Tag Archives: rugby club gura humorului

Humorul nu se predă! Niciodată!

Eseu marcat de Lucian Zup

O să încep cronica meciului de azi cu o mărturisire ce ține de trecutul meu. Pe persoană, cum s-ar zice. În urmă cu douăzeci și ceva de ani, dacă nu mai bine, am pășit pentru prima oară într-un dojo. Și mi-a plăcut ce am văzut acolo. Mi-am cumpărat chimonou, m-am înarmat cu răbdare și m-am trezit după câteva luni de antrenament dând examen pentru centura albastră la shotokan. În fine, nu asta are importanță, deși, dacă interesează pe cineva, l-am luat cu brio și am câștigat și un concurs de kata, ci faptul că mentalitatea mea de european avea să sufere mutații profunde, la nivel de cromozomi. Puneți domniile voastre ghilimelele, că-mi place interactivitatea.

Hai să ne întoarcem la treburile noastre și revin eu spre final cu cafteala din dojo. Penultima etapă ne-a hărăzit o întâlnire cu marinarii de la Năvodari. Era să zic insulari, că tot avusesem contact cu tongalezii zilele trecute… Acum, să nu se supere pe mine, e o chestie subiectivă și, na, pana mea, scriu ce vreau, că de aia am făcut shotokan, dar parcă mai bine le stăteau îmbrăcați în echipamentul bleu-alb, precum pumele din continentul sud american. E mișto și galben-roșu, nimic de zis, mai ales că sunt culorile noastre, dar Năvodarii vor avea mereu, în mintea mea, echipamentul în culorile talazului.

Bun. N-o mai aburim, că ne prinde Crăciunul și ei tot în galben-roșu joacă… Am început bine și am deschis scorul prin Mihăiță Daraban, care a marcat din lovitură de pedeapsă, dar din minutul 8 oaspeții noștri au preluat frâiele jocului și nu le-au mai dat drumul decât spre finalul meciului, când veteranul nostru, Lucian Zup, sprijinit de pachetul de înaintare, marchează un eseu care mi-a amintit de reușitele României în meciurile cu Olanda (lăsați-mă cu Țările de Jos) și Tonga. Mai era un minut de joc, nu se mai putea face nimic, așa este, dar deși eram în corzi, am refuzat aproape ostentativ să ne prăbușim și să încasăm KO-ul. Cu o lovitură încasată la ficat, care nu mai conta în economia meciului, CS Năvodari își încheie parcursul din această ediție a Diviziei Naționale de Seniori cu o victorie clară și meritată pe terenul nostru cu scorul de 64-8.

O înfrângere usturătoare, așa cum remarca și Andrei Varvaroi în ședința ad-hoc de la mijlocul terenului, unde m-am inserat și eu, că, na, fac parte din această familie într-un fel pe care numai cei care iubesc rugby-ul îl pot înțelege, puțin nedreaptă și ale cărei cauze nu fac obiectul acestei cronici. 64-8 e un scor greu de acceptat. De digerat nici nu se pune problema, oricât dulcolax ai folosi… Dar mergem înainte.

Ne întoarcem oleacă la dojo? Hai, că nu vă mai țin mult. Promit.

În afara conceptelor orientale care-și găsiseră un loc călduț în mentalitatea mea de european, așa cum spuneam la început, ceea ce m-a marcat profund, ați ghicit, exact, tot la nivel de cromozomi, a fost conceptul numit ”Do”, din ”Karate-do”. A se citi într-o traducere aproximativă ”Calea”. Și dacă ar fi să o dăm pe sinteză literară, așa, la o primă strigare, aș putea aminti de paragraful biblic în care se spune ”Eu sunt Calea…” dar, din nou, nu asta face obiectul ”studiului.”

Meciul de azi cu Năvodari a avut darul de a mă arunca în trecut, când, îmbrăcat într-un chimonou, am pășit pe tatami și mi-am înfruntat adversarii. Pe unii i-am înfrânt, pe alții nu, pe unii am reușit să mi-i fac prieteni, pe alții nu, cu unii am menținut legătura, pe alții i-am uitat în secunda în care concursul a luat sfârșit, ideea e alta: în toată acea perioadă, lecția pe care mi-am însușit-o treptat, încă din prima clipă când am învățat ce înseamnă ghedan barai și până la cele mai subtile metode de a-mi păstra cumpătul, spiritul și firea pe linia de plutire a fost conceptul de ”cale”.

Nu contează dacă punctezi prin Ippon Ken sau Waza-ari, prin eseu, lovitură de pedeapsă, transformare sau drop-gol, nu contează dacă azi pierzi la o diferență de 56 de puncte și mâine câștigi la 56 de puncte, nu contează dacă adversarul e mai bine cotat sau din contra, e ciuca bătăilor, nu contează dacă ești îmbrăcat în galben-roșu, deși nu-i place unui cronicar hâtru din Bucovina, sau turcoaz, nu contează dacă ești campion, dacă ești la mijlocul clasamentului sau lanternă roșie, nimic din toate astea nu contează, dragii mei! Importantă e CALEA spre desăvârșire, spre stăpânirea deplină a tehnicilor, spre împlinirea satisfacțiilor de ordin sportiv, spre perfecțiune, spre cunoaștere de sine, în ultimă instanță, și de aici totul va fi mai limpede. Nu neapărat și mai ușor, dar ați prins ideea 😉

Poate de asta îmi place să scriu despre echipa care ocupă, alături de naționala României, una dintre cele două camere ale inimii mele, Rugby Club Gura Humorului. Celelalte două sunt sub cheie. Și vă mai spun ceva: sincer să fiu, m-aș plictisi de moarte dacă ar trebui să scriu cronici despre o echipă campioană.

Pentru mine și pentru toți humorenii, eseul reușit de Lucian Zup a fost unul dintre pașii făcuți pe această cale spre autocunoaștere și autodepășire și asta contat mai mult decât orice altceva. Știți ceva? Humorul nu se predă! Niciodată!

1. CITEA IULIAN-LAURENTIU
2.DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3.PRELUCA RARES NICOLAE
4.HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
5.RUSU STEFANITA SABIN
6.VASILOVICI SEBASTIAN
7.MURESAN ANDREI MIHAI
8.CATUNA ILIE MARIAN
9.PETRISOR ANDREI BOGDAN
10.DARABAN MIHAI CRISTIAN
11.CUCIUREANU CLAUDIU VASILE©
12.BIVOL GABRIEL
13.COSTAN LIVIU-IULIAN
14.UNGUREANU RAZVAN VASILE
15.STEFANCU ANDREI
REZERVE
16.VARVAROI ANDREI
17.ZUP LUCIAN
18.GAVRILIU LEONARD
19.URSULESCU SEBASTIAN
20.AXINTE IOAN
21.LIMBOSU IONUT ALEX
2.BOCA GEORGE
23.BANDOL ALEXANDRU NICOLAE

Sursa foto: arhivă presonală

No, hai!

foto: Eseu marcat de Vladut Sidau

Spunea Grigore Leșe în aula Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava, acum câțiva ani buni, când eram fericiți și nu știam, citez: ”Io cânt când îmi vine.” Bun, n-oi fi eu chiar Grigore Leșe și nici măcar un Grigoraș mai mic, dar știți ceva? Dacă maestrul cântă când îi vine, eu scriu când îmi vine. Și uite că mi-a venit. Na.

Cred că am mai spus-o. Multe ne leagă pe noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului de CSU Rugby Alba Iulia. Din mai multe puncte de vedere, dar asta e altă discuție. Menționez doar că știm și noi cât de greu se formează o echipă. Dragii noștri prieteni din Alba Iulia, aveți oleacă de răbdare! Nici Roma nu s-a construit într-o zi. Nu că am fi lideri în DNS, dar am trecut și noi prin multe momente dificile.

Pentru că n-am putut să urmăresc meciul până la final, pentru că deplasarea din tur, de la Alba Iulia, a fost una dintre cele mai frumoase, pentru că frunzele ne bat în geam și pentru că tu faci focul și te preumbli prin casă, eventual desculță, întâlnirea cu ardelenii a lăsat în inima mea o urmă caldă, ca a unei tălpi încinse la gura sobei, pe zăpadă. Am eu o slăbăciune pentru tot ce înseamnă Transilvania…

Dar să nu mâniem pe Cel de sus și să transformăm articolul în cronică de cenaclu, nu că n-ar fi mișto sau că s-ar supăra Hrușcă pe noi, însă nu-i momentul…

No, hai să grăim, dară, despre meci.

Așa cum declaram pe diferite canale social-media, scopul nostru principal, înaintea desfășurării acestei partide, era să ne consolidăm poziția din clasament, iar singura soluție era să câștigăm meciul. Hai să ne înțelegem. Alba Iulia venea după o primă victorie obținută acasă, împotriva sucevenilor, avea un moral bun și avea de gând să-și vândă scump pielea. Pentru cine crede că ultima poziție din clasament e un argument care te poate face pe tine, ca ocupant al locului 1, 5 sau 334 să-ți desconsideri adversarul, eu îl sfătuiesc să nu ne mai citească (și n-o spun cu ură, ci cu prietenie) ci să pocnească niște grăunțe de porumb, să spargă trei semințe de bostan și să se uite la ”Esmeralda”.

Același lucru l-a spus și Andrei Varvaroi băieților în vestiare. Vă dau cuvântul meu. Eram acolo. Bine, n-a spus nimic de Esmeralda, că l-am fi bănuit de trădare, dar discursul său a fost axat pe ideea de respect și de punerea în lumină a sentimentului de datorie împlinită, oricare ar fi scorul.

Are el o vorbă faină: Hai să fim frumoși! Și să mor io dacă nu suntem noi cei mai frumoși din DNS!

Am început în forță. Nici nu-mi montasem bine tunul de 600 mm că Bifi aka George Davidoiu, care pare să fie, cel puțin până la proba contrarie, un fel David ceva mai mare decât cel care-l bătuse în deplasare pe Goliat, culcă balonul elegant și cu ștaif, undeva între bețe, ca să-i facă viața mai ușoară craiului nostru de serviciu – Ciprian Nichitean (deci dragi fete, femei și gagici, dacă ați vedea ce ochi are băiatul ăsta…), care se ocupă în timpul liber cu prezentarea la lotul național U20 și cu transformarea în aur pe tot ce pune mâna, precum Midas… Cip, dai o bere, că am scris frumos despre tine, da?

Cupa Tissot

Și dacă am început cu Grigore Leșe, hai să terminăm tot cu el, nu de alta, dar mi-e dragă mie simetria. Așa că, fraților, când am plecat de la meci, conduceam la pauză cu 29-0. L-am sunat pe Ștef să-l întreb de  scorul final. 38-7. Adică 9-7 pentru noi, repriza a doua. Not bad. Cu alte cuvinte, prietenii noștrii de la Alba iulia mai aveau un pic și câștigau repriza a doua. Știm cum e… Ăsta e și blestemul nostru. Să jucăm prost prima repriză, iar în a doua să fim pe cai mari.

În loc de concluzii spunem doar că Domnișoara Pogany – Cupa Tissot, rămâne la noi în vitrină cel puțin până la viitorul meci, că sponsorul nostru comun, Tissot, prin Albini Prassa, reprezentat de domnul Ion Schiau a dăruit celor mai buni jucători din cele două echipe  -Vlăduț Sidău (Rugby Club Gura Humorului), respectiv Florin Coge (CSU Rugby Alba Iulia) câte un ceas marca Tissot și că dedicăm această victorie memoriei celei care a fost numită ”Doamna rugby-ului humorean” – Brândușa Andronic.

Au marcat pentru noi:

George Davidoiu- eseu
Ștefăniță Rusu – eseu
Vlăduț Sidău – eseu
Claudiu Cuciureanu – eseu
Florin Turcanu -eseu

Ciprian Nichitean și Mihai Daraban – transformări/LP

Lotul folost în meciul cu CSU Rugby Alba Iulia.

Sursa Foto: arhivă personală

1CITEA IULIAN
2DAVIDOIU ALEXANDRU
3PRELUCA RARES
4HOSTIUC CIPRIAN
5PINZARU MIHNEA
6SOLOMON ALEXANDRU
7TUCALIUC ALEXANDRU
8SIDAU VLADUT
9PETRISOR ANDREI
10DARABAN MIHAI
11CUCIUREANU CLAUDIU
12NICHITEAN CIPRIAN [C]
13PLAIU GHEORGHE
14MOROSANU MARIAN
15STEFANCU ANDREI
16LEGEAN IRINEL
17ZUP LUCIAN
18RUSU STEFANITA
19TURCAN CRISTIAN
20GAVRILIU LEONARD
21COSTAN LIVIU
22UNGUREANU RAZVAN
23BANDOL ALEXANDRU
24. ANDREI VARVAROI

Tache, Ianke şi Cadâr, de Stephen King

N-am mai fost la Iaşi de câţiva ani buni. Să tot fie vreo patru, cinci… Bine, la un moment dat Iaşul a făcut parte integrantă din viaţa mea, mâncându-mi ficaţii şi punându-mi pielea la tăbăcit prin intermediul cursurilor de Drept Roman şi Drept Civil, dar asta nu m-a împiedicat să-l iubesc. Ba din contra.

După meciul pe care l-am jucat pe Stadionul TEPRO împotriva gazdelor noastre, am abandonat ideea de a mă întoarce acasă cu autocarul şi am optat pentru o maşină mică pe care urma s-o conducă un om mare – Ştefăniţă. Şi uite aşa ne-am trezit toţi trei (uitai să spun că era şi Sebi, băiatul lui Ştef, care a jucat alături de tatăl său) cu măştile pe faţă bătând pasul mic şi des prin Mall-ul din Capitala Moldovei în căutarea unei clipe de desfătare care să ne deconecteze de la febra meciului. Am intrat, bineînţeles, la marile magazine de articole sportive de unde ne-am cumpărat fiecare câte ceva mişto, dar am poposit şi în bătătura celor de la Cărtureşti, unde am marcat un eseu prin achiziţionarea unui roman de Stephen King.

La mine nu e mult, să ştiţi, să scriu o cronică inspirată de opera horror al scriitorului american, mai ales dacă am mâncat olecuţă de bătaie de la vreun adversar, dar în viaţă nu e mereu aşa cum ai vrea să fie, şi m-am trezit că scriu gândindu-mă la altă uriaşă capodoperă a dramaturgiei româneşti, scrisă de Victor Ioan Popa – Tache, Ianke şi Cadâr. Ştiu, ştiu, vă şi văd acum strâmbând niţel din năsucuri văzându-mă că împerechez într-o cronică un monstru sacru al literaturii horror cu alt monstru, poate mai mic, dar la fel de sacru, al umorului – V. I. Popa. Lăsaţi-mă să cânt. Mă rog, să mă exprim. Whatever…

Să stabilim un lucru: cine n-a văzut măcar o dată în viaţă piesa de teatru „Tache, Ianke şi Cadâr”, în afară de faptul că are din partea mea un 2, care se poate scoate, la limită, numai cu un 7, să facă în aşa fel încât s-o vadă, fie pe net, fie la teatru, acolo unde se poate. Nu vreau să insist prea mult, dar vă spun doar atât: din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai complete opere din dramaturgia românească.

Şi acum să vă spun de ce tot bat monedă pe piesa asta, deşi „Billy Summers, de Stephen King” mă îmbie s-o citesc cu o cerbicie de neimaginat.

Fraţilor, uitaţi cum stă treaba, scurt pe doi:

La Rugby Club Gura Humorului au evoluat mulţi jucători de-a lungul scurtei sale existenţe în epoca modernă, căci nu discutăm aici despre echipa din anii 70-80. Unii dintre ei au plecat la alte cluburi, alţii s-au retras, mă rog, aţi prins ideea cum că prin acest club s-au perindat foarte mulţi sportivi. Ei bine,o parte dintre aceştia s-au întors la casele lor, aşa cum era normal să fie. Acu, ce să fac eu dacă printre ei sunt şi câţiva băieţi din Iaşi (Sergiu Michiduţă, Peter Chiriac, Andrei Găină, Bogdan Matei, Robert David, Cătălin Deliu) cu care am trăit momente unice în toţi aceşti ani? Să nu mai ţin la ei? Să mă descotorosesc de ei ca de nişte carii? Să-i blestem? Să-i scot din amintirile mele pentru că joacă pentru ai lor? No fucking way! Sunt şi vor fi mereu acolo unde le este locul: în inima mea. Câtă vreme măcar o picătură de sudoare au lăsat pe tricoul galben-roşu al Rugby Club Gura Humorului, vor fi acolo, pe „Wallk of Fame-ul” meu personal, pentru totdeauna.

Așa că, de dragul lor, azi o să fac ceva fără precedent în scurta istorie a cronicilor mele sportive: n-o să menţionez scorul cu care s-a terminat această partidă. E alegerea mea şi cu asta basta. Dar o să spun altceva. În istoria dramaturgiei româneşti, „Tache, Ianke şi Cadâr” ocupă un loc aparte, fără a face din asta o punere într-un con de umbră celelalte mari capodopere semnate de I. L. Caragiale, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian sau Matei Vişniec. Cu un umor ce poartă parcă pecetea altui alt monstru sacru al cinematografiei – Charlie Chaplin – V. I. Popa reuşeşte să pună în lumina divină a dumnezeirii, fie că e vorba de credinţa ortodoxă, mozaică sau musulmană, sămânţa din care încolţeşte esenţa umanităţii: iubirea.

O să fiu la fel de sincer cu voi, aşa cum am fost dintotdeauna şi o să vă dau din casă. Nu pentru că ar conta, ci pentru a vedea şi voi de ce micile detalii conferă unei capodopere acel nimb al nemuririi. La începutul meciului, când ambele echipe ieşiseră la încălzire, Sergiu Michiduţă, căpitanul ieşenilor, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-a fost dor de mine. Să fim bine înţeleşi. Împreună cu Sergiu şi ceilalţi ieşeni care au jucat pentru Humor am împărtăşit unele dintre cele mai frumoase sau dramatice momente din viaţa mea. Că au fost meciurile de la Petroşani, de la Năvodari, de la Bucureşti sau de la Bârlad, chiar nu mai contează, la naiba, e doar un sport, dar dincolo de reflexia unei competiţii sportive, important e că rămâne legătura aceea cimentată pe veci între noi, ca oameni. Restul e tăcere, ca să pomenim un alt Dumnezeu al literaturii universale.

Închei aici, nu înainte de a le spune „ieşenilor de la Humor” că vor avea mereu uşile deschise, că le voi pune pe masa imaginară a Cinei mele de Taină tot ce am mai bun în mine şi că le voi trage o de bătaie soră cu moartea dacă se va întâmpla vreodată să uite de Regimentul 43.

Salutăm Iaşul, oriunde s-ar afla, şi-l aşteptăm în competiţia pe puncte, cea care contează, salutăm galeria ieşeană care şi-a făcut simţită prezenţa la acest meci ( şi acum am în urechi „Iaşule, Iaşule/ Mândră cetate/ Numele tău ţara străbate/ Noi şi echipa luptăm pentru tine/ Oraş al celor şapte coline!”), salutăm toți iubitorii rugbyu-ului şi sperăm să fim cu toţii la fel de înţelepţi, de hâtri şi de frumoşi, precum personajele lui Popa – Tache, Ianke şi Cadâr – reprezentaţi de toţi cei care într-un fel sau altul au jucat pentru cele trei cluburi din Moldova – Rugby Club Gura Humorului, Poli Iaşi şi CSM Bucovina Suceava – şi care, iată, azi sunt adversari în teren, dar prieteni în afara lui, indiferent de convingerile lor religioase. A se citi „culorile clubului” la care activează fiecare dintre ei.

Dedic această cronică prietenului meu, Sergiu Michiduţă, aşa cum şi el, la rândul lui, mi-a dedicat cândva, când juca pentru Rugby Club Gura Humorului, un eseu.

De la Paris la Roubaix, via Gura Humorului

Am ajuns la vârsta la care înțelepciunea îmi bate la ușă tot mai insistent, însă io nu-i deschid, că mi-e teamă să nu-mi pierd inocența, dar vă spun cu mâna pe inimă și la modul cel mai serios că am tras o concluzie: viața nu e dreaptă. Nu… E profund nedreaptă. Probabil c-a fost croită pentru un trup XXL și a ajuns pe umerii unuia mai pricăjit… În fine.

Ar fi mișto dacă m-ați crede că spun adevărul, pentru că aici s-ar termina cronica. Aș spune cât a fost scorul, că a marcat Cuciureanu un eseu de mare efect și că erau 17 grade, dar simt că printre voi sunt și câțiva care mi-ar da la gioale și mi-ar spune că bat câmpii. N-ar fi o tragedie, dar uite, pentru voi și numai pentru voi, ăștia scepticii, care nu mă credeți, voi face o demonstrație.

Știți voi oare ce mare eveniment sportiv a avut loc duminică, în paralel cu meciul nostru de acasă împotriva celor de la Suceava? Hai, că nu vă mai țin în suspans: unul dintre marile monumente ale ciclismului international – Paris-Roubaix. Știți voi ce însemnătate are această cursă pentru cine participă măcar la ea? Ce înseamnă să fii prezentat peste tot în lume ca un câștigător de Paris-Roubaix? E ceva de domeniul fantasticului! Pe bune. N-aș fi amintit de această cursă dacă nu aveam de demonstrat ceva, așa după cum citiserăți cu un paragraf mai sus, de aceea vă spun pe scurt doar atât: căutați poze cu Sony Colbrelli trecând primul linia de finish. O să pun și eu una aici. Ați văzut ce avea pe față? Ei bine, mi se pare nedrept ca o asemenea victorie să fie încrustată cu noroi, iar înfrângerea noastră de acasă să fie umbrită de un soare impecabil. Pur și simplu nu e drept.

Hai să purcedem spre oile noastre, dară. Meci acasă, cu Cupa Bucovinei pe masă. Soare, vreme plăcută, declarații elegante și de o parte și de alta, miză uriașă. Da. Ați citit bine. Uriașă. Cu orice adversar am juca, nimic nu ne ambiționează mai  mult decât perspectiva meciului cu Suceava. Deși, sincer să fiu, cel mai mișto meci pe care l-am trăit pe viu lângă hultanii mei a fost la Petroșani, acum doi ani, dacă nu greșesc. Îmi pare tare rău că n-a fost filmat. L-aș fi rulat în vestiare pe repeat, să vadă, cine are de văzut, ce înseamnă dăruire și unitate și frăție și tot ce vreți voi.  

Meciul cu Suceava a fost cel mai de căcat meci pe care l-am jucat vreodată. Îi rog din suflet pe toți componenții lotului să înțeleagă că, din punctul meu de vedere, adevărul doare, dar poate să vindece. Îi rog din suflet pe toți acești copii care pun osul meci de meci pentru a scoate un rezultat bun, să mă creadă că țin necondiționat la ei, îi rog pe toți humorenii care ne îndrăgesc să-mi îngăduie tonul, pentru că n-o fac cu răutate. Îmi aduc aminte de o scenă din Frații Jderi, dacă nu mă înșel, în care Ștefan cel Mare spune: unde e acel fecior, să vină în fața mea, să-l cert și să-l iert? Era vorba de fiu-su… Lăsați-mă și pe mine nu să-mi cert băieții, că nu ne spălăm rufele în public, dar să le spun doar atât: puteați mai mult!

A fost o zi neagră pentru noi, dar asta nu ne face să renunțăm. În aproape toate meciurile jucate de noi, repriza a doua ne-a aparținut, iar asta e un alt adevăr care vine să panseze acolo unde vorbele mele poate au muscat nițel din orgoliu. Eu nu vreau să scriu despre echipa mea ca despre un Titanic; eu nu vreau să număr supraviețuitorii de pe Pluta Meduzei lui Géricault și nici nu vreau să cred că spiritul acestei fantastice echipe care este Rugby Club Gura Humorului va purta vreodată tara unui destin de căcat. Categoric, nu! Rugby Club Gura Humorului a pierdut un meci cu 10-16. Diferență remontabilă cu un eseu transformat. Am luat bătăi mai mari și n-am plans atât. Dar când știi că poți mai mult decât poate adversarul tău, să mor dacă nu-ți vine să-ți iei câmpii și să faci pauză de alimentare la Spitalul 9, pentru ca apoi să vrei să ajungi pe Marte și să joci canasta cu băștinașii de acolo…

Pentru voi toți cei care au ajuns duminică la stadion, care ne-au urmărit pe youtube, care își sincronizează pulsul cu al băieților din teren, oriunde ar fi ei pe planeta asta mare, frumoasă și albastră, vă mai spun doar atât și apoi vă las în pace până la următorul meci, răstălmăcind vorbele lui Ludovic al XV-lea: Rugby Club Gura Humorului c`est toi!

Mulțumim!

Hai, Humoru`, și, da, vrem ca noroiul de pe fața lui Colbrelli să ne încununeze de acum înainte victoriile, nu soarele.

Vă mai spun ceva, și chiarcă vă las în pace: în weekend-ul trecut toți marii granzi ai Europei au mâncat bătaie – Bayern, Barcelona, Marseille… Nici noi nu ne-am simțit prea bine . Și dacă vă va mai pica vreodată Facebook, să știți că tot de la noi vi se trage. Că, na…

Au marcat pentru noi Cuciureanu – eseu și Nichitean – o transformare și o lovitură de pedeapsă.

Lotul pentur meciul cu CSM Bucovina Suceava:

  1. LUCIAN ZUP
  2. ALEXANDRU DAVIDOIU
  3. BOGDAN PĂLIMARIU
  4. MIHNEA PÂNZARU
  5. CIPRIAN HOSTIUC
  6. LEONARD GAVRILIU
  7. ALEXANDRU TUCALIUC
  8. VLĂDUȚ SIDĂU
  9. MIHAI DARABAN
  10. CIPRIAN NICHITEAN
  11. CLAUDIU CUCIUREANU
  12. DORU MOROȘAN
  13. RAMBO GHEORGHE PLAIU
  14. GABRIEL BIVOL
  15. ANDREI ȘTEFANCU
  16. IULIAN CÎTEA
  17. CRISTIAN TURCAN
  18. ȘTEFĂNIȚĂ RUSU
  19. ALEXANDRU SOLOMON
  20. LIVIU COSTAN
  21. BOGDAN PETRIȘOR
  22. MARIAN MOROȘANU
  23. IOAN FLOREA

    ANTRENOR: MIHAI COCA

ÂSursa foto: colecție personală și ”The Guardian”

Suntem peste tot acasă!

Știi care-i partea nașpa a cronicilor mele de rugby? Că trăiesc de două ori emoția meciului. O dată când îl văd, a doua când scriu. În ambele situații îmi rod unghiile, dar asta nu mă încălzește cu nimic…

Duminică 26 septembrie, am jucat în Parcul Copilului din Capitală împotriva Griviței. Era o zi superbă de aproape vară, pe un gazon aproape ars de soare pe alocuri ce aproape că mă ducea cu gândul la îndepărtatele stepe rusești. Numai norișorul de pe ecranul mobilului care rămăsese înțepenit pe Gura Humorului amintea de faptul că suntem totuși aproape în octombrie.

Grivița a deschis rapid scorul, apoi s-a distanțat la 22 de puncte, pe fondul unui joc în care pasele le-au mers mai bine decât ale noastre. Cu trei cartonașe galbene contorizate în dreptul lor și unul în dreptul nostru, prima repriză părea că încinsese motoarele apărării noastre. Dar să știi că nici motoarele lor nu se simțeau prea bine, pentru c-am fost acolo, în joc, n-am făcut doar act de prezență, ba chiar am ratat o lovitură de pedeapsă și am ajuns la doi metri de buturile adverse prin incursiunea lui Pălimariu… Bine, n-a fost suficient, dar să nu ne împiedicăm de detalii.

Îmi dați voie să fac încă o mărturisire? Pentru fiecare dintre componenții lotului am un sentiment aparte. De pildă, pentru Lucian Zup, căruia, iată, i-a venit rândul la minutul lui de aur, nutresc un sentiment profund de admirație. Și nu neapărat pentru că mama lui mi-a fost profesoară de chimie, ci pentru că l-am cunoscut cât se poate de îndeaproape. Eu, nu știu dacă știți, sunt un om care n-are o statură impresionantă, să zicem că aș compensa cu altele, dar de când sunt în anturajul celor din pachetul de înaintare – Zup, Turcanu, Cîtea, Pălimariu, Andrei, Ștefăniță, Liviu, Davidoiu, Mihnea, Hostiuc, Tucaliuc și ceilalți care sigur nu se vor supăra că nu i-am mai nominalizat – mi-am schimbat complet viziunea despre viață. Pe bune. Bă, scurt pe doi, ăștia cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai sensibili. Pe cuvântul meu…

Închei această declarație de aproape dragoste (frățească, ho!) prin a-mi scoate pălăria în fața realizării lui Lucian din debutul reprizei secunde, când a reușit un eseu, fără a minimaliza însă meritul celorlalți coechipieri care, în acea fază a arătat așa cum trebuie să arate Humorul în mod normal: solid, hotărât, puternic și eficient.

Haideți să fim alături și să-i încurajăm și pe de cei doi debutanți la echipa mare – Solomon și Ungureanu – care, alături de Gavriliu, Cuciureanu și Moroșanu formează încă de pe acum nucleul cercetașilor aruncați în miezul luptelor și să le urăm bun venit în lumea ăstora mai mari și mai răi: Bine ați venit și mult succes!

So, time is money, îmi spunea cândva un om în fața Chiliei lui Daniil Sihastru, după ce-mi istorisise cu mult patos istoria acelor locuri, de aceea încerc să pun frână și eu acestei povești. Scor final 36-7 pentru gazde, care s-au mișcat un pic mai bine și cu mențiunea că știu sigur că puteam mai mult. N-a fost să fie. It„s OK. Felicitări, Grivița!

Pentru două mari personalități ale culturii neamului nostru am o slăbiciune aparte: Fănuș Neagu și Adrian Păunescu. Vă spun pe scurt de ce: pe primul pentru că avea un fel unic de a-și manifesta dragostea față de clubul lui de suflet, Rapid, pentru care a scris cele mai mișto povești din lume, iar pe al doilea pentru că a compus cel mai mișto imn al unei echipe din România. Întâmplător, tot despre Rapid e vorba. Nu știu câți dintre voi știți, dar Rapidul nu are cele mai multe titluri din România, ba chiar a jucat și la matineu. Pentru mine, cât timp oi mai trăi, Rugby Club Gura Humorului va fi Rapidul sufletului meu. Sper ca de acolo, din cealaltă lume, cei doi corifei să-mi ierte tupeul, dar nu m-am putut abține să nu stâlcesc câteva versuri și să le pun într-o altă lumină, mai albastră, mai de Voroneț, mai de acasă:

Suntem peste tot acasă
Împotriva tuturor,
Nu-i echipă mai frumoasă
Și iubită ca Humor!

Humor, Humor,
Luptă până la sfârșit
Humor, Humor
Te iubim la infinit!

Mulțumim tuturor celor care au fost alături de noi prin achiziționare biletelor virtuale, știm că sună nașpa (again) cuvântul ăsta, nu de alta, dar nouă ne e dragă realitatea imediată, celor care pun umărul pentru ca povestea să meargă mai departe și tuturor celor care ne prețuiesc.

Mulțumim Domnule Primar Marius Ursaciuc, domnilor Răzvan Simeria, Viorel Lucaci, Cristian Morar și mentorilor din Programul ”Rugby pentru toți” – Ionuț Calitescu și James Grindley pentru prezența în tribunele Stadionului din Parcul Tineretului! Și datorită vouă suntem peste tot acasă!

Hai Humoru`!

Lotul care a făcut deplasarea la București:

1 CITEA IULIAN-LAURENTIU
2 DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3 ZUP LUCIAN
4 HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
5 PINZARU MIHNEA IOAN
6 SOLOMON ALEXANDRU
7 TUCALIUC ALEXANDRU
8 GAVRILIU LEONARD
9 POPOAIA CLAUDIU
10 DARABAN MIHAI CRISTIAN
11 CUCIUREANU CLAUDIU VASILE
12 NICHITEAN CIPRIAN
13 BIVOL GABRIEL
14 MOROSANU MARIAN
15 BANDOL ALEXANDRU NICOLAE
16 VARVAROI ANDREI
17 RUSU STEFANITA SABIN
18 PALIMARIU BOGDAN-IULIAN
19 TURCAN CRISTIAN FLORIN
20 PETRISOR ANDREI BOGDAN
21 COSTAN LIVIU-IULIAN
22 STEFANCU ANDREI
23 UNGUREANU RAZVAN VASILE

Au marcat pentru noi Lucian Zup – eseu și Ciprian Nichitean.

Lui Cătălin Pintilescu. Odihnește-te în pace!

Interviu Alin Conache, Leul de la Timișoara

Născut pe 7 mai 2002, Alin Conache a început rugby-ul în jurul vârstei de 6 ani. Venit dintr-o familie în care tatăl – Vasile -, dar și frații săi mai mari – Tibi și Gabi – au jucat rugby, Alin a atras atenția asupra sa încă de când activa la juniori, când a câștigat alături de ”prietenii” săi, cum îi place lui să le spună, de la CSȘ Gura Humorlui, nu mai puțin de trei titluri de campion național la categoriile Under 15, Under 16 și Under 17. Și-a făcut debutul în DNS la Rugby Club Gura Humorului, unde a jucat în toate cele opt meciuri din tur, apoi s-a transferat la SCM Timișoara, unde va juca alături de fratele său, Gabi. Am stat de vorbă cu el câteva minute la telefon. Haideți să vedem ce-a avut de spus și ce le-a transmis foștilor săi colegi de la Rugby Club Gura Humorului.

Salut, Alin!

– Salut, Marius!

Ultima oară când ne-am văzut, purtai un tricou galben, acum porți unul albastru. Noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului și toți cei care empatizează cu această echipă te felicităm și îți dorim să ai parte de o carieră de poveste.

– Vă mulțumesc!

– Știu că ai fost vara aceasta într-un stagiu de pregătire la Perpignan, unul dintre cele mai prestigioase echipe din campionatul Francez. Cum a fost această experiență?

– Am ajuns acolo prin intermediul domnului Marius Tincu, dar am beneficiat ca să spun așa, și de sprijinul celor de la Asociația Jucătorilor de Rugby (AJR), care mi-au decontat biletele de avion. Le mulțumesc pe această cale.

Ți-a plăcut orașul?

– Da, e un oraș frumos, cu deschidere la Marea Balearelor, dar așa cum îi stă bine unui oraș din Sudul Franței, are și el ”băieții lui răi”. Până la urmă face parte din farmecul acelei zone și mă bucur că am avut ocazia să stau acolo trei săptămâni.

– Cum arată rugby-ul francez văzut din interior?

– Sigur, rugby-ul francez, per ansamblu e la un alt nivel, îți dai seama, sunt ceva mai organizați și au o altă bază de selecție, dar am remarcat că se pune accentul pe jocul în regim de viteză, în rest nu sunt mari diferențe.

– Ai fost într-un stagiu de pregătire și în Noua Zeelandă, chiar înainte de declanșarea pandemiei. Dacă ar fi să facem o comparație între cele două sisteme de pregătire, ce ai putea spune?

– Mărturisesc că mi-am dorit de mic să ajung în Noua Zeelandă. Evident că tot ce se întâmplă în Noua Zeelandă e unic, ca să nu mai spun că spre deosebire de Franța, care n-are niciun titlu mondial, ei au câștigat deja trei, cu toate astea, ca stil de organizare, să știi că sunt pe acolo ambele țări. Bine, rugby-ul din Noua Zeelandă e un fel de religie pentru ei și poate asta face diferența, dar, repet, mă bucur nespus că am avut ocazia să ajung acolo și să mă antrenez alături de ei.

– După cele trei săptămâni petrecute la Perpignan, de la care ai și primit o ofertă pentru un an, ai ales totuși să vii acasă, în România. De ce n-ai rămas în Franța?

– Așa este, mi s-a făcut această ofertă pe un an, cu masă și cazare asigurată, dar fără salariu. Nu e vorba de aroganță aici sau mai știu eu ce, dar am considerat că e mai bine pentru mine să joc acasă.

Și uite așa ai ajuns la Timișoara, unde este legitimat și Gabi, fratele tău mai mare. Cum ai fost primit?

– Bine, băieții mă știau de mic, de când veneam la meciuri cu tot felul de pancarde cu ”Hai Timișoara!”, ”Hai Gabi!”. și altele. Oricum, în vacanțe făceam antrenamente cu ei, așa că n-am avut probleme de adaptare sau de altă natură.

– Ai debutat la Timișoara în meciul jucat împotriva celor de la Baia Mare, în cadrul Cupei României, unde ai și marcat. Cum a fost?

– Da, am jucat 30 minute, în repriza a doua… Am și dat la bețe. Una mai ușoară am ratat-o, iar pe cealaltă, dintr-o poziție mai dificlă, am fructificat-o.

– Alin, ai ajuns să joci la o echipă puternică, în Superligă, ai toate motivele să fii convins că începând de acum cariera ta are practic un orizont nemărginit. Ai plecat de la Gura Humorului, mai exact de la CSȘ Gura Humorului, și apoi Rugby Club Gura Humorului – echipa de seniori la care ai jucat în turul din cadrul DNS -, spune-mi ce înseamnă pentru tine acest club?

– A fost o perioadă foarte frumoasă la Gura Humorului, chiar a fost ceva… n-am cuvinte. Ne-am înțeles foarte bine cu toții: colegi, colectiv, tot. Și n-am fost doar colegi, am fost prieteni. O familie chiar.

Da, știu ce spui, însă trebuie să-ți urmezi drumul, căci așa e viața, dar să știi că noi ne-am bucurat pentru tine. Ce le transmiți foștilor tăi colegi de echipă, prietenilor, familiei tale de la Gura Humorului?

– În primul rând sănătate, apoi să se antreneze din greu, pentru că aș vrea să ieșim campioni în DNS. Da, ai auzit bine, am spus ”să ieșim”, pentru că pot spune că-s încă la Humor. O parte din sufletul meu a rămas la Gura Humorului.

« Older Entries