Marius Gabor

Multe poți spune despre mare, fie că o vezi prima oară, când mirosul de apă sărată te face să crezi c-ai alunecat pe ultima treaptă a scării de lemn a minei de sare de la Cacica, fie că o vezi ultima oară, când un soi de nostalgie ancestrală te trage în larg, ca un curent de mare adâncime din ale cărui gheare e greu să mai scapi viu. De pildă, eu, de fiecare dată când plec spre casă, lăsând în spate talazurile, mor un pic.

Litoralul Mării Negre ne-a întâmpinat sâmbătă cu o ploaie interesantă. Adică, la naiba, cât ghinion să ai să prinzi ploaie la ora meciului? Haida, de! Ne-am strâns cu toții în jurul căpitanului, am scos tobele și am trecut la incantații. Efectul n-a fost chiar cel scontat, fir-ar mama ei să fie de incantație, dar barăm ne-a  lăsat senzația că dansul ploii noastre, căci era a noastră, avea să aducă gazonului dobrogean o aulă așa, mai bucovineană. Mda…  Am luat-o razna.

Așadar, ploaia ne-a deschis calea spre Stadionul Flacăra, unde aveam să întâlnim pe CS Năvodari, în cadrul etapei a 8-a. Năvodari, echipă sudată, matură și bine legată, cum o caracterizase și Marian Moroșan la finalul meciului, a început meciul în forță. Prin urmae, primele minute nu ne-au fost deloc favorabile, marinarii reușind să marcheze un eseu și să-l transforme. Practic, până să fac prima poză eram conduși cu 7-0.

Însă.

N-om fi noi chiar cei mai buni din lume, dar avem din când în când așa un fel de răbufniri orgolioase de ne speriem și noi și atunci, oricare ne-ar fi adversarul, dăm peste el cu tupeu. Evident, CS Năvodari era favorită, nimeni nu contestă asta, dar de am fi avut oleacă de noroc știți cât putea fi scorul? Vă spun eu: 13-7 pentru noi. N-o să ne apucăm acum să căutăm nod în papură și nu căutăm scuze, dar ne plac detaliile. Mai alea care ne fac să visăm.

Uite, de pildă, nouă ne-a plăcut Dobrogea, cu culmile ei domoale, ne-a plăcut Brăila lui Fânuș, ne-au plăcut aerosolii din Năvodari, hamsiile ce par că-s pe cale de dispariție, meduzele, scoicile, pescărușii, nisipul și răsăritul de soare. Nu ne-a picat tocmai bine infrângerea, e drept, dar ne-a plăcut să jucăm rugby cu gazdele noastre, și să știți că s-a jucat fără menajamente.

Am pierdut cu 37-12, ca s-o luăm pe scurtătură, un scor care reflectă cu fidelitate realitatea din teren. Se putea și mai rău, se putea și mai bine, important e că am făcut față cu brio și acestei încercări. Aș spune chiar cu zâmbetul pe buze, și nu vreau să supăr pe nimeni, dar știe Tucaliuc mai bine despre ce fel de căpușe vorbesc.

Punctele noastre au fost marcate de Daraban (eseu) și Tucaliuc (eseu), iar cele din loviturile de pedeapsă de către Conache. Aș vrea, în încheiere, să vă spun ceva: nimeni și nimic nu ne va putea frânge vreodată zborul. Suntem aici, pe metereze, cu copiii de la juniori, cu cei care vin din afara localității, cu veteranii și cu toți cei care fac eforturi uriașe pentru ca povestea de la Gura Humorului să continue.

Mulțumim pentru sprijin și pentru încredere și vă așteptăm alături de noi în ultima etapă, când întâlnim Bârladul, acasă.

Există în Turul Italiei, care se termină duminică, o anumită etapă în care cicliștii ajung pe cel mai înalt pisc al turului. Acel munte poartă supranumele de Cima Coppi. Ei bine, dacă ar fi să fac o comparație, pentru noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului, Cima Coppi a fost mereu Știința Petroșani. Probabil că va fi și de acum înainte, habar n-am, cert e că de la an la an urcăm spre vârf câte un kilometru. Că-l vom cuceri sau nu vreodată, e altă poveste, pe noi oricum ne interesează mai mult calea decât statistica.

Stăteam bine mental după cele două victorii consecutive în fața Aradului și celor de la Alba Iulia, jucam acasă și aveam de partea noastră avantajul aerului tare de pe malul Moldovei, dar nu ne-am permis să ne pierdem capul. Primeam vizita Științei Petroșani, campioana en titre, o echipă extrem de solidă și experimentată care venea la Gura Humorului cu un singur scop: să câștige, prin urmare am intrat în stare de alertă. Trebuia să fim pragmatici, să profităm de greșelile lor și să ne apărăm cât mai bine.

Le-am spus celor doi jucători de la Petroșani, care trăgeau din țigară în afara stadionului (stați liniștiți băieți, nu dăm nume), că de-aș fi știut hotelul unde au fost cazați, le-aș fi cântat toată noaptea ”O sole mio”, numai așa, de dragul muzicii, nu că aș fi vrut să-i obosesc, dar cum nu li s-a arătat să se bucure de vocea mea, au dormit tun.

Să spun că meciul a fost extrem de disputat, poate părea ciudat, dacă privim rezultatul; să spun că Petroșani a câștigat ușor, iar ar fi ciudat, pentru că lucrurile n-au stat chiar așa, prin urmare să deschidem ceaslovul cu statistici și să le puricăm oleacă.

Scorul a fost deschis de către oaspeți printr-un eseu marcat destul de repede, dar am revenit în cărți printr-un drop-gol executat de Alin Conache: 3-5. Am mai ratat două lovituri de pedeapsă și un drop-gol, după care scorul a luat proporții prin eseul marcat pe contraatac de către oaspeți: 3-10. Până la finalul primei reprize, petroșenenii mai marchează un eseu și mai punctează o dată: 3-17.

Repriza a doua ne prinde pe călcâie și mai încasăm două eseuri transformate: 3-31. Nu, nu era a bună. Duhnea a umilință, iar nouă nu ne plac glumele proaste. ”Amu o dată toți ca brazii!” răsună în timpane strigătul de luptă pe care l-am adoptat la Alba Iulia. Șî ca brazii am fost! Reușim un eseu prin Vaman și o transformare prin Conache: 10-31, dar băietanii ăștia din Vale ne mai nimeresc o dată buturile și scorul devine 10-34. Mai erau câteva minute până la final când Conache confiscă balonul, îl ascunde privirilor apărătorilor petroșeneni și-l culcă printr-un plonjon în terenul de țintă, după care, ca să nu fie vorbe la proces, concretizează și transformarea: 17-34.

Așadar, după o primă repriză pierdută cu 3-17, a doua a consemnat un scor mult mai strâns: 14-17. Io nu caut zarvă cu nimeni și nici nu vreau să diminuez din meritul oaspeților noștri, care, per ansamblu au fost mai buni, dar nici nu pot să nu văd că de la meci la meci jocul nostru se îmbunătățește. Și vă mai spun ceva. Dintre toate meciurile disputate azi, în etapa a 6-a, la noi s-a consemnat cea mai mică diferență de scor, adică de 17 puncte. Și n-am jucat cu oricine, ci cu campioana. De altfel, am stat de vorbă la finalul meciului cu Vlăduț Popa, de la Știința Petroșani și l-am întrebat cum a văzut el meciul. Mi-a spus că știau că nu va fi ușor, dar că nu se așteptau la o replică atât de bună.

L-am întrebat pe Sebi Vasilovici, care se retrăsese la pauză undeva, departe de grup, ce s-a întâmplat, pentru că părea necăjit. Am crezut că era accidentat. Mi-a spus că e bine, doar că e supărat c-a ratat două placaje. Ei, da. Poate părea ceva banal, dar în mentalitatea acestor tineri jucători care abia au debutat la seniori, orice nereușită tehnică poate să aibă dimensiunea unui Cima Coppi de care spuneam la început. Și e de înțeles. Eu vă spun doar atât: fiecare oportunitate ratată, fiecare placaj nereușit, fiecare infracțiune de joc nu sunt altceva decât o modalități prin care vă descoperiți pe voi înșivă. Orice meci pierdut vă călește, orice meci câștigat vă face mai puternici și, oricum, noi, coniferele, nu murim niciodată, decât atunci când sunetul drujbei ne acoperă strigătul de luptă: Amu o dată, toți ca brazii! Și nici măcar atunci, că nu vrem noi să murim, da?

Strigătul copilului din Lancrăm – “Trăiască România mare cât o dodoloață!” străbate peste timp zidurile Cetății din Alba Iulia ca un ecou cu reverberații menite a stârni cele mai subtile emoții ale neamului românesc de dincolo și de dincoace de Carpați. Când am pășit alături de prietenii mei pe dalele de piatră ale Cetății din orașul Unirii m-am simțit acasă, chiar dacă pe cartea mea de identitate seria GH 123456 figurează alt domiciliu.

Vreau să spun că am fost primiți la Alba Iulia cu multă căldură și cu o nedisimulată bucurie. Și asta penteu că RC Gura Humorului și CSU Rugby Alba Iulia sunt înfrănțite într-un fel subtil, ce trece dincolo de faptul că Tissot sponsorizează ambele echipe, prin Albini Prassa, reprezentată de domnul Ioan Schiau.

Sincer să fiu, îmi vine a spune multe despre acest minunat oraș, despre oamenii de aici (Salutăm ISU, oriunde ați fi) și despre istoria lui, dar o să mă limitez, cu voia dumneavoastră, la a relata despre meciul pe care băieții mei l-au avut azi de jucat.

Să purcedem, dară.

Ne-am făcut o mie de gânduri înaintea acestui meci. Pe de o parte, gazdele noastre erau în căutarea primei victorii, jucau în fața propriilor suporteri și n-aveau nimic de pierdut; pe de altă parte, deși n-aș spune că porneam ca mari favoriți, veneam totuși după o victorie importantă în fața arădenilor, iar acest lucru ne oferea un gram de încredere în plus care ar fi putut face diferența.

Ștefăniță Rusu, veteranul echipei, le spunea mânjilor ce fornăiau de nerăbdare să intre în primele placaje, inaintea meciului: “mizez pe tinerețea voastră, sunt sigur că putem face lucruri frumoase împreună, ajutați-mă pe mine, pe Andrei, pe Gabi să facem lucruri bune la echipa asta…”

Vestiarul oaspeților ce ne fusese arendat vui apoi de strigătul care chema la luptă: Humorul! La nici trei minute de la începerea meciului strecuram balonul printre bețe prin execuția lui Conache: 3-0. Jur că am simțit atunci că totul va fi bine. Și nu m-am înșelat.

La pauză am căutat umbra, la marginea terenului, ne-am oblojit rănile inerente unei astfel de întâlniri, am pus gheață acolo unde focul ardea fibra musculară sau încheietura și am reluat asaltul asupra buturilor “dușmane”.  Eram ca Mehmed Cuceritorul in fața Constantinopolului. Și insist să rămânem la metaforă.

N-am s-o mai aburesc mult, mi-ar plăcea să cred că ați urmărit meciul live pe youtube, iar dacă n-ați făcut-o până acum, îl puteți vedea înregistrat oricând. Be my guest. Am câștigat cu 31-6 și am făcut-o cu clasă. Vă mărturisesc ceva: niciodată de când însoțesc acești minunați sportivi care evoluează sub tricourile Rugby Club Gura Humorului, n-am văzut zâmbete de o parte și de alta a liniei întâi, înainte de a lega grămada. Și cred că asta spune totul. Am marcat cele trei eseuri prin Sergiu Michiduță, care, dacă-mi este permis, și-mi este, că, la naiba, e cronica mea, mi-a dedicat reușita (Mulțumesc, Sergio Michi Blinders), prin Alin Conache (care i-a dedicat toate punctele reușite azi domnului din Alba Iulia ce nu credea c-o poate da la bețe de la 50m) și prin veteranul Lucian Zup, care a revoluționat plimbatul pe trotinetă, celelalte puncte fiind reușite tot de Alin Conache.

Aș vrea în încheiere să le spun lui Alex Tucaliuc că nimic nu e intâmplător; lui Alin Conache că a fi MVP te obligă; lui Vlădut Sidău că mă inclin pentru dăruirea cu care a luptat azi, lui Sebi Vasilovici că brazii au fost azi mai tari decât salcâmii și să le mulțumesc tuturor celor care au scris azi povestea de la Alba Iulia, împreună cu mine, că sunt mândru voi toți!

Forza Humoru’!

Mulțumesc, Ciprian Hostiuc, pentru titlul articolului 🙏