Marius Gabor

N-am mai fost la Iaşi de câţiva ani buni. Să tot fie vreo patru, cinci… Bine, la un moment dat Iaşul a făcut parte integrantă din viaţa mea, mâncându-mi ficaţii şi punându-mi pielea la tăbăcit prin intermediul cursurilor de Drept Roman şi Drept Civil, dar asta nu m-a împiedicat să-l iubesc. Ba din contra.

După meciul pe care l-am jucat pe Stadionul TEPRO împotriva gazdelor noastre, am abandonat ideea de a mă întoarce acasă cu autocarul şi am optat pentru o maşină mică pe care urma s-o conducă un om mare – Ştefăniţă. Şi uite aşa ne-am trezit toţi trei (uitai să spun că era şi Sebi, băiatul lui Ştef, care a jucat alături de tatăl său) cu măştile pe faţă bătând pasul mic şi des prin Mall-ul din Capitala Moldovei în căutarea unei clipe de desfătare care să ne deconecteze de la febra meciului. Am intrat, bineînţeles, la marile magazine de articole sportive de unde ne-am cumpărat fiecare câte ceva mişto, dar am poposit şi în bătătura celor de la Cărtureşti, unde am marcat un eseu prin achiziţionarea unui roman de Stephen King.

La mine nu e mult, să ştiţi, să scriu o cronică inspirată de opera horror al scriitorului american, mai ales dacă am mâncat olecuţă de bătaie de la vreun adversar, dar în viaţă nu e mereu aşa cum ai vrea să fie, şi m-am trezit că scriu gândindu-mă la altă uriaşă capodoperă a dramaturgiei româneşti, scrisă de Victor Ioan Popa – Tache, Ianke şi Cadâr. Ştiu, ştiu, vă şi văd acum strâmbând niţel din năsucuri văzându-mă că împerechez într-o cronică un monstru sacru al literaturii horror cu alt monstru, poate mai mic, dar la fel de sacru, al umorului – V. I. Popa. Lăsaţi-mă să cânt. Mă rog, să mă exprim. Whatever…

Să stabilim un lucru: cine n-a văzut măcar o dată în viaţă piesa de teatru „Tache, Ianke şi Cadâr”, în afară de faptul că are din partea mea un 2, care se poate scoate, la limită, numai cu un 7, să facă în aşa fel încât s-o vadă, fie pe net, fie la teatru, acolo unde se poate. Nu vreau să insist prea mult, dar vă spun doar atât: din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai complete opere din dramaturgia românească.

Şi acum să vă spun de ce tot bat monedă pe piesa asta, deşi „Billy Summers, de Stephen King” mă îmbie s-o citesc cu o cerbicie de neimaginat.

Fraţilor, uitaţi cum stă treaba, scurt pe doi:

La Rugby Club Gura Humorului au evoluat mulţi jucători de-a lungul scurtei sale existenţe în epoca modernă, căci nu discutăm aici despre echipa din anii 70-80. Unii dintre ei au plecat la alte cluburi, alţii s-au retras, mă rog, aţi prins ideea cum că prin acest club s-au perindat foarte mulţi sportivi. Ei bine,o parte dintre aceştia s-au întors la casele lor, aşa cum era normal să fie. Acu, ce să fac eu dacă printre ei sunt şi câţiva băieţi din Iaşi (Sergiu Michiduţă, Peter Chiriac, Andrei Găină, Bogdan Matei, Robert David, Cătălin Deliu) cu care am trăit momente unice în toţi aceşti ani? Să nu mai ţin la ei? Să mă descotorosesc de ei ca de nişte carii? Să-i blestem? Să-i scot din amintirile mele pentru că joacă pentru ai lor? No fucking way! Sunt şi vor fi mereu acolo unde le este locul: în inima mea. Câtă vreme măcar o picătură de sudoare au lăsat pe tricoul galben-roşu al Rugby Club Gura Humorului, vor fi acolo, pe „Wallk of Fame-ul” meu personal, pentru totdeauna.

Așa că, de dragul lor, azi o să fac ceva fără precedent în scurta istorie a cronicilor mele sportive: n-o să menţionez scorul cu care s-a terminat această partidă. E alegerea mea şi cu asta basta. Dar o să spun altceva. În istoria dramaturgiei româneşti, „Tache, Ianke şi Cadâr” ocupă un loc aparte, fără a face din asta o punere într-un con de umbră celelalte mari capodopere semnate de I. L. Caragiale, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian sau Matei Vişniec. Cu un umor ce poartă parcă pecetea altui alt monstru sacru al cinematografiei – Charlie Chaplin – V. I. Popa reuşeşte să pună în lumina divină a dumnezeirii, fie că e vorba de credinţa ortodoxă, mozaică sau musulmană, sămânţa din care încolţeşte esenţa umanităţii: iubirea.

O să fiu la fel de sincer cu voi, aşa cum am fost dintotdeauna şi o să vă dau din casă. Nu pentru că ar conta, ci pentru a vedea şi voi de ce micile detalii conferă unei capodopere acel nimb al nemuririi. La începutul meciului, când ambele echipe ieşiseră la încălzire, Sergiu Michiduţă, căpitanul ieşenilor, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-a fost dor de mine. Să fim bine înţeleşi. Împreună cu Sergiu şi ceilalţi ieşeni care au jucat pentru Humor am împărtăşit unele dintre cele mai frumoase sau dramatice momente din viaţa mea. Că au fost meciurile de la Petroşani, de la Năvodari, de la Bucureşti sau de la Bârlad, chiar nu mai contează, la naiba, e doar un sport, dar dincolo de reflexia unei competiţii sportive, important e că rămâne legătura aceea cimentată pe veci între noi, ca oameni. Restul e tăcere, ca să pomenim un alt Dumnezeu al literaturii universale.

Închei aici, nu înainte de a le spune „ieşenilor de la Humor” că vor avea mereu uşile deschise, că le voi pune pe masa imaginară a Cinei mele de Taină tot ce am mai bun în mine şi că le voi trage o de bătaie soră cu moartea dacă se va întâmpla vreodată să uite de Regimentul 43.

Salutăm Iaşul, oriunde s-ar afla, şi-l aşteptăm în competiţia pe puncte, cea care contează, salutăm galeria ieşeană care şi-a făcut simţită prezenţa la acest meci ( şi acum am în urechi „Iaşule, Iaşule/ Mândră cetate/ Numele tău ţara străbate/ Noi şi echipa luptăm pentru tine/ Oraş al celor şapte coline!”), salutăm toți iubitorii rugbyu-ului şi sperăm să fim cu toţii la fel de înţelepţi, de hâtri şi de frumoşi, precum personajele lui Popa – Tache, Ianke şi Cadâr – reprezentaţi de toţi cei care într-un fel sau altul au jucat pentru cele trei cluburi din Moldova – Rugby Club Gura Humorului, Poli Iaşi şi CSM Bucovina Suceava – şi care, iată, azi sunt adversari în teren, dar prieteni în afara lui, indiferent de convingerile lor religioase. A se citi „culorile clubului” la care activează fiecare dintre ei.

Dedic această cronică prietenului meu, Sergiu Michiduţă, aşa cum şi el, la rândul lui, mi-a dedicat cândva, când juca pentru Rugby Club Gura Humorului, un eseu.