Tag Archives: rugby club gura humorului

Și acum, vorbește!

Claudiu Cuciureanu

În Bucovina, mirosul de cozonaci, de pască și de floare de cireș parfumează straiele de sărbătoare care urmează a fi îmbrăcate în noaptea asta. Ploaia de primăvară care a acoperit terenul de joc la finalul meciului mirosea a vin, în timp ce clopotele mănăstirilor ce ne veghează la Nordul și Sudul orașului așteptau cuminți să-și împlinească menirea. Nimic nu anunța o zi specială, în afara faptului că-l cinstim pe Sf. Gheorghe, purtătorul de Biruință. Un ajun de Paște cuminte, într-o zonă ce mustește de istorie. Nimic nu părea să deranjeze starea firească a lucrurilor. Et pur si muove, spunea Galileo…

Sucevenii veneau la Gura Humorului cu Cupa Bucovinei în posesia lor. Lipită și reparată. N-o spun cu răutate, până la urmă și Sfinxul din Egipt a fost un pic controlat la moacă. După o victorie obținută la Suceava într-un amical de pregătire, răzeșii din Cetatea lui Ștefan se arătau destul de încrezători în forțele lor. Și era normal. Cu o grămadă superioară și cu jucători experimentați în lot, păreau să aibă toate atuurile pentru a-și apropia victoria. Nu ne-am fi supărat prea tare, că ne cunoaștem limitele, dar problema e alta: meciurile cu Suceava, pentru noi, sunt un fel de totul sau nimic.

Bă, știi cum e? E ca în faza aia în care frate-tu mai mare și mai căpos îți mănâncă porția de prăjitură; e ca în faza aia în care fosta sau fostul, înainte de a-și strânge lucrușoarele și de a pleca, îți spune că te iubește, deși ești un bou, respectiv o vacă; e ca în faza aia în care, deși ai câștigat la loto, nu te poți bucura de bani, pentru că ești în fază terminală. Ați înțeles unde bat? Nu? Bine, hai că o spun pe șleau: bă, când o echipă mai titrată decât tine, care îți este prietenă, care îți mai ia și vreo doi jucători și care se bucură de un sprijin material superior pășește pe gazonul de la Gura Humorului cu năsucu` în vânt, apoi, iertați-mă, că nu vreau să vorbesc urât, dar te ia toți dracii. Și pe noi, ce să vezi? Ne-a luat chiar toți. Bă, toți, știi ce-i aia? A rămas Hades fără discipoli.

Vreți să vă spun un secret? La noi, la Club, deși suntem cu toții niște catâri cu personalități puternice, sunt și momente când lăsăm garda jos și ne lăsăm îmbrățișați de emoția care definește umanitatea, în tot ce înseamnă ea. La scorul de 8-0 pentru noi, am întrebat pe cineva din staff ce simte? N-a putut să-mi răspundă. De lacrimi. De bucurie. Pentru că atâta vreme cât vom exista în acest sport, atât noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului, cât și cei de la CSM Suceava, vom da totul pe teren. Bă, știi ce-i aia totul? Dacă nu știi, întreabă-i pe Ciprian Nichitean, care a terminat meciul cu capul ascuns sub bandaje sau pe Solomon, care, deși sângera abundent, împingea grămada, ținându-și cu o mână tamponul la nas.

 ”Fraților, am învins!”, spunea marele Mircea Dinescu, la televizor, în decembrie 1989. ”Fraților, am învins!”, vă spunem și noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului. Am învins propriile temeri, propriile slăbiciuni și propriile îndoieli, am învins atunci când sorții păreau să ne fie potrivnici, am învins când toți credeau că partida va fi un simplu joc de glezne, sub o ploaie blândă de aprilie. Nu știu dacă nepotul lui Hari Dumitraș, la numai cele două luni ale sale, a înțeles, de acolo, din tribună, că pe lângă laptele mamei și sărutul de noapte bună primit în fiecare seară mai există și alte lecții demne de însușit, ca acelea desenate azi de David în fața lui Goliat, dar sunt convins că liniștea sărbătorilor pascale ne va îmbrățișa pe toți și atunci va înțelege și el, și noi, că deși totul este deșertăciune,  cum spunea Eclesiastul, undeva, în cursul milenar al istoriei universale, în ajunul Paștelui, s- a făcut, într-un final, dreptate. Pentru că-mi amintesc vag, așa, ca prin ceață, de un eseu anulat cândva… În fine, nu mai contează.

O să ilustrez această cronică cu o imagine mai mult decât sugestivă: Claudiu Cuciureanu marcând un eseu între buturi, cu seninătatea lui David, surprinsă de dalta lui Michelangelo, care, după ce a desăvârșit capodopera de la Florența, a spus: și acum, vorbește!

Lotul folosit în meciul cu CSM Suceava:

Iulian Cîtea, George Davidoiu, Rareș Prelucă, Sebastian Rusu, Ștefăniță Rusu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Ursulescu, Vlăduț Sidău, Mihai Daraban, Ciprian Nichitean, Gabriel Bivol, Marian Doru Moroșan, Robert Cioltan, Claudiu Cuciureanu (C), Cosmin Daraban, Alex Limbosu, Adrian Buiciuc, Lucian Zup, Alexandru Solomon, Bogdan Petrișor, Darius Cristanov, Marian Moroșanu, Ioan Antonesi.

Au marcat pentru noi: Claudiu Cuciureanu – 2 eseuri, Gabriel Bivol -1 eseu; lovitură de pedeaspă și transformare – Ciprian Nichitean și transformare –  Mihai Daraban.

Jucătorul meciului: Claudiu Cuciureanu.

Scor final: Rugby Club Gura Humorului – CSM Suceava 22-11 (15-0)

Dincolo de nori

”A treia oară poate e cu noroc” e o zicală șchioapă de un dinte ce se potrivește la ăia știrbi de un picior. Ce prostie… Auzi acolo… Asta ce ar fi însemnat? Că la cea de-a treia întâlnire cu Borgii de la Știința, să avem noroc și să se împiedice de crampoane în timp ce noi am fi bătut dansul pinguinului în jurul focului? Hai, bă, lasă-mă cu astea… ”A treia oară poartă noroc…” Poartă pe dracu. Ce, nouă ne trebuia noroc când aruncam în lupta de la Petroșani 17 copii sub 21 de ani ca să răpunem Campioana DNS din 2021? Mă faci să râd. Pe bune.

În cea de-a treia întâlnire cu Știința, de când sunt eu la club, aceeași vreme câinoasă, așa cum aveam să-i spun și lui Răzvan Barbu, DJ-ul studenților de la Știința, care se reface după o accidentare. Ba plouă, ba e ceață, ba plouă. Vorba aia, când plouă, plouă, când nu plouă, nu plouă. Acum plouă. Mie, deși mă văd pe filmare cu parpalacul ăla verde de parcă aș face reclamă la purgative, sincer să fiu, îmi convine, pentru că băieții se udă și se murdăresc cu noroi și-mi ies pozele mișto. Poftim? Sună cinic? Ia, hai și dumneata să vezi cum e să pretinzi că-s cinic, când din 23 de jucători care au făcut deplasarea la Petroșani, 22 au făcut junioratul la CSS Gura Humorului… Ar fi făcut și al 23-lea, dar pe vremea lui nu era CSS Gura Humorului. Te las pe tine să ghicești despre cine vorbesc…

Ai ghicit! Bravo! Despre Ștefăniță Rusu vorbeam. Și dacă tot l-am adus în discuție, hai să zăbovim un pic asupra acestui meci și să ne dăm seama ce semnificație a avut pentru el. De multe ori îmi spunea că visul lui e acela de a juca într-un meci oficial alături de fiul său – Sebastian. Sigur, n-ar fi avut motive să se îndoiască de faptul că ziua aceea va veni la un moment dat, dar știm cu toții că viața e imprevizibilă. Când am auzit fluierul de început de meci, sincer să fiu, m-am gândit la tatăl meu. Mie mi s-a întâmplat să debutez în literatură fără ca el să mai fie printre noi. Mi-ar fi plăcut să-l văd mândru de mine. Mândru trebuie să fi fost și tatăl lui Ștefăniță, dacă n-ar fi plecat spre stele, să-și vadă unul dintre fii jucând cot la cot, umăr lângă umăr, în linia a doua, alături de nepot. Îi priveam pe amândoi printre picăturile de ploaie și nu mi-am putut șterge de pe retină imaginea ochilor care priveau din cer spre gazonul de la Petroșani. Și atunci ploaia n-a mai fost ploaie, ci lacrimi de bucurie târzie a părintelui care binecuvânta destinele celor doi cu pioșenia eternității.

Dragilor, n-o să insist asupra scorului și n-o să disec partida minut cu minut. Știam că rezistența noastră era inutilă și că vom fi învinși. Slavă Domnului, nu ne-a părăsit rațiunea. Dar dacă vă spun că a fost cu adevărat specială, mă credeți? Nu doar că s-a marcat un moment unic în Liga Națională de Rugby, prin apariția tandemului tată-fiu, aka Ștefăniță-Sebastian, sub culorile aceluiași club, ci și pentru că în aceeași partidă au debutat, tot într-un meci oficial, și frații Mihăiță și Cosmin Daraban. Și n-am terminat. Iaca, mă trage de mânecă și Dani Varvaroi, că și el a sărit în barca celor mari, de la juniori…

Rugby Club Gura Humorului nu e o echipă de rugby. E o stare de spirit. Știi când mi-am dat seama de asta? Când am marcat noi primul eseu prin Bifi aka Davidoiu. Eram conduși cu 10-0 și se făcuse 10-5. Nu-mi făceam iluzii, dar m-a luat cu fiori pe șira spinării. Poate pentru că știu, din interior fiind, cât de greu se construiește o echipă, poate pentru că știu ce fel de copii au crescut Ștefăniță Rusu, Andrei Varvaroi și Gabriela Popescu, poate pentru că știu că într-un final, cândva, vom ajunge acolo sus, în top, chiar dacă ar fi să treacă și un secol. Și atunci o să am grijă ca și eu, la rândul meu, să vărs o ploaie blândă peste cei care vor veni din urmă, ca o binecuvântare a celui care a crezut în ei dintotdeauna.

Lotul care a făcut deplasarea la Petroșani:

Iulian Cîtea, George Davidoiu, Rareș Prelucă, Ștefăniță Rusu, Sebastian Rusu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Ursulescu, Vlăduț Sidău, Mihai Daraban, Ciprian Nichitean, Claudiu Cuciureanu (C), Robert Cioltan, Darius Cristanov, Gabriel Bivol, Cosmin Daraban, Alex Limbosu, Adrian Buiciuc, Andrei Varvaroi, Ioan Axinte, Dani Varvaroi, Marian Moroșanu, Ionuț Antonesi, Andrei Ștefancu,

Mulțumim Tarsin Suceava și în mod special lui Cătălin Moroșan. Știe el de ce.

Humorul nu se predă! Niciodată!

Eseu marcat de Lucian Zup

O să încep cronica meciului de azi cu o mărturisire ce ține de trecutul meu. Pe persoană, cum s-ar zice. În urmă cu douăzeci și ceva de ani, dacă nu mai bine, am pășit pentru prima oară într-un dojo. Și mi-a plăcut ce am văzut acolo. Mi-am cumpărat chimonou, m-am înarmat cu răbdare și m-am trezit după câteva luni de antrenament dând examen pentru centura albastră la shotokan. În fine, nu asta are importanță, deși, dacă interesează pe cineva, l-am luat cu brio și am câștigat și un concurs de kata, ci faptul că mentalitatea mea de european avea să sufere mutații profunde, la nivel de cromozomi. Puneți domniile voastre ghilimelele, că-mi place interactivitatea.

Hai să ne întoarcem la treburile noastre și revin eu spre final cu cafteala din dojo. Penultima etapă ne-a hărăzit o întâlnire cu marinarii de la Năvodari. Era să zic insulari, că tot avusesem contact cu tongalezii zilele trecute… Acum, să nu se supere pe mine, e o chestie subiectivă și, na, pana mea, scriu ce vreau, că de aia am făcut shotokan, dar parcă mai bine le stăteau îmbrăcați în echipamentul bleu-alb, precum pumele din continentul sud american. E mișto și galben-roșu, nimic de zis, mai ales că sunt culorile noastre, dar Năvodarii vor avea mereu, în mintea mea, echipamentul în culorile talazului.

Bun. N-o mai aburim, că ne prinde Crăciunul și ei tot în galben-roșu joacă… Am început bine și am deschis scorul prin Mihăiță Daraban, care a marcat din lovitură de pedeapsă, dar din minutul 8 oaspeții noștri au preluat frâiele jocului și nu le-au mai dat drumul decât spre finalul meciului, când veteranul nostru, Lucian Zup, sprijinit de pachetul de înaintare, marchează un eseu care mi-a amintit de reușitele României în meciurile cu Olanda (lăsați-mă cu Țările de Jos) și Tonga. Mai era un minut de joc, nu se mai putea face nimic, așa este, dar deși eram în corzi, am refuzat aproape ostentativ să ne prăbușim și să încasăm KO-ul. Cu o lovitură încasată la ficat, care nu mai conta în economia meciului, CS Năvodari își încheie parcursul din această ediție a Diviziei Naționale de Seniori cu o victorie clară și meritată pe terenul nostru cu scorul de 64-8.

O înfrângere usturătoare, așa cum remarca și Andrei Varvaroi în ședința ad-hoc de la mijlocul terenului, unde m-am inserat și eu, că, na, fac parte din această familie într-un fel pe care numai cei care iubesc rugby-ul îl pot înțelege, puțin nedreaptă și ale cărei cauze nu fac obiectul acestei cronici. 64-8 e un scor greu de acceptat. De digerat nici nu se pune problema, oricât dulcolax ai folosi… Dar mergem înainte.

Ne întoarcem oleacă la dojo? Hai, că nu vă mai țin mult. Promit.

În afara conceptelor orientale care-și găsiseră un loc călduț în mentalitatea mea de european, așa cum spuneam la început, ceea ce m-a marcat profund, ați ghicit, exact, tot la nivel de cromozomi, a fost conceptul numit ”Do”, din ”Karate-do”. A se citi într-o traducere aproximativă ”Calea”. Și dacă ar fi să o dăm pe sinteză literară, așa, la o primă strigare, aș putea aminti de paragraful biblic în care se spune ”Eu sunt Calea…” dar, din nou, nu asta face obiectul ”studiului.”

Meciul de azi cu Năvodari a avut darul de a mă arunca în trecut, când, îmbrăcat într-un chimonou, am pășit pe tatami și mi-am înfruntat adversarii. Pe unii i-am înfrânt, pe alții nu, pe unii am reușit să mi-i fac prieteni, pe alții nu, cu unii am menținut legătura, pe alții i-am uitat în secunda în care concursul a luat sfârșit, ideea e alta: în toată acea perioadă, lecția pe care mi-am însușit-o treptat, încă din prima clipă când am învățat ce înseamnă ghedan barai și până la cele mai subtile metode de a-mi păstra cumpătul, spiritul și firea pe linia de plutire a fost conceptul de ”cale”.

Nu contează dacă punctezi prin Ippon Ken sau Waza-ari, prin eseu, lovitură de pedeapsă, transformare sau drop-gol, nu contează dacă azi pierzi la o diferență de 56 de puncte și mâine câștigi la 56 de puncte, nu contează dacă adversarul e mai bine cotat sau din contra, e ciuca bătăilor, nu contează dacă ești îmbrăcat în galben-roșu, deși nu-i place unui cronicar hâtru din Bucovina, sau turcoaz, nu contează dacă ești campion, dacă ești la mijlocul clasamentului sau lanternă roșie, nimic din toate astea nu contează, dragii mei! Importantă e CALEA spre desăvârșire, spre stăpânirea deplină a tehnicilor, spre împlinirea satisfacțiilor de ordin sportiv, spre perfecțiune, spre cunoaștere de sine, în ultimă instanță, și de aici totul va fi mai limpede. Nu neapărat și mai ușor, dar ați prins ideea 😉

Poate de asta îmi place să scriu despre echipa care ocupă, alături de naționala României, una dintre cele două camere ale inimii mele, Rugby Club Gura Humorului. Celelalte două sunt sub cheie. Și vă mai spun ceva: sincer să fiu, m-aș plictisi de moarte dacă ar trebui să scriu cronici despre o echipă campioană.

Pentru mine și pentru toți humorenii, eseul reușit de Lucian Zup a fost unul dintre pașii făcuți pe această cale spre autocunoaștere și autodepășire și asta contat mai mult decât orice altceva. Știți ceva? Humorul nu se predă! Niciodată!

1. CITEA IULIAN-LAURENTIU
2.DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3.PRELUCA RARES NICOLAE
4.HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
5.RUSU STEFANITA SABIN
6.VASILOVICI SEBASTIAN
7.MURESAN ANDREI MIHAI
8.CATUNA ILIE MARIAN
9.PETRISOR ANDREI BOGDAN
10.DARABAN MIHAI CRISTIAN
11.CUCIUREANU CLAUDIU VASILE©
12.BIVOL GABRIEL
13.COSTAN LIVIU-IULIAN
14.UNGUREANU RAZVAN VASILE
15.STEFANCU ANDREI
REZERVE
16.VARVAROI ANDREI
17.ZUP LUCIAN
18.GAVRILIU LEONARD
19.URSULESCU SEBASTIAN
20.AXINTE IOAN
21.LIMBOSU IONUT ALEX
2.BOCA GEORGE
23.BANDOL ALEXANDRU NICOLAE

Sursa foto: arhivă presonală

No, hai!

foto: Eseu marcat de Vladut Sidau

Spunea Grigore Leșe în aula Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava, acum câțiva ani buni, când eram fericiți și nu știam, citez: ”Io cânt când îmi vine.” Bun, n-oi fi eu chiar Grigore Leșe și nici măcar un Grigoraș mai mic, dar știți ceva? Dacă maestrul cântă când îi vine, eu scriu când îmi vine. Și uite că mi-a venit. Na.

Cred că am mai spus-o. Multe ne leagă pe noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului de CSU Rugby Alba Iulia. Din mai multe puncte de vedere, dar asta e altă discuție. Menționez doar că știm și noi cât de greu se formează o echipă. Dragii noștri prieteni din Alba Iulia, aveți oleacă de răbdare! Nici Roma nu s-a construit într-o zi. Nu că am fi lideri în DNS, dar am trecut și noi prin multe momente dificile.

Pentru că n-am putut să urmăresc meciul până la final, pentru că deplasarea din tur, de la Alba Iulia, a fost una dintre cele mai frumoase, pentru că frunzele ne bat în geam și pentru că tu faci focul și te preumbli prin casă, eventual desculță, întâlnirea cu ardelenii a lăsat în inima mea o urmă caldă, ca a unei tălpi încinse la gura sobei, pe zăpadă. Am eu o slăbăciune pentru tot ce înseamnă Transilvania…

Dar să nu mâniem pe Cel de sus și să transformăm articolul în cronică de cenaclu, nu că n-ar fi mișto sau că s-ar supăra Hrușcă pe noi, însă nu-i momentul…

No, hai să grăim, dară, despre meci.

Așa cum declaram pe diferite canale social-media, scopul nostru principal, înaintea desfășurării acestei partide, era să ne consolidăm poziția din clasament, iar singura soluție era să câștigăm meciul. Hai să ne înțelegem. Alba Iulia venea după o primă victorie obținută acasă, împotriva sucevenilor, avea un moral bun și avea de gând să-și vândă scump pielea. Pentru cine crede că ultima poziție din clasament e un argument care te poate face pe tine, ca ocupant al locului 1, 5 sau 334 să-ți desconsideri adversarul, eu îl sfătuiesc să nu ne mai citească (și n-o spun cu ură, ci cu prietenie) ci să pocnească niște grăunțe de porumb, să spargă trei semințe de bostan și să se uite la ”Esmeralda”.

Același lucru l-a spus și Andrei Varvaroi băieților în vestiare. Vă dau cuvântul meu. Eram acolo. Bine, n-a spus nimic de Esmeralda, că l-am fi bănuit de trădare, dar discursul său a fost axat pe ideea de respect și de punerea în lumină a sentimentului de datorie împlinită, oricare ar fi scorul.

Are el o vorbă faină: Hai să fim frumoși! Și să mor io dacă nu suntem noi cei mai frumoși din DNS!

Am început în forță. Nici nu-mi montasem bine tunul de 600 mm că Bifi aka George Davidoiu, care pare să fie, cel puțin până la proba contrarie, un fel David ceva mai mare decât cel care-l bătuse în deplasare pe Goliat, culcă balonul elegant și cu ștaif, undeva între bețe, ca să-i facă viața mai ușoară craiului nostru de serviciu – Ciprian Nichitean (deci dragi fete, femei și gagici, dacă ați vedea ce ochi are băiatul ăsta…), care se ocupă în timpul liber cu prezentarea la lotul național U20 și cu transformarea în aur pe tot ce pune mâna, precum Midas… Cip, dai o bere, că am scris frumos despre tine, da?

Cupa Tissot

Și dacă am început cu Grigore Leșe, hai să terminăm tot cu el, nu de alta, dar mi-e dragă mie simetria. Așa că, fraților, când am plecat de la meci, conduceam la pauză cu 29-0. L-am sunat pe Ștef să-l întreb de  scorul final. 38-7. Adică 9-7 pentru noi, repriza a doua. Not bad. Cu alte cuvinte, prietenii noștrii de la Alba iulia mai aveau un pic și câștigau repriza a doua. Știm cum e… Ăsta e și blestemul nostru. Să jucăm prost prima repriză, iar în a doua să fim pe cai mari.

În loc de concluzii spunem doar că Domnișoara Pogany – Cupa Tissot, rămâne la noi în vitrină cel puțin până la viitorul meci, că sponsorul nostru comun, Tissot, prin Albini Prassa, reprezentat de domnul Ion Schiau a dăruit celor mai buni jucători din cele două echipe  -Vlăduț Sidău (Rugby Club Gura Humorului), respectiv Florin Coge (CSU Rugby Alba Iulia) câte un ceas marca Tissot și că dedicăm această victorie memoriei celei care a fost numită ”Doamna rugby-ului humorean” – Brândușa Andronic.

Au marcat pentru noi:

George Davidoiu- eseu
Ștefăniță Rusu – eseu
Vlăduț Sidău – eseu
Claudiu Cuciureanu – eseu
Florin Turcanu -eseu

Ciprian Nichitean și Mihai Daraban – transformări/LP

Lotul folost în meciul cu CSU Rugby Alba Iulia.

Sursa Foto: arhivă personală

1CITEA IULIAN
2DAVIDOIU ALEXANDRU
3PRELUCA RARES
4HOSTIUC CIPRIAN
5PINZARU MIHNEA
6SOLOMON ALEXANDRU
7TUCALIUC ALEXANDRU
8SIDAU VLADUT
9PETRISOR ANDREI
10DARABAN MIHAI
11CUCIUREANU CLAUDIU
12NICHITEAN CIPRIAN [C]
13PLAIU GHEORGHE
14MOROSANU MARIAN
15STEFANCU ANDREI
16LEGEAN IRINEL
17ZUP LUCIAN
18RUSU STEFANITA
19TURCAN CRISTIAN
20GAVRILIU LEONARD
21COSTAN LIVIU
22UNGUREANU RAZVAN
23BANDOL ALEXANDRU
24. ANDREI VARVAROI

Tache, Ianke şi Cadâr, de Stephen King

N-am mai fost la Iaşi de câţiva ani buni. Să tot fie vreo patru, cinci… Bine, la un moment dat Iaşul a făcut parte integrantă din viaţa mea, mâncându-mi ficaţii şi punându-mi pielea la tăbăcit prin intermediul cursurilor de Drept Roman şi Drept Civil, dar asta nu m-a împiedicat să-l iubesc. Ba din contra.

După meciul pe care l-am jucat pe Stadionul TEPRO împotriva gazdelor noastre, am abandonat ideea de a mă întoarce acasă cu autocarul şi am optat pentru o maşină mică pe care urma s-o conducă un om mare – Ştefăniţă. Şi uite aşa ne-am trezit toţi trei (uitai să spun că era şi Sebi, băiatul lui Ştef, care a jucat alături de tatăl său) cu măştile pe faţă bătând pasul mic şi des prin Mall-ul din Capitala Moldovei în căutarea unei clipe de desfătare care să ne deconecteze de la febra meciului. Am intrat, bineînţeles, la marile magazine de articole sportive de unde ne-am cumpărat fiecare câte ceva mişto, dar am poposit şi în bătătura celor de la Cărtureşti, unde am marcat un eseu prin achiziţionarea unui roman de Stephen King.

La mine nu e mult, să ştiţi, să scriu o cronică inspirată de opera horror al scriitorului american, mai ales dacă am mâncat olecuţă de bătaie de la vreun adversar, dar în viaţă nu e mereu aşa cum ai vrea să fie, şi m-am trezit că scriu gândindu-mă la altă uriaşă capodoperă a dramaturgiei româneşti, scrisă de Victor Ioan Popa – Tache, Ianke şi Cadâr. Ştiu, ştiu, vă şi văd acum strâmbând niţel din năsucuri văzându-mă că împerechez într-o cronică un monstru sacru al literaturii horror cu alt monstru, poate mai mic, dar la fel de sacru, al umorului – V. I. Popa. Lăsaţi-mă să cânt. Mă rog, să mă exprim. Whatever…

Să stabilim un lucru: cine n-a văzut măcar o dată în viaţă piesa de teatru „Tache, Ianke şi Cadâr”, în afară de faptul că are din partea mea un 2, care se poate scoate, la limită, numai cu un 7, să facă în aşa fel încât s-o vadă, fie pe net, fie la teatru, acolo unde se poate. Nu vreau să insist prea mult, dar vă spun doar atât: din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai complete opere din dramaturgia românească.

Şi acum să vă spun de ce tot bat monedă pe piesa asta, deşi „Billy Summers, de Stephen King” mă îmbie s-o citesc cu o cerbicie de neimaginat.

Fraţilor, uitaţi cum stă treaba, scurt pe doi:

La Rugby Club Gura Humorului au evoluat mulţi jucători de-a lungul scurtei sale existenţe în epoca modernă, căci nu discutăm aici despre echipa din anii 70-80. Unii dintre ei au plecat la alte cluburi, alţii s-au retras, mă rog, aţi prins ideea cum că prin acest club s-au perindat foarte mulţi sportivi. Ei bine,o parte dintre aceştia s-au întors la casele lor, aşa cum era normal să fie. Acu, ce să fac eu dacă printre ei sunt şi câţiva băieţi din Iaşi (Sergiu Michiduţă, Peter Chiriac, Andrei Găină, Bogdan Matei, Robert David, Cătălin Deliu) cu care am trăit momente unice în toţi aceşti ani? Să nu mai ţin la ei? Să mă descotorosesc de ei ca de nişte carii? Să-i blestem? Să-i scot din amintirile mele pentru că joacă pentru ai lor? No fucking way! Sunt şi vor fi mereu acolo unde le este locul: în inima mea. Câtă vreme măcar o picătură de sudoare au lăsat pe tricoul galben-roşu al Rugby Club Gura Humorului, vor fi acolo, pe „Wallk of Fame-ul” meu personal, pentru totdeauna.

Așa că, de dragul lor, azi o să fac ceva fără precedent în scurta istorie a cronicilor mele sportive: n-o să menţionez scorul cu care s-a terminat această partidă. E alegerea mea şi cu asta basta. Dar o să spun altceva. În istoria dramaturgiei româneşti, „Tache, Ianke şi Cadâr” ocupă un loc aparte, fără a face din asta o punere într-un con de umbră celelalte mari capodopere semnate de I. L. Caragiale, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian sau Matei Vişniec. Cu un umor ce poartă parcă pecetea altui alt monstru sacru al cinematografiei – Charlie Chaplin – V. I. Popa reuşeşte să pună în lumina divină a dumnezeirii, fie că e vorba de credinţa ortodoxă, mozaică sau musulmană, sămânţa din care încolţeşte esenţa umanităţii: iubirea.

O să fiu la fel de sincer cu voi, aşa cum am fost dintotdeauna şi o să vă dau din casă. Nu pentru că ar conta, ci pentru a vedea şi voi de ce micile detalii conferă unei capodopere acel nimb al nemuririi. La începutul meciului, când ambele echipe ieşiseră la încălzire, Sergiu Michiduţă, căpitanul ieşenilor, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-a fost dor de mine. Să fim bine înţeleşi. Împreună cu Sergiu şi ceilalţi ieşeni care au jucat pentru Humor am împărtăşit unele dintre cele mai frumoase sau dramatice momente din viaţa mea. Că au fost meciurile de la Petroşani, de la Năvodari, de la Bucureşti sau de la Bârlad, chiar nu mai contează, la naiba, e doar un sport, dar dincolo de reflexia unei competiţii sportive, important e că rămâne legătura aceea cimentată pe veci între noi, ca oameni. Restul e tăcere, ca să pomenim un alt Dumnezeu al literaturii universale.

Închei aici, nu înainte de a le spune „ieşenilor de la Humor” că vor avea mereu uşile deschise, că le voi pune pe masa imaginară a Cinei mele de Taină tot ce am mai bun în mine şi că le voi trage o de bătaie soră cu moartea dacă se va întâmpla vreodată să uite de Regimentul 43.

Salutăm Iaşul, oriunde s-ar afla, şi-l aşteptăm în competiţia pe puncte, cea care contează, salutăm galeria ieşeană care şi-a făcut simţită prezenţa la acest meci ( şi acum am în urechi „Iaşule, Iaşule/ Mândră cetate/ Numele tău ţara străbate/ Noi şi echipa luptăm pentru tine/ Oraş al celor şapte coline!”), salutăm toți iubitorii rugbyu-ului şi sperăm să fim cu toţii la fel de înţelepţi, de hâtri şi de frumoşi, precum personajele lui Popa – Tache, Ianke şi Cadâr – reprezentaţi de toţi cei care într-un fel sau altul au jucat pentru cele trei cluburi din Moldova – Rugby Club Gura Humorului, Poli Iaşi şi CSM Bucovina Suceava – şi care, iată, azi sunt adversari în teren, dar prieteni în afara lui, indiferent de convingerile lor religioase. A se citi „culorile clubului” la care activează fiecare dintre ei.

Dedic această cronică prietenului meu, Sergiu Michiduţă, aşa cum şi el, la rândul lui, mi-a dedicat cândva, când juca pentru Rugby Club Gura Humorului, un eseu.

De la Paris la Roubaix, via Gura Humorului

Am ajuns la vârsta la care înțelepciunea îmi bate la ușă tot mai insistent, însă io nu-i deschid, că mi-e teamă să nu-mi pierd inocența, dar vă spun cu mâna pe inimă și la modul cel mai serios că am tras o concluzie: viața nu e dreaptă. Nu… E profund nedreaptă. Probabil c-a fost croită pentru un trup XXL și a ajuns pe umerii unuia mai pricăjit… În fine.

Ar fi mișto dacă m-ați crede că spun adevărul, pentru că aici s-ar termina cronica. Aș spune cât a fost scorul, că a marcat Cuciureanu un eseu de mare efect și că erau 17 grade, dar simt că printre voi sunt și câțiva care mi-ar da la gioale și mi-ar spune că bat câmpii. N-ar fi o tragedie, dar uite, pentru voi și numai pentru voi, ăștia scepticii, care nu mă credeți, voi face o demonstrație.

Știți voi oare ce mare eveniment sportiv a avut loc duminică, în paralel cu meciul nostru de acasă împotriva celor de la Suceava? Hai, că nu vă mai țin în suspans: unul dintre marile monumente ale ciclismului international – Paris-Roubaix. Știți voi ce însemnătate are această cursă pentru cine participă măcar la ea? Ce înseamnă să fii prezentat peste tot în lume ca un câștigător de Paris-Roubaix? E ceva de domeniul fantasticului! Pe bune. N-aș fi amintit de această cursă dacă nu aveam de demonstrat ceva, așa după cum citiserăți cu un paragraf mai sus, de aceea vă spun pe scurt doar atât: căutați poze cu Sony Colbrelli trecând primul linia de finish. O să pun și eu una aici. Ați văzut ce avea pe față? Ei bine, mi se pare nedrept ca o asemenea victorie să fie încrustată cu noroi, iar înfrângerea noastră de acasă să fie umbrită de un soare impecabil. Pur și simplu nu e drept.

Hai să purcedem spre oile noastre, dară. Meci acasă, cu Cupa Bucovinei pe masă. Soare, vreme plăcută, declarații elegante și de o parte și de alta, miză uriașă. Da. Ați citit bine. Uriașă. Cu orice adversar am juca, nimic nu ne ambiționează mai  mult decât perspectiva meciului cu Suceava. Deși, sincer să fiu, cel mai mișto meci pe care l-am trăit pe viu lângă hultanii mei a fost la Petroșani, acum doi ani, dacă nu greșesc. Îmi pare tare rău că n-a fost filmat. L-aș fi rulat în vestiare pe repeat, să vadă, cine are de văzut, ce înseamnă dăruire și unitate și frăție și tot ce vreți voi.  

Meciul cu Suceava a fost cel mai de căcat meci pe care l-am jucat vreodată. Îi rog din suflet pe toți componenții lotului să înțeleagă că, din punctul meu de vedere, adevărul doare, dar poate să vindece. Îi rog din suflet pe toți acești copii care pun osul meci de meci pentru a scoate un rezultat bun, să mă creadă că țin necondiționat la ei, îi rog pe toți humorenii care ne îndrăgesc să-mi îngăduie tonul, pentru că n-o fac cu răutate. Îmi aduc aminte de o scenă din Frații Jderi, dacă nu mă înșel, în care Ștefan cel Mare spune: unde e acel fecior, să vină în fața mea, să-l cert și să-l iert? Era vorba de fiu-su… Lăsați-mă și pe mine nu să-mi cert băieții, că nu ne spălăm rufele în public, dar să le spun doar atât: puteați mai mult!

A fost o zi neagră pentru noi, dar asta nu ne face să renunțăm. În aproape toate meciurile jucate de noi, repriza a doua ne-a aparținut, iar asta e un alt adevăr care vine să panseze acolo unde vorbele mele poate au muscat nițel din orgoliu. Eu nu vreau să scriu despre echipa mea ca despre un Titanic; eu nu vreau să număr supraviețuitorii de pe Pluta Meduzei lui Géricault și nici nu vreau să cred că spiritul acestei fantastice echipe care este Rugby Club Gura Humorului va purta vreodată tara unui destin de căcat. Categoric, nu! Rugby Club Gura Humorului a pierdut un meci cu 10-16. Diferență remontabilă cu un eseu transformat. Am luat bătăi mai mari și n-am plans atât. Dar când știi că poți mai mult decât poate adversarul tău, să mor dacă nu-ți vine să-ți iei câmpii și să faci pauză de alimentare la Spitalul 9, pentru ca apoi să vrei să ajungi pe Marte și să joci canasta cu băștinașii de acolo…

Pentru voi toți cei care au ajuns duminică la stadion, care ne-au urmărit pe youtube, care își sincronizează pulsul cu al băieților din teren, oriunde ar fi ei pe planeta asta mare, frumoasă și albastră, vă mai spun doar atât și apoi vă las în pace până la următorul meci, răstălmăcind vorbele lui Ludovic al XV-lea: Rugby Club Gura Humorului c`est toi!

Mulțumim!

Hai, Humoru`, și, da, vrem ca noroiul de pe fața lui Colbrelli să ne încununeze de acum înainte victoriile, nu soarele.

Vă mai spun ceva, și chiarcă vă las în pace: în weekend-ul trecut toți marii granzi ai Europei au mâncat bătaie – Bayern, Barcelona, Marseille… Nici noi nu ne-am simțit prea bine . Și dacă vă va mai pica vreodată Facebook, să știți că tot de la noi vi se trage. Că, na…

Au marcat pentru noi Cuciureanu – eseu și Nichitean – o transformare și o lovitură de pedeapsă.

Lotul pentur meciul cu CSM Bucovina Suceava:

  1. LUCIAN ZUP
  2. ALEXANDRU DAVIDOIU
  3. BOGDAN PĂLIMARIU
  4. MIHNEA PÂNZARU
  5. CIPRIAN HOSTIUC
  6. LEONARD GAVRILIU
  7. ALEXANDRU TUCALIUC
  8. VLĂDUȚ SIDĂU
  9. MIHAI DARABAN
  10. CIPRIAN NICHITEAN
  11. CLAUDIU CUCIUREANU
  12. DORU MOROȘAN
  13. RAMBO GHEORGHE PLAIU
  14. GABRIEL BIVOL
  15. ANDREI ȘTEFANCU
  16. IULIAN CÎTEA
  17. CRISTIAN TURCAN
  18. ȘTEFĂNIȚĂ RUSU
  19. ALEXANDRU SOLOMON
  20. LIVIU COSTAN
  21. BOGDAN PETRIȘOR
  22. MARIAN MOROȘANU
  23. IOAN FLOREA

    ANTRENOR: MIHAI COCA

ÂSursa foto: colecție personală și ”The Guardian”

« Older Entries