nespuse,
Promisiunile nepromise,
Citatele necitate
Și suspinele suspendate
Între sistolă și diastolă,
Semn că-n închisoarea-n zac de-o veșnicie
Călăii care-mi țintuiesc tâmpla
Cu țeava rece a revolverului
Abia așteaptă să-mi curețe sufletul
Cu mopul, ca niște femei de serviciu,
Neștiind, idioții,
Că eu voi continua să trăiesc prin tine
Cea a cărui nume sculptat pe buza lunii
Va străluci iar și iar,
La fiecare pătrar
Mileniu după mileniu…
Ca să nu poată fi uitat de nimeni.

Luna apune doar o dată

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 151702808_3869025229810879_4059806696391441361_ngg.jpg

Am intrat în biserică, după o perioadă ceva mai lungă de pauză faţă de cum eram eu obişnuită.
Cred că eram supărată pe Dumnezeu, pe mine şi pe toţi zeii de care auzisem.
Mă simţeam și străină, mă simțeam și acasă. Mi-aş fi dorit să pot vărsa o lacrimă, dar aveam mai bine de o lună de când nu-mi mai găseam nici lacrimile. Tot timpul am considerat că in cele mai multe momente ale vieţii trebuie să faci tot ce poţi şi încă puţin. Să dai tot ce poţi şi încă puţin. Greu am mai ştiut să renunţ şi bine nu mi-a fost.
Mă uitam în biserică. Eram doar eu și Dumnezeu. Până să ajung azi aici, mi-am imaginat tot felul de scenarii şi mi-am înşiruit pe o listă fictivă un amalgam de întrebări la care mi-aş fi dorit răspunsuri. Mă simţeam de parcă mi-aş înfrunta cei mai răi şi urâcioşi demoni, ăia cu care m-am luptat toată viaţa şi despre care eram convinsă că în ultimul timp am reuşit să-i înving.
M-am uitat în sus şi am zis Doamne, dacă tu mi-ai dat toate încercările astea, ajută-mă să găsesc şi rezolvarea cu tot cu rostul lor.
Şi-atunci am realizat că poate nimic din toate astea nu mai contează. Poate, pe undeva, aş şterge cu buretele toate nedreptăţile Pamântului…
Şi-apoi, cum altfel am mai învăţa
Că soarele nu răsare de două ori pe zi pentru nimeni,
Că fiecare oferă atât cât poate şi atât cât este,
Ca e nevoie de curaj sa fii cu adevărat ADEVĂRAT,
Că totul pare greu, atunci când contează cu adevărat,
Că ai nevoie de tine în cele mai bune momente, şi tot de tine ai nevoie şi în cele mai grele,
Ca lecţia de viaţă a celuilalt te face pe tine să plăteşti un preţ nemeritat…

Cu toate astea, tu fă tot ce poţi şi încă puţin.

Pentru că luna apune doar o dată pentru toată lumea.

Gabriela Popescu

Un elefant se legăna

Am avut o copilărie fericită.
Încă din fragedă pruncie am fost obligat să învăţ cântece despre un iepuraş poznaş care circula pe neve cu tramvaiul, despre un elefant ușor ca fulgul şi despre o oglindă încrestată de geniul lui Coşbuc, ciuntită de o melodie tristă, tristă, atât de tristă încât maică-mea credea, în timp ce-mi ştergea lacrimile, că m-a persecutat educatoarea pentru cine știe ce poznă. Atunci nu se știa de discriminare.

Mai târziu, în școala primară, am fost învăţat să fac curăţenie în propria conştiinţă, să aspir praful de pe icoane şi să-l mătur pe Dumnezeu, să recit poezii patriotice şi să accept să mi se spună şoim – deşi mi-ar fi plăcut să fiu cal. Calul lui Ştefan cel Mare.

La liceu am fost lăsat corigent pentru că uram integralele, apoi am fost scos afară din bacalaureat pentru că nu eram tuns corespunzător. Bine, am luat bacul până la urmă, dar mi-a rămas gândul la carena putredă a sistemului și la ancora din lemn de plută care îl menținea vremelnic pe cursul istoriei.


Astăzi locul cântecelor de la cămin a fost luat de imnurile libertăţii de opinie, al căţeluşului din plastic care dădea din cap ca Benny Hill, pe bancheta unei Dacii 1300, de găina prinsă de grilajul radiatorului, de coarnele de ren, de mirosul de burger și de ciocolată cu mentă. Nu mai ascult cântecele deprimante din copilărie, e drept, dar uneori, în câte o dimineață târzie, parcă-mi mai vine așa, de nicăieri, a mă uita la poze și a mânca un bol de griș cu lapte.

Numa or vedea că nu-s

Sus e cerul, largă-i lumea
Bine c-a-nfrunzit pădurea

În sfârșit ninge și în Bucovina! Sunetul lamei plugului care bărbierea asfaltul m-a făcut să sar în sus de bucurie și să mă îndrept spre dulăpiorul în care-mi țin plasturii. Vorba aia, oricât de meseriaș ai fi, tot mai scapi lama în bărbie… Când aveam 15-16 ani eram mândru dacă mă tăiam oleacă: uite, bă, sunt bărbat, mă bărbieresc, da?, acum mi-e un pic rușine, dar mă rog, pot trăi cu asta.

”Dreptul nu este acel ceva ce ți-l dă cineva, ci e acel ceva ce nu ți-l poate lua nimeni”, probabil ăsta e motorul care-i mână în luptă pe toți cei care vor să-și exercite dreptul de a se împrieteni cu virusul și de a-l găzdui. În principiu, au dreptate. Luna lui Gerar a fost plină, în toată Europa, de manifestații care puneau pe tapet problema libertății în toate formele ei, inclusiv a aceleia de a-ți alege cu ce boală s-o mierlești; problema e că de cele mai multe ori li se înfundă căile nazale cu tot felul de principii și tot la butelia cu oxigen ajung.

Am început bine anul. Serios. Urșii aleargă după schiori prin stațiunile montane, ajungând vedete – ei, nu schiorii -, meciul de rugby dintre România și Belgia a căzut în dizgrație definitiv, Sorana Cristea face mișto de australieni, pe banii australienilor, cățelușa mea a început să-și ceară și ea dreptul de a-și face sindicat, după ce a fost la un pas de a muri congelată, codurile roșii, portocalii și galbene își flutură steagurile, în funcție de forța cu care bate vântul morții, vaccinurile își dispută meciurile într-un fel de Champions League, făcând presing în terenul virusului, OMS bate în poarta cetății de la Beijing, precum Ștefan cel Mare în poarta mumei lui, iar pe plan personal, dacă mi se permite, nu-mi doresc altceva decât să cânt și să caut plasturii, pe care, nu știu unde grijania mamii lor i-am pus, că nu-i mai găsesc, iar asta, dragul meu știi ce înseamnă? Ori am nevoie de lecitină, ori sunt expert în bărbierit și-n muzică folk:

N-ar ști nimeni că m-am dus,
Numa or vedea că nu-s.
Hai, hai, haidi, hai

Anul morții

L-am cunoscut pe Thanatos la Facultate, la cursul de Medicină Legală. Picasem examenul de două ori. A treia oară am umplut foile cu tot ce se scrisese până atunci despre rănile prin împușcare, despre marca glonțului la intrare, care e mai mică și cu marginile liniare, mă rog, nu mai insist. L-am luat cu 7. N-a fost notă mare, dar am muncit pentru ea. Și nici n-am copiat.

Thanatos, ăsta, era un tip bine. Blond, ochi albaștri, constituție atletică… Colegele mele îl găseau atrăgător. Eu nu. Eu le găseam pe ele, mă rog, pe unele dintre ele atrăgătoare, dar hei, nu aruncați cu pietre, eram tânăr. Singura necunoscută era aceea că nimeni nu știa pe cine îndrăgea Thanatos cu adevărat, căci era un tip versatil, ca să nu zic lepră, fir-ar coasta mă-sii al dracului. Iertați-mă.

L-am cunoscut îndeaproape acum șapte ani. Aceeași ochi albaștri, aceleași bucle; doar cuta dintre sprâncene era mai aspră. N-am stat mult de vorbă, căci îi puțea privirea, dar mi-a lăsat o în suflet o marcă precum a glonțului la ieșirea din trup: sfârtecată și neregulată. Știam că ne vom mai întâlni, de aceea nu mi-am permis să-l bag în mă-sa, dar măcar i-am arătat degetul mijlociu. Știa blestematul ce înseamnă și știți cum mi-a răspuns? Mi-a făcut cu ochiul.

2020 a fost anul lui Thanatos. N-aș merge chiar atât de departe încât să cred că abia acum a reacționat la gestul meu, la naiba, oi fi eu dus cu pluta, dar schizofrenic nu-s, nu c-ar fi asta o problemă, prin urmare, probabil că acolo, undeva, în altă lume, cineva a pierdut un meci de poker. L-am văzut bântuind pe strada mea, l-am văzut luându-mi rude, l-am văzut scuipând în spitale, l-am văzut strângând proști și genii deopotrivă sub mantaua lui, l-am văzut strângând struguri în Grădina lui Bosch, l-am văzut călcând peste cadavre, l-am văzut pândind pe la colțuri, ca o curvă. Poate că nici faptul că am publicat o carte despre el nu e întâmplător, fix în anul ăsta…

Da, mi-e teamă, normal. Da, știu că ai pile în Hades și că-ți place noaptea, dar îți dau o veste, băi, șmechere, câtă vreme suntem aici, pe țărâna lăsată moștenire de urmașii lui Avraam, și de-ar fi să ne ucizi pe toți la rând, undeva, într-un colț de ocean primordial va răsări din nou sămânța nemuririi. Și știi de ce, băi, nasolule? Pentru că cineva, acolo, sus, ne iubește. Clar? Poate că ne-ar lua iarăși câteva milioane de ani ca să urcăm în pom, să coborâm din el și să ridicăm colibe din paie, dar nu vei scăpa de noi. Ia-o ca pe o promisiune. Sau blestem, poftim, dacă ți-e mai ușor.

Și mai știi ceva? Ia-ți naibii anul ăsta sub braț și hai, sictir, că nu mai ai mult nici tu…

H2O


Cele mai frumoase poveşti de dragoste sunt cele neîmplinite.

Teoretic, iubirea ne diferenţiază de regnul animal şi ne urcă pe un piedestal de la a cărui înălţime putem vedea clar curbura Pământului, rotundă şi provocatoare precum sânii lui Venus. Mă rog, dacă întrebaţi o femeie poate e de altă părere, ştim cu toţii că sunt invidioase pe reliefurile blânde, dar pe mine practica mă omoară.

Şi ştii de ce? Pentru că n-am înţeles niciodată de ce simţim săgeţi în inimă gândindu-ne la ele, de ce ridicăm palate, apartamente, garsoniere sau igluuri şi le umplem apoi cu o droaie de copii, cu frigidere şi câini, de ce pasta de ras nu mai are loc pe poliţă din cauza fardurilor, de ce meciurile, berea şi poezia îngroaşă rândurile tabieturilor interzise, de ce preferăm candoarea unui desen animat în locul filmelor horror?

Iubirea e ca apa. Are trei stări de agregare. Nu ştiu ce-o fi crezând Don Juan, mă îndoiesc că se pricepea la chimie, dar am convingerea că dacă s-ar fi victimizat mai puţin ar fi ajuns la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu: că iubirea are doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Ştiu că sună a gang bang, dar nu mă învinuiţi pe mine, bateţi la uşa domnului Mendeleev. Să revin. Iubirea e ca un izvor care trăieşte într-o albie şi care sfârşeşte într-un ocean de iluzii răscoapte în focul dorinţelor. Iubirea e cea mai întâlnită formă geografică din atlasul universului. M-am uitat eu. Era la pagina 88. Scria că protagoniştii se îndrăgostesc, se împreunează şi fac doi-trei copii, după care încep să viziteze spitalele, farmaciile, bisericile şi cimitirele. Ştiţi ce mai scria? Că 85% din populaţia Terrei trece prin toate aceste faze. Nu ştiu ce să spun…

Iubirea e ca gheaţa. Se ridică din oceane, se strânge sub toiagul lui Ilie şi se dă pe tobogan până când ajunge în pădurea unde s-a născut, pentru a porni din nou la drum, stârnind rumoare printre creştini, aplauze discrete printre budişti şi fluierături de pagubă-n ciuperci printre musulmani.

Iubirea mea e specială. Nu izvorăşte de nicăieri, nu are albie prin care să curgă şi nu îngheaţă niciodată. E îmbrăcată în rochie albă cu trenă de flori, are spatele gol şi talie subţire. O simt sub piele, în nări, în ochi şi pe gene, pulbere ivită din arătări închipuite la ceasuri târzii, când fie îmi face cu ochiul ca o damă din vitrinele olandeze, fie plânge cu lacrimi de rouă, ca într-un roman de duzină. Iubirea mea are braţe delicate, picioare lungi, glezne fine, piele albă și are consistenţa ceţii: e aici, şi nu e.

« Older Entries