Cinşpe pentru infern

Eram copil când la cinematografele din România rula un film care se numea „Cinci pentru infern”, o producţie italiană ce se voia a fi un fel de precursoare a filmelor de comando. Nu-mi amintesc foarte multe detalii, dar mi-a plăcut teribil cum suna acel „Cinque per l`inferno”; era ceva exotic, ceva nou, ceva înspăimântător. Când am plecat din Gura Humorului spre Petroşani, i-am spus lui Bogdan Palimariu că dacă voi scrie povestea meciului pe care urma să-l jucăm a doua zi, îi voi pune titlul „Cinşpe pentru infern”; căci nu eram nici noi prea departe de ideea unui comando. Cum să spun… Când e să-ţi pice un necaz pe cap, apoi necazul ăsta nu vine niciodată singur. Nu! Trage dup el copchii, mătuşi, bunici… Pe bune! La noi necazul ne-a picat pe cap însoţit de tot arborele lui genealogic: alegeri prezidenţiale, accidentări, drum lung, vreme nasoală, etc. Dar ce era să facem? În fine…

În condiţiile în care urmează să joci ultimul meci din tur acasă la Ştiinţa Petroşani, echipa care a câştigat toate meciurile din Divizia Naţională de Seniori, te gândeşti să aliniezi un cinşpe competitiv format din tot ce ai mai bun în bătătură. Logic, nu? Mai ales că în ultimul meci primiserăm o lecţie usturătoare de la bârlădeni… Din păcate, ne-am văzut în situaţia de a ne prezenta cu un lot, aşa cum am mai spus, decimat de accidentări, iar asta ne dădea fiori reci pe spinare. Repet, tot ce spun aici e la nivelul unei percepţii preliminare, care lua în considerare atuurile şi minusurile celor două echipe. Cu alte cuvinte, meciul cu Gura Humorului urma să fie pentru Ştiinţa Petroşani un galop de sănătate, un antrenament cu public. Nu ştiu dacă ne şi priveau de sus, probabil că da, dar noi nu ne-am panicat. Puteau să ne privească şi de pe Lună, singurul lucru care ne interesa era să dăm tot ce aveam mai bun şi să facem o figură frumoasă.

Stadionul Ştiinţei, amplasat undeva la cucurigu, între nişte copaci care-şi lepădaseră frunzele, mă ducea cu gândul la Groapa cu Lei din Guadalajara, unde Naţionala României de fotbal întâlnea geniul lui Pele. Singura diferenţă era că spectatorii din Petroşani nu purtau sombrero, în rest, şi noi, ca şi colegii lui Dinu şi Dumitrache, ne priveam unii în ochii celorlalţi, încleştam pumnii şi ziceam „No, hai!”, că doar nu s-o găta lumea aici. Am coborât pe rând din autocar. Un pământ roşu, ca al magrebienilor, ne făcu să călcăm sfiiţi pe vârfuri până la teren şi de acolo la vestiare. Nici ploaia şi nici norii ce ne izolau de restul lumii nu păreau a forma cu adevărat un ingredient care să ne spurce nouă zenul, atât cât era. Nu… Poate că singura persoană care regreta ceva eram eu, pentru că nu-mi puteam folosi tunul, dar asta n-avea importanţă. Ne-am schimbat, ne-am legat strap-urile, ne-am dat cu încălzitoare şi ne-am adunat în jurul căpitanului (Mitică Ştefăroi):

— Ne facem treaba, jucăm, toată lumea ştie ce are de făcut. Ne ridicăm de la placaj, ne ajutăm colegii… Tot timpul au fost meciuri grele la Petroşani. Trebuie să strângem rândurile. Vreau să intrăm pe teren cu capul sus, e ultimul nostru meci… Tragem, azi tragem cât de tare putem noi. Pe ei, fraţilor, pe ei. Hai la trei, un`, doi, trei: HUMORU!

Apoi am ieşit pe teren.

Nu ştiam dacă dorinţa mea de a surprinde imagini la un meci de rugby desfăşurat pe ploaie avea să se împlinească într-un târziu, căci la câteva minute de la începutul meciului, ploaia s-a mai domolit, dar sub nicio formă nu-mi imaginam că aveam să văd cel mai bun joc al Humorului din întregul tur. Cu sau fără ploaie. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez. Înainte de primul fluier al meciului, băieţii s-au adunat în jurul lui Ştefăniţă, care le-a spus:

— Hai să valorificăm loviturile de pedeapsă… Grămezile să le facem când trebuie să le facem, am mare încredere în băieţii ăştia, avem nişte pilieri extraordinari, puternici… Am făcut un efort să venim aici, azi vreau să lucrăm la maximum. O sută cincizeci la sută, două sute la sută, o mie la sută, dacă e nevoie…

— Haideţi să fim o echipă, să jucăm prieteneşte, să ne ajutăm între noi, aşa ca pentru ultimul meci. Pentru noi jucăm, pentru nimic altceva, zise Palimariu, apoi aerul vibră la strigătul de luptă alor noştri: HUMORU!

Aţi putea spune că sunt subiectiv. Ştiţi ceva? Vă dau dreptate. Aşa e. Sunt subiectiv. Dar voi ce aţi spune dacă l-aţi fi auzit pe unul dintre jucătorii petroşeneni, strigând, şi nu o dată, la coechipierii săi: „Treziţi-vă, băi! Ce aveţi? Treziţi-vă!”. Aţi mai spune că văd numai într-o direcţie? Ştiţi voi ce înseamnă să fii pe margine, să-ţi vezi prietenii tăvăliţi în noroi, să auzi cum le trosnesc oasele şi să simţi mirosul pământului desprins de pe crampoane şi să nu poţi face nimic, decât să strângi din dinţi? Păi, băi, fraţilor, am condus în prima repriză vreme de cinşpe minute cu 3-0, am fost martor la procesul de instalare a răguşelii la cel care striga necontenit „Treziţi-vă, băi, treziţi-vă!”, am văzut cum Rambo Plaiu primea îngrijiri medicale la pachet cu ironii de trei lei, cum se ridica steagul tuşierului în funcţie de câte voturi veneau din stânga şi câte din dreapta, dacă tot erau alegeri, cum am urcat cu grămada spontană, în frunte cu Zup, la trei metri în spatele buturilor şi n-am avut eseu şi voi vreţi să fiu obiectiv? Îmi pare rău, nu pot. Nu vreau să pot.

Acum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Ştiinţa Petroşani e o echipă matură, o echipă care în această prima parte a campionatului din DNS a defilat la propriu, o echipă bine sudată, cu jucători de excepţie. Într-un final se pare că s-au trezit. Greu, dar s-au trezit. Să nu fim ipocriţi. Per ansamblu, au fost mai buni decât noi, mai buni decât toţi ceilalţi din DNS, probabil că-şi merită locul din fruntea clasamentului, dar nu asta e important, ci ceea ce s-a întâmplat cu băieţii mei. N-am văzut la niciun alt meci atâta risipă de energie, atâta dăruire, atâta spirit de sacrificiu. Placaje, grămezi pe care le-am dominat dal capo al fine (şi acum am în urechi strigătele lui Mihai Coca de pe margine, când îi împingeam cu toate forţele: Duuuuu-i, duuuuu-i!) şi poftă mare de joc, toate m-au făcut să-mi scot pălăria în faţa lor. Scorul final? Credeţi că mai contează? Ce mai poate însemna un 44-22 pentru gazde, când la pauză, conduşi fiind cu 17-3, Bogdan Rusu le spunea băieţilor: „Băi, băieţi, un singur lucru vreau de la voi: un eseu. Un eseu, bă!” Şi au fost trei! Ce mai poate însemna un scor care se duce direct în statistici, când vezi în ochii băieţilor bucuria regăsirii plăcerii de a juca rugby, bucuria regăsirii acelei legături speciale care încheagă prietenii şi care cheamă la susţinere, căci vreau să vă spun ceva: rugby nu e despre buturi, eseuri, grămezi, tuşe, e despre susţinere, despre nevoia de a-ţi apropia semenii, despre dorinţa de a scrie o poveste frumoasă, căci ce altceva poate fi toată nebunia asta din Gura Humorului, decât o poveste frumoasă? I-am şi scris Gabrielei Popescu, imediat după meci: „Gabi, a fost un meci fabulos! O să vezi, într-o zi o să scriem istorie în rugby-ul românesc”. Puteţi să mă acuzaţi că-s visător. Nu mă supăr — crede fiecare ce vrea —, dar am dreptul să depun mărturie că la Petroşani ceva s-a întâmplat cu echipa asta, şi, zău, că nu e rău deloc.

Rugby Club Gura Humorului s-a prezentat cu următorii plăieşi:

Lucian Zup — Luciane, data viitoare promit că o să stau pe lângă tine în autocar, nu de alta, dar eu n-am abonament la HBO
Andrei Bogdan Vieru Găină — „Fiindcă ea mai avea trufandale ş-altceva!”
Bogdan Palimariu — My best friend. Bune eclerele alea, nu spunem de unde…
Bogdan Rusu — Te-a numit cineva Ion Creangă al rugby-ului. E o mare onoare, să ştii.
Ştefăniţă Rusu — Mulţumim pentru clătite!
Ciprian Hostiuc — Bravo, băi, băiatule! Să debutezi cu eseu în meciul cu Petroşani nu e puţin deloc.
Iulian Cîtea — Fiţ-ar căştile să-ţi fie…
Rambo Plaiu — Lasă, Rambo, când or veni ei la noi acasă şi or avea nevoie de medic, le-om da lidocaină, măcar să ştim o treabă.
Bogdan Petrişor — Băiete, tu ştii cât de drag îmi eşti, nu? Nu-i aşa că mie mi-ai dedicat eseul?
Sergiu Michiduţă — Fraţilor, băiatul ăsta, pe teren, e tigru, dar în afara lui e sfios ca o antilopă.
Bogdan Manoliu — Bodo, pentru tine şi numai pentru tine, un milion de para pentru şedinţa foto.
Dumitru Ştefăroiu — Mitică, faci tu ce faci şi-mi aminteşti de Mauna Kea.
Bogdan Matei — Mereu în preajma prietenului său, Sergiu Michiduţă.
Emil Grigoraş — Nu-i aşa, Emi, că la Gura Humorului ceaiul de mentă e mai bun decât ceaiul de la Petroşani?
Ciprian Drelciuc — Cum e, Cipi, să ascunzi căştile colegului şi să te faci că plouă?
Mihai Oanea — Eu spun să ai grijă. Nu te joci cu focul şi nici cu Atalanta. Mergi pe X la pauză, 2 final.
Cosmin Daraban — „Bă, Găină, bagă, bă, oleacă Papu!”
Mihai Coca — „Mai citim şi noi regulamentele, domnu` arbitru!”