Sindromul Stockholm

Femeia e o suprafaţă care simulează adâncimea
Nietzsche

Aparenţa prozaică a creaţiei ce-a pus bazele venerării, tânjind la o statuie fără soclu, a lăsat impresia că structura genetică e rezultatul unei erori.
O secundă de neatenţie, o frână călcată prea târziu, un omonim corupt, o suspectă vibraţie cuantică. Toate au lăsat sechele ce-au necesitat intervenţii chirurgicale complexe în urma cărora au rezultat două entităţi distincte: un organism incomplet – bărbatul şi o emulaţie lirică – femeia.
Scrisă, pictată, cântată, sublimă, complexă, neînţeleasă, păşind pe pământ jilav şi visând la baluri dansante, mătăsuri şi perle, speră ca mandolinele şi vinul să acopere tunetele ce se rostogolesc peste văile Edenului, în căutarea ei.
O, dacă aţi şti câte îi datorăm negăsitei!
Palate, trăsuri, diamante, poşete, farduri, oje, maşini, imperii, nelinişti, insomnii, crime…
Teribilă mărturisirea strâmbă a bărbatului ce îndrăzneşte să reclame lipsa unei coaste!
Bletemată rima poetului ce cântă adulterul săvârşit de femeie cu gingăşie condescendentă!
Închipuită fericirea cantonată în baloane de săpun, şubredă pledoaria întru împlinirea ei!
Foc stins de săruturi provizorii? Foc aprins cu suspine eterne!
Bărbat fiind, în neputinţa mea, tind să-mi persecut slăbiciunile, să eludez instinctele gregare şi să visez la împliniri perfectibile.
De aceea
mă bucur că cineva, acolo, sus, a greşit atât de frumos.
La mulţi ani, doamnelor!
Vă mulţumim pentru detenţie!
Şi vă iubim!
…Goddammit…