Cinşpe pentru infern

Eram copil când la cinematografele din România rula un film care se numea „Cinci pentru infern”, o producţie italiană ce se voia a fi un fel de precursoare a filmelor de comando. Nu-mi amintesc foarte multe detalii, dar mi-a plăcut teribil cum suna acel „Cinque per l`inferno”; era ceva exotic, ceva nou, ceva înspăimântător. Când am plecat din Gura Humorului spre Petroşani, i-am spus lui Bogdan Palimariu că dacă voi scrie povestea meciului pe care urma să-l jucăm a doua zi, îi voi pune titlul „Cinşpe pentru infern”; căci nu eram nici noi prea departe de ideea unui comando. Cum să spun…  Când e să-ţi pice un necaz pe cap, apoi necazul ăsta nu vine niciodată singur. Nu! Trage dup el copchii, mătuşi, bunici… Pe bune! La noi necazul ne-a picat pe cap însoţit de tot arborele lui genealogic: alegeri prezidenţiale, accidentări, drum lung, vreme nasoală, etc. Dar ce era să facem? În fine…

În condiţiile în care urmează să joci ultimul meci din tur acasă la Ştiinţa Petroşani, echipa care a câştigat toate meciurile din Divizia Naţională de Seniori, te gândeşti să aliniezi un cinşpe competitiv format din tot ce ai mai bun în bătătură. Logic, nu? Mai ales că în ultimul meci primiserăm o lecţie usturătoare de la bârlădeni… Din păcate, ne-am văzut în situaţia de a ne prezenta cu un lot, aşa cum am mai spus, decimat de accidentări, iar asta ne dădea fiori reci pe spinare. Repet, tot ce spun aici e la nivelul unei percepţii preliminare, care lua în considerare atuurile şi minusurile celor două echipe. Cu alte cuvinte, meciul cu Gura Humorului urma să fie pentru Ştiinţa Petroşani un galop de sănătate, un antrenament cu public. Nu ştiu dacă ne şi priveau de sus, probabil că da, dar noi nu ne-am panicat. Puteau să ne privească şi de pe Lună, singurul lucru care ne interesa era să dăm tot ce aveam mai bun şi să facem o figură frumoasă.

Stadionul Ştiinţei, amplasat undeva la cucurigu, între nişte copaci care-şi lepădaseră frunzele, mă ducea cu gândul la Groapa cu Lei din Guadalajara, unde Naţionala României de fotbal întâlnea geniul lui Pele. Singura diferenţă era că spectatorii din Petroşani nu purtau sombrero, în rest, şi noi, ca şi colegii lui Dinu şi Dumitrache, ne priveam unii în ochii celorlalţi, încleştam pumnii şi ziceam „No, hai!”, că doar nu s-o găta lumea aici. Am coborât pe rând din autocar. Un pământ roşu, ca al magrebienilor, ne făcu să călcăm sfiiţi pe vârfuri până la teren şi de acolo la vestiare. Nici ploaia şi nici norii ce ne izolau de restul lumii nu păreau a forma cu adevărat un ingredient care să ne spurce nouă zenul, atât cât era. Nu… Poate că singura persoană care regreta ceva eram eu, pentru că nu-mi puteam folosi tunul, dar asta n-avea importanţă. Ne-am schimbat, ne-am legat strap-urile, ne-am dat cu încălzitoare şi ne-am adunat în jurul căpitanului (Mitică Ştefăroi):

Ne facem treaba, jucăm, toată lumea ştie ce are de făcut. Ne ridicăm de la placaj, ne ajutăm colegii… Tot timpul au fost meciuri grele la Petroşani. Trebuie să strângem rândurile. Vreau să intrăm pe teren cu capul sus, e ultimul nostru meci… Tragem, azi tragem cât de tare putem noi. Pe ei, fraţilor, pe ei. Hai la trei, un`, doi, trei: HUMORU!

Apoi am ieşit pe teren.

Nu ştiam dacă dorinţa mea de a surprinde imagini la un meci de rugby desfăşurat pe ploaie avea să se împlinească într-un târziu, căci la câteva minute de la începutul meciului, ploaia s-a mai domolit, dar sub nicio formă nu-mi imaginam că aveam să văd cel mai bun joc al Humorului din întregul tur. Cu sau fără ploaie. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez. Înainte de primul fluier al meciului, băieţii s-au adunat în jurul lui Ştefăniţă, care le-a spus:

Hai să valorificăm loviturile de pedeapsă… Grămezile să le facem când trebuie să le facem, am mare încredere în băieţii ăştia, avem nişte pilieri extraordinari, puternici… Am făcut un efort să venim aici, azi vreau să lucrăm la maximum. O sută cincizeci la sută, două sute la sută, o mie la sută, dacă e nevoie…

Haideţi să fim o echipă, să jucăm prieteneşte, să ne ajutăm între noi, aşa ca pentru ultimul meci. Pentru noi jucăm, pentru nimic altceva, zise Palimariu, apoi aerul vibră la strigătul de luptă alor noştri: HUMORU!

Aţi putea spune că sunt subiectiv. Ştiţi ceva? Vă dau dreptate. Aşa e. Sunt subiectiv. Dar voi ce aţi spune dacă l-aţi fi auzit pe unul dintre jucătorii petroşeneni, strigând, şi nu o dată, la coechipierii săi: „Treziţi-vă, băi! Ce aveţi? Treziţi-vă!”. Aţi mai spune că văd numai într-o direcţie? Ştiţi voi ce înseamnă să fii pe margine, să-ţi vezi prietenii tăvăliţi în noroi, să auzi cum le trosnesc oasele şi să simţi mirosul pământului desprins de pe crampoane şi să nu poţi face nimic, decât să strângi din dinţi? Păi, băi, fraţilor, am condus în prima repriză vreme de cinşpe minute cu 3-0, am fost martor la procesul de instalare a răguşelii la cel care striga necontenit „Treziţi-vă, băi, treziţi-vă!”, am văzut cum Rambo Plaiu primea îngrijiri medicale la pachet cu ironii de trei lei, cum se ridica steagul tuşierului în funcţie de câte voturi veneau din stânga şi câte din dreapta, dacă tot erau alegeri, cum am urcat cu grămada spontană, în frunte cu Zup, la trei metri în spatele buturilor şi n-am avut eseu şi voi vreţi să fiu obiectiv? Îmi pare rău, nu pot. Nu vreau să pot.

Acum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Ştiinţa Petroşani e o echipă matură, o echipă care în această prima parte a campionatului din DNS a defilat la propriu, o echipă bine sudată, cu jucători de excepţie. Într-un final se pare că s-au trezit. Greu, dar s-au trezit. Să nu fim ipocriţi. Per ansamblu, au fost mai buni decât noi, mai buni decât toţi ceilalţi din DNS, probabil că-şi merită locul din fruntea clasamentului, dar nu asta e important, ci ceea ce s-a întâmplat cu băieţii mei. N-am văzut la niciun alt meci atâta risipă de energie, atâta dăruire, atâta spirit de sacrificiu. Placaje, grămezi pe care le-am dominat dal capo al fine (şi acum am în urechi strigătele lui Mihai Coca de pe margine, când îi împingeam cu toate forţele: Duuuuu-i, duuuuu-i!) şi poftă mare de joc, toate m-au făcut să-mi scot pălăria în faţa lor. Scorul final? Credeţi că mai contează? Ce mai poate însemna un 44-22 pentru gazde, când la pauză, conduşi fiind cu 17-3, Bogdan Rusu le spunea băieţilor: „Băi, băieţi, un singur lucru vreau de la voi: un eseu. Un eseu, bă!” Şi au fost trei! Ce mai poate însemna un scor care se duce direct în statistici, când vezi în ochii băieţilor bucuria regăsirii plăcerii de a juca rugby, bucuria regăsirii acelei legături speciale care încheagă prietenii şi care cheamă la susţinere, căci vreau să vă spun ceva: rugby nu e despre buturi, eseuri, grămezi, tuşe, e despre susţinere, despre nevoia de a-ţi apropia semenii, despre dorinţa de a scrie o poveste frumoasă, căci ce altceva poate fi toată nebunia asta din Gura Humorului, decât o poveste frumoasă? I-am şi scris Gabrielei Popescu, imediat după meci: „Gabi, a fost un meci fabulos! O să vezi, într-o zi o să scriem istorie în rugby-ul românesc”. Puteţi să mă acuzaţi că-s visător. Nu mă supăr — crede fiecare ce vrea —, dar am dreptul să depun mărturie că la Petroşani ceva s-a întâmplat cu echipa asta, şi, zău, că nu e rău deloc.

Rugby Club Gura Humorului s-a prezentat cu următorii plăieşi:

  1. Lucian Zup — Luciane, data viitoare promit că o să stau pe lângă tine în autocar, nu de alta, dar eu n-am abonament la HBO
  2. Andrei Bogdan Vieru Găină — „Fiindcă ea mai avea trufandale ş-altceva!”
  3. Bogdan Palimariu — My best friend. Bune eclerele alea, nu spunem de unde…
  4. Bogdan Rusu — Te-a numit cineva Ion Creangă al rugby-ului. E o mare onoare, să ştii.
  5. Ştefăniţă Rusu — Mulţumim pentru clătite!
  6. Ciprian Hostiuc — Bravo, băi, băiatule! Să debutezi cu eseu în meciul cu Petroşani nu e puţin deloc.
  7. Iulian Cîtea — Fiţ-ar căştile să-ţi fie…
  8. Rambo Plaiu — Lasă, Rambo, când or veni ei la noi acasă şi or avea nevoie de medic, le-om da lidocaină, măcar să ştim o treabă.
  9. Bogdan Petrişor — Băiete, tu ştii cât de drag îmi eşti, nu? Nu-i aşa că mie mi-ai dedicat eseul?
  10. Sergiu Michiduţă — Fraţilor, băiatul ăsta, pe teren, e tigru, dar în afara lui e sfios ca o antilopă.
  11. Bogdan Manoliu — Bodo, pentru tine şi numai pentru tine, un milion de para pentru şedinţa foto.
  12. Dumitru Ştefăroiu — Mitică, faci tu ce faci şi-mi aminteşti de Mauna Kea.
  13. Bogdan Matei — Mereu în preajma prietenului său, Sergiu Michiduţă.
  14. Emil Grigoraş — Nu-i aşa, Emi, că la Gura Humorului ceaiul de mentă e mai bun decât ceaiul de la Petroşani?
  15. Ciprian Drelciuc — Cum e, Cipi, să ascunzi căştile colegului şi să te faci că plouă?
  16. Mihai Oanea — Eu spun să ai grijă. Nu te joci cu focul şi nici cu Atalanta. Mergi pe X la pauză, 2 final.
  17. Cosmin Daraban — „Bă, Găină, bagă, bă, oleacă Papu!”
  18. Mihai Coca — „Mai citim şi noi regulamentele, domnu` arbitru!”

Puteţi urmări interviurile cu Bogdan Palimariu aici şi cu Bogdan Rusu aici.

13 pe Scara Richter

Spuneam în avancronica meciului cu Suceava că miturile sunt făcute ca să fie măsluite în funcţie de interese. Nu mai intrăm în detalii, dar pe de altă parte nu pot ignora sentimentul de teroare pe care mi-l dă cifra 13. Am meciurile mele personale cu această relicvă prelinsă de pe stalagmitele peşterilor unde-şi odihneau ciolanele oamenii de Cromagnon, pot să spun chiar c-o urăsc, dar asta nu înseamnă că-i neg puterea. Suntem de ceva vreme în secolul XXI, am pornit spre Marte şi am eradicat holera, dar ecoul blestemului scuipat de limba Ghionoaiei bate încă în ferestrele cu rame din lemn  al unei civilizaţii îmbrăcate în termopane. În fine…

13.10.2019, ora 13.

Stadionul Tineretului, Gura Humorului. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare pârlit şi o temperatură de matineu de iulie, când pocnesc albinele de prea multă tihneală. Dar azi nu era să fie ziua florilor şi nici a lacrimilor de bucurie. Nu ştiu, nu mă întrebaţi de ce. Poate că soarta se îmbârligă după zborului cucului şi îşi leapădă ouăle în cuiburile în care zac penele unei zbateri din care ar fi trebuit să se nască o Pasăre Liră. Habar n-am. Cert e că la ora meciului, până şi cântecul vinului încetă a-şi mai trage cu diapazonul în căpăţână, semn că nu mirosea a bine. Nu, nu…

Aşa cum ne promiseserăm încă de când ne-am întors de la Arad, am intrat pe teren hotărâţi să ne lăsăm pupaţi de cei ce veniseră să ne vadă şi să cântăm cu ei. Orice, numai să cântăm. Frumoşi şi aranjaţi la patru ace, am spus că pe aici nu se trece, eventual se poate trage cu coada ochiului, dar atât, nimic mai mult. Şi nu s-a trecut. E drept, am amânat momentul degustării şi al desfătării, dar asta nu înseamnă că ne-am dat bătuţi.

Meci cu o încărcătură emoţională specială. Cu rivalităţi şi antipatii amicale, cu duşmănii infantile şi aruncături de priviri reptiliene, cu miza cea mai mare pe masă şi cu aşii ascunşi în jambiere. Eram all in. Totul sau nimic. Şi s-a văzut asta pe teren. Deşi am dominat pe grămadă, prima repriză i-a găsit pe fraţii noştri mai mari în pragul unui extaz moderat, căci aveau trei puncte în faţă: 6-3. Nici nu se puteau bucura, nici nu se puteau supăra. Cum naiba să te bucuri când simţi în ceafă suflarea taifunului? Cum să te superi, când speri să nu fii prins când şuteşti din cuibar ouăle de prepeliţă? Cu alte cuvinte, moralul sucevenilor era în moarte clinică, dar nici nu se lăsa strivit.

Repriza a doua a fost una de infarct. Spre finalul meciului sucevenii pun balonul în terenul de ţintă şi fructifică transformarea, după ce egalasem la 6 prin Sergiu Michiduţă. 13-6 şi zgomot subtil de funeralii. Am făcut câteva schimbări, unele prevăzute, altele nu, am stuchit de trei ori în sîn şi am scăpat de gustul amar al nedreptăţii (căci nu ne făcuseră practic la niciunul dintre capitole), şi am năvălit peste ei. „Ori tu, ori eu”, spuneau privirile băieţilor mei. Şi le-am spus în gând, căci nu era chip să mai aibă urechi de auzit: „Putem, hai, că putem!”.

Mai sunt zece minute. Suntem acolo, în jumătatea lor. Mai pierdem câte un balon, mai facem câte un pas în spate, mai găsim o tuşă şi mai stăvilim câte un contraatac. Tribunele sunt în extaz. N-am mai auzit de când eram copil şi mergeam cu tata la meciuri reverberaţiile strigătelor de luptă ce te purtau pe braţe spre victorie: „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” Cutremur. 13 pe scara Richter. Numai spurcata aceea de chişcă ovală nu voia să se culce în iarba sucevenilor. Şi am dat peste ei, frate. Am dat, nu ne-am jucat…

Minutul 77. Suntem călare pe ei. Ştim cumva, simţim că le putem înfige pumnalul în grumazul obosit de atâta hărţuială, dar nici ei nu se lasă. Sunt la a treia infracţiune comisă în preajma „cinci-ului” lor. Ştim cumva, simţim că avem puterea de a ajunge la ţintă. „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” 13 pe Richter. Tribunele urlă! Suntem aproape, atât de aproape… Şi o punem, tată! O punem în iarba sucevenilor prin solul nostru de pace, Mihnea, apoi contrasemnăm capitularea fraţilor noştri din Cetatea de Scaun al Moldovei (iartă-ne, Ştefane) şi o dăm la beţe prin Michiduţă: 13-13.

Aşa s-a terminat toamna noastră. Căci am uitat să vă spui, vorba lu` nea Mărin, o furarăm de pe tabela cu echinocţii şi o îndesarăm în traista noastră, unde numai ghebele şi râşcovii îşi fac veacul, o furarăm şi o făcurăm a noastră, căci prea multe ni se furară şi nouă. Că or mai fi şi altele, Doamne ajută, că n-or mai fi, Dumnezo primască, aşa cum spune baba Dochia, important e că suntem în cărţi, suflăm flăcări pe nas şi stingem dorul de fecioare jucând dansul bucuriei pe toate scările care măsoară  toate cutremurele din lume. Căci pot spune „azi am câştigat” fără să mă tem de ipocrizie, pot spune că rugbyul humorean e acolo unde se face maiaua cea mai bună şi pot spune că dacă n-am fi ratat o lovitură de pedeapsă, azi am fi consemnat prima noastră victorie din acest sezon.

Hai, ne vedem duminică la Galaţi!

Băi, şi am fost atât de aproape… Paştele mă-sii de treişpe!

Punct. Şi de la capăt

Dacă pentru unii începuturile coincid cu zilele alea când mugurii pocnesc pe crengile scăpate de ger, pentru noi, băieţii din Gura Humorului, începuturile se topesc sub tălpile încinse de jarul horelor bătute la ceas de toamnă, când vara intră în moarte clinică şi ziua îşi deapănă amintirile cu fete şi bluziţe galbene ca gutuile.

Nu ţin neapărat să fiu crezut, până la urmă confesiunea poate fi şi un dar pervers pe care l-am primit în ziua în care am înţeles că minciunile te pot scoate din belea, dar dacă tot m-am pornit, eu zic c-ar fi păcat să-mi dau cuvântul aşa, în răspăr, numai ca să fiu la modă cu punkiştii. După cum spuneam, am fost alături de băieţi încă de la primul antrenament, şi nu în calitate de dactilograf, ci de pălmaş hărţuit de un cronometru ce bâzâia intermitent, din  grija neţărmurită a lui Ştefăniţă. Mda, lasă, amice, te prind eu în ofsaid… Ce să spun? Am făcut faţă, dar m-a durut inima, căci n-a fost uşor să alergi precum gazela printre fetele din parc, care ne priveau oftând admirativ. Cred. Sper.

Aşa a început sezonul. Cu soare şi sudoare. Dar să lăsăm lacrimile. Astea sunt făcute doar ca să impresionezi ANAF-ul, nu să înmoaie inimi. Ţintarul ne-a hărăzit un început de campionat cu două deplasări consecutive: una la Bucureşti, cealaltă la Arad. Ce să facem? Să ne punem rău cu boierul? Nu! Ne-am făcut bagajele, ne-am fixat protezele şi ne-am prezentat frumos, înşiraţi ca mărgelele de chihlimbar, pe terenul Griviţei, clubul al cărui istorie se confundă cel mai adesea cu cea a rugby-ului românesc.

Zi frumoasă. Cald. Bine, am uitat să vă spun că, în subsidiar, aveam două probleme de rezolvat: una în Centrul Vechi al capitalei, unde trebuia să ne oblojim gâturile cu ceaiuri din alea ce fac spumă, iar cealaltă să trimitem gânduri de bine prietenului nostru de la Paris, care avea şi el meci a doua zi. Acum, na, fiind oameni cu slăbiciuni minore, dar cu idealuri poetice, am mai spart şi câte o vitrină cu nasurile noastre lungi, încercând să prindem mişcările lebedelor ce băteau din aripi, neajutorate. Vorba aia, „What happens in Vegas, stay in Vegas”… Până la urmă le-am lăsat în grija altora (era să spun în plata Domnului), că noi aveam oleacă de treabă, şi ne-am întors la hotel fredonând câte o melodie la alegere, de făcea microbuzul zigzaguri la Piaţa Romană mai ceva decât Alberto Tomba la slalom uriaş.

Duminică, ora 10:30. Ziua meciului. Cald, gazon perfect, vreme bună şi bâzâit de motoare în vestiare. Creme, bandaje, foarfeci şi priviri încrâncenate. N-o să dau din casă şi n-o să spun ce vorbirăm noi acolo, că nu-i frumos, dar am făcut să vibreze şinele griviţene urlând din toţi rărunchii parola ce urma să ne elibereze de sub chingile aşteptării: Humorul!

Debutul meciului a fost unul special, aşa cum special a fost şi Cătălin Becheanu, un copil frumos al Griviţei pe care l-am cunoscut personal şi al cărui viitor a fost curmat de un camionagiu. Minutul de reculegere a fost aplaudat de toată lumea, fapt ce m-a făcut să cred că peste toate aceste bătălii sportive, care ne înfrumuseţează viaţa şi ne astâmpără dorinţa ancestrală de a cuceri, cel mai important lucru e să laşi ceva în urma ta, fie şi vremelnic. Cătăline, ne aplecăm în faţa suferinţei pe care ai provocat-o în inimile celor care te-au cunoscut, oriunde te-ai afla!

Am început bine. Nu bine. Foarte bine. Nu mă judecaţi prea aspru, e greu să cuantifici timpul când eşti cu aparatul la ochi, cert că în primele 15 minute am fost acolo, la câţiva metri de buturile lor. Ba mai mult, puteam să şi concretizăm pe tabela de marcaj, dacă alegeam s-o dăm la beţe, dar asta a fost. Meciul s-a mai echilibrat apoi, iar la finalul primei reprize Griviţa conducea cu 12-7, noi beneficiind de un eseu de penalitate, în urma unei pătrunderi a lui Mihnea Pînzaru, oprit neregulamentar la câţiva metri de terenul de ţintă. Repriza a doua s-a calat perfect pe ceea ce a caracterizat această partidă încă de la fluierul de început: meciul de uzură. Griviţenii au ştiut să deschidă mai bine pe flancuri, au schimbat linia întâi şi au ridicat scorul la 33-7, în timp ce o parte dintre băieţii noştri au fost nevoiţi să se retragă de pe teren, în urma unor accidentări. S-au mai călcat nişte glezne, s-au mai schimbat câteva numere de telefon şi s-au mai aruncat priviri ameninţătoare, dar una peste alta, finalul meciului a generat din nou un val de emoţie, griviţenii dedicând această victorie fostului lor coleg de echipă. Pe scurt, o victorie meritată, cu menţiunea că, dacă am fi condus în urma transformărilor loviturilor de pedeapsă cu 3-0,6-0 sau 9-0, poate altfel ar fi stat lucrurile. Dar mai bine să auzim ce spune pilierul Bogdan Palamariu, schimbat la pauză în urma unei accidentări la gleznă:

— A fost un meci bun, în principiu, dar cu unele greşeli pe care nu trebuia să le facem. În primul rând, n-am reuşit să concretizăm nicio fază, chiar dacă am ajuns în „cinci-ul” lor, şi nici măcar loviturile de pedeapsă, dacă ne hotăram să le dăm la beţe. Trei puncte cu trei puncte, se adunau… Prima repriză a fost un joc de mare uzură, cu foarte multe spontane şi contestări, dar cum am mai spus, nu s-a ajuns la marcări. Din păcate, degeaba am „dat” în ei dacă nu am reuşit să marcăm. Chiar dacă diferenţa de scor e mare, felul în care am jucat ne dă speranţa că următoarele vor fi mai bune. Schimbările şi accidentările, din păcate şi-au lăsat amprenta asupra jocului nostru

L-am întrebat şi pe Mitică Ştefăroi despre cum a văzut el meciul:

— A fost un meci destul de bun, ţinând cont de condiţiile în care echipa a fost măcinată de accidentări, chiar dacă nu foarte grave, mai ales în prima repriza când am respectat cam tot ceea ce ne-am propus. Puteam chiar să conducem, dacă ne decideam s-o dăm la beţe. Intram la pauză cu un avantaj, iar când ai avantaj te ţii de chestia asta, nu-şi mai permiţi să faci greşeli. În repriza a doua s-au făcut nişte schimbări, au mai fost câteva accidentări, iar asta ne-a făcut să cedăm fizic. Mă gândesc chiar şi la cele două eseuri ale lor care, sincer vorbind, nu prea au fost muncite de ei, ci au picat mai mult în urma unor greşeli de-ale noastre.

— Mie mi s-a părut că a fost un meci cu destule nuanţe mai dure, deşi poate e improprie exprimarea, ce crezi?

— Pentru mine, fiecare meci e aşa, mai agresiv (râde), pentru că trebuie să joci. Rugby e rugby, nu e şah, care-i mai bun, câştigă. Au fost mai buni. În ceea ce ne priveşte, cred că trebuie să mai lucrăm la condiţia fizică, să jucăm în viteză şi să luăm deciziile cele mai bune, atunci când trebuie luate. Asta este. Ştii cum e? Sunt înfrângeri care te trezesc la realitate şi cred că băieţii au învăţat astăzi ceva, iar la Arad  să mergem să câştigăm, să ţinem capul sus, să fim motivaţi şi să ne fie mai uşor acasă, când avem meci cu Suceava. Tot timpul la Bucureşti a fost greu şi va fi greu pentru că majoritatea jucătorilor din Superligă vin aici, după ce-şi fac treaba la echipele lor.

— Urmează deplasarea de la Arad. Comparăm Griviţa cu Aradul?

— Sub nicio formă! Niciun meci nu seamănă unul cu altul. O să ne pregătim pentru meciul cu Arad, o să dăm tot ce avem mai bun în noi, pentru că ne dorim foarte mult să câştigăm după înfrângerea de azi, iar săptămâna viitoare o să vedem ce am îmbunătăţit şi sperăm să progresăm de la un meci la altul.

Am părăsit Bucureştiul uitând-mă la băieţii ăştia cum îşi ignorau suferinţele fizice, râzând de golanii care le aruncau priviri dubioase şi care şi-ar fi dorit să-şi vadă şişurile ruginite în ei — nu-i aşa Andrei? —, şi m-am trezit pustiit de inspiraţie. Nu mi se părea corect ca dintre toţi membrii haitei, numai eu şi nea Gigi, şoferul, să nu ne plângem de vreun os tocit sau de vreo articulaţie forţată, dar ştiţi cum e, cineva trebuie să-şi asume şi astfel de nedreptăţi. Cine ştie când ne-o paşte şi pe noi vreo durere de măsele sau un junghi la lingurică, viaţa e plină de surprize. Până una-alta, să luăm ce a fost bine făcut în acest meci, să îndreptăm ce avem de îndreptat şi să privim înainte cu dorinţa de a fi mai buni decât am fost ieri. Sună un pic a maximă socialistă, dar nu mi-o luaţi în nume de rău, tocmai m-a luat o durere de măsele…

Lotul deplasat la meciul cu Griviţa:
Iulian Cîtea, Vieru Gaina Andrei Bogdan, Bogdan Palamariu, Bogdan Rusu, Ştefăniţă Rusu, Mihnea Pînzaru, Cosmin Miroş, Peter Chiriac, Ilie Lupu, Sergiu Michiduţă, Mihai Oanea, Dumitru Ştefăroi, Liviu Costan, Bogdan Manoliu, Cosmin Daraban, Ionuţ Coca, Ovidiu Croitoru, Robert David, Andrei Hanuseac, Bogdan Petrişor, Bogdan Matei, Mihai Coca.

P.S. Să ştiţi, dragi griviţeni, că în Bucovina avem murături bune şi apă caldă la robinet 🙂

(In memoriam, Cătălin Becheanu)

Imperiul contraatacă

„I have a dream” spunea Martin Luther King în urmă cu cincizeci şi ceva de ani. Parafrazându-l pe marele om politic american, aş spune c-am avut şi eu un vis. E drept, unul mai mic, cu lasere, cu navete spaţiale şi cu un maimuţoi pe nume Chewbacca. Nu ştiu dacă visele mele sunt cinefile, ascund premoniţii sau sunt la voia destinului, dar azi, când am păşit pe gazonul Stadionului Tineretului din Gura Humorului, am avut în minte imaginea genericului din filmul „Imperiul contraatacă”.

Unşpe grade, cu atât s-a îndurat Soarele să arunce azi peste grămezile gladiatorilor care s-au înfruntat în arenă. Nici mult, nici puţin, suficient cât să răcorească motoarele turate la maximum, numai bun de încălzit tribuna şi de a-i chema pe spectatori să participe la spectacolul din teren, alături de Primarul localităţii, domnul Marius Ursaciuc.

Aşadar, RC Gura Humorului – CSM Suceava 17-5 (7-0); meci contând pentru etapa a patra din Play-off-ul Diviziei Naţionale de Rugby.

Prima repriză a fost la un pas de a se termina cu scor alb, până când Lucian Zup şi-a şoptit cu o ură ne-mpăcată în barbă să strice muzica mierlelor din Ariniş şi să pună balonul dincolo de var. 5-0. Şi pentru că petrecerea nu e petrecere fără transformare, Michiduţă s-a aliniat cerinţelor şi şi-a făcut datoria, făcându-i pe spectatori să danseze în ritm de samba. 7-0.

Se anunţa o repriză secundă disputată, şi pe bună dreptate. Spuneam noi că băieţii din Suceava sunt băieţi buni, dar ar trebui să mai stea şi p`acasă, evident, în spirit de glumă, dar adevărul e că un urs rănit e de zece ori mai periculos decât un urs flămând, iar cu fiara nu te joci.

Humorul urma să fie asediat. Era clar. Mobilizare generală, sunet de goarne, comenzi scurte, îmbărbătări şi geana lungă pe crenelurile zidurilor. Constantinopolul de pe malul Moldovei trebuia să reziste. Cu orice preţ.

Când l-am văzut pe Alex Miroş marcând cel de-al doilea eseu, am ştiut că tunurile lui Mehmed fie se gripaseră, fie îşi scurtaseră fitilurile, şi am început să sper. Iertaţi-mă, dacă nu sunt obiectiv. Ce vreţi? La naiba, sunt băieţii mei! Şi iar a apărut în scenă Sergiu Michiduţă şi iar s-a dansat samba: 14-0. Nu-mi venea să cred.

Spre finalul meciului tirul sucevenilor a făcut ca unul dintre turnuri să se clatine, dar era prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate, Rubiconul trecut, iar gradele din termometru săriseră şi ele cu o unitate, ajungând la cota 12, atât cât era şi diferenţa de scor în momentul când arbitrul a fluierat finalul meciului: 17-5. O fi având şi vremea vise premonitorii?

Am stat de vorbă cu Lucian Zup, omul zilei, fie şi pentru faptul că ieri a fost ziua lui de naştere:

„— Luciane, cum a fost?

— A fost un meci frumos; sincer să fiu, la începutul meciului am crezut c-o să fie mai greu, am atacat tot timpul, părerea mea e că am dominat azi pe Suceava şi am câştigat meritat. Am dat şi un eseu, ieri a fost şi ziua mea… Mă bucur c-a fost multă lume în tribună şi că am fost aplaudaţi la scenă deschisă. Noi pentru asta jucăm, de fapt, să vină oamenii să ne vadă şi să ducem tradiţia mai departe, să încurajăm pe băieţii ăştia mai tineri să joace rugby la Gura Humorului.

— Urmează meciul cu Griviţa, la Bucureşti.

— Da, o să fie un meci frumos, cu siguranţă, greu, dificil, strâns, dar sper să câştigăm şi acolo, noi avem echipă cu care putem câştiga şi la Bucureşti.”

Am părăsit stadionul după ce i-am felicitat pe băieţi. Vă spun eu, c-am stat printre ei, au palmele cât lopeţile şi braţele ca pilonii Partenonului, dar au inimile cât Carul Mare şi pun suflet în tot ceea ce fac. Să fim, dară, lângă ei şi la meciurile viitoare şi să credem în şansele lor.

Am în urechi şuieratul lui Darth Vader şi mi-e poftă de o bere.

Griviţa, venim!

La Bârlad, poveştile se scriu cu turnesol

Cronicile nu ne spun dacă ziua de 14 iulie 1457 a fost o zi de primăvară călduroasă ori ducea mai mult cu o zi de iarnă târzie, dar îmi place să cred că începutul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost însemnat cu cerneală de violete pe pergamentul fabuloasei sale epoci.

Câteva secole mai târziu, Bârladul, oraşul în care domnitorul a avut temporar şi o cancelarie, am poposit şi noi, humorenii, cu al nostru Ştefan în frunte. Noi îi spunem Ştefăniţă, dar astea sunt detalii.

Gata cu istoria, că nu de asta purceserăm noi la drum şi se face târziu.

Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot, arunca câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.

Meciul a fost unul extrem de echlibrat. De altfel, scorul la pauză indica un 8-8 elegant ce semăna seminţele îngrijorării în venele gazdelor şi  ale speranţei infinite în venele oaspeţilor. Şi nici nu putea fi altfel, căci ce altceva e 8-ul, decât semnul răsturnat al infinitului, nu?

În repriza a doua însă lucrurile au stat niţel diferit, în sensul că norocul şi-a basculat balastrul în curtea gazdelor, dezechilibrând balanţa. Jocul băieţilor din Humor, superior pe grămadă, s-a împotmolit în preajma buturilor bârlădene, unde presiunea acumulată avea să refuleze într-un contraatac ce avea să pecetluiască scorul final al întrecerii: 29-18.

Humorenii au pus balonul dincolo de linie de trei ori, prin Ţurcanu, Deliu şi Gafiţa şi o penalitate prin Vaman, dar faza cea mai controversată, care a maculat foaia de joc, a avut loc în repriza a doua, când s-ar fi impus un cartonaş roşu pentru bârlădeanul care l-a placat neregulamentar pe Sandu Ionuţ Gheorghiţă.

Una peste alta, un meci frumos, deschis şi extrem de disputat, un meci în care humorenii s-au întrecut pe ei înşişi, dacă ţinem cont că, din motive medicale, lotul deplasat la Bârlad a numărat doar 19 jucători, un meci pe care în mod normal, lăsaţi-mă s-o spun răspicat, Humorul merita să-l câştige!

Şi pentru că ulcioarele nu merg de multe ori la apă, cel puţin aşa spun înţelepţii, nădăjduiesc ca, în ciuda faptului că povestea de la Bârlad din 14 aprilie 2019 s-a scris cu turnesol, meciurile viitoare ale rugbyştilor de la R.C. Gura Humorului să se scrie cu albastrul de Voroneţ, căci, nu-i aşa, una este justiţia aceea nevăzută, şi unul e rugby-ul humorean.

Să-i încurajăm, dară, pe băieţi la meciul de sâmbătă, unde vor da piept cu răzeşii din Cetatea Sucevei, băieţi buni şi ei, dar care ar fi fain să mai stea şi p`acasă, vorba lui nentu Sorescu.