Tag Archives: rcgh

Pentru că nouă nu ne plac monștrii

Şi pentru că ulcioarele nu merg de multe ori la apă, cel puţin aşa spun înţelepţii, nădăjduiesc ca, în ciuda faptului că povestea de la Bârlad din 14 aprilie 2019 s-a scris cu turnesol, meciurile viitoare ale rugbyştilor de la R.C. Gura Humorului să se scrie cu albastrul de Voroneţ, căci, nu-i aşa, una este justiţia aceea nevăzută, şi unul e rugby-ul humorean,…

…scriam pe 15 aprilie 2019, după ce luasem bătaie de la Bârlad, în deplasare, făcând o aluzie subtilă la un cartonaș roșu ce s-ar fi cuvenit a fi arătat unui jucător bârlădean, cel puțin în viziunea noastră. Spuneam în ziua aceea că există o justiție nevăzută, fără a avea pretenția că fac o prorocire, dar adevărul e că mi-a ieșit.

3 septembrie 2022. Trei ani mai târziu.

Aceeași vreme de c… Adică de câine. Doar anotimpurile difereau, gazonul, publicul și nu în ultimul rând mare parte din jucători. Pentru că între timp, am uitat să vă spun, în curtea noastră au pornit a da în pârg roadele muncii pe care o făcea Andrei Varvaroi la CSS Gura Humorului. Și uite așa am pornit la un drum lung cu un lot tânăr în care și-au găsit prieteni și ”stranierii” cărora le-am dat tag de ”bucovinean”, un drum la capătul căruia nu ne interesa ce se afla, pentru că pentru noi nu e important finalul, ci calea pe care mergem.

Meciul de ieri a purtat amprenta unei sintagme ce ne poartă pașii pe tărâmuri filosofice asupra cărora planează liniștite două momente cruciale și aproape astrale: Alfa și Omega. Începutul și sfârșitul, cele două momente ale meciului pe care le-am controlat. Să știți că nu e ușor să domini adversarul și să-l toci mărunt în primele 10 minute, să marchezi eseu și apoi să intri într-un joc de ruletă în care bila stă să intre când pe par, când pe impar, când pe negru, când pe roșu, în care echilibrul e pe cale să se frângă în orice secundă,  pentru ca în final bila să pice pe 23. Nu e ușor deloc. Dar uite, pentru că azi suntem darnici, dăm oleacă din casă și vă spunem cum am ”măsluit” masa de joc.

Să știți că noi, humorenii de la RCGH, și o spun la modul amical, aproape poetic, avem firi de artiști. Probabil c-o să zâmbești sau o să râzi. Be my guest. Ne place suspansul, ne plac culorile, ne place ploaia și ne place să rupem din sufletele noastre câte ceva, fiecare după posibilități, pentru a vă oferi ceva. Nu neapărat o capodoperă. De fapt, spuneți-i cum vreți voi. Dar ați prins ideea… Ați văzut pasa pe la spate a lui Nichitean? Ați văzut că Limbă plachează și un tren, dacă e nevoie, ați auzit cum săreau din crampoane bucăți de lut și de gazon în urma sprinturilor lui Cuciureanu, M. Daraban, M. Popescu, Cioltan et Co.?

Toate ca toate, dar ați văzut eseul lui Rohan, bucovineanul nostru de la Pretoria? Deci, tușă pe partea dreaptă, la 10 metri de buturi. Sebi se îndreaptă spre Rohan, îi face un semn cu mâna, apoi se îndreaptă spre Zup și-i șoptește ceva. Zup își ocupă locul în tușă, aruncă o privire scurtă spre Rohan, apoi simulează ridicarea, se întoarce, prinde balonul, îl pasează, înainte de a fi placat, lui Rohan, care profită de ceața lăsată peste apărarea bârlădeană și se înfige în but, marcând eseul decisiv.

Ăsta e secretul ”măsluirii”, ăștia suntem noi și asta e familia noastră, în care un Rusu de nici 20 de ani, un sud-african și un Zup veteran definitivează cu dezinvoltură și fără nicio picătură de turnesol tabloul revanșei atât de mult așteptate și ăștia sunteți voi, cei pentru care suntem gata să intrăm pe teren și împotriva stihiilor naturii dacă i-ar trece prin cap să ne șteargă cu buretele creația, care e departe de a fi rezultatul unui somn al rațiunii.

Și asta pentru că nouă nu ne plac monștrii.

Man in Black

Nu știu alții cum sunt, spunea Creangă într-un preambul menit a face din amintirile noastre suspine nemuritoare, precum cârlionții lui Venus din Milo, dar noi când ne gândim la Humorul cel curgător ne tresaltă și acum inima de bucurie. Și știi de ce? Nu pentru că Humorul ar îmbrăca haina primordială a începutului de veac, când băgam oala cu resturi de mămăligă în valurile-i blânde, ca să prindem boiști și porcușori, ci pentru că aici, unde se întâlnesc Moldova și Humorul, unul venind dinspre Mănăstirea Voroneț cumva, celălalt dinspre Mănăstirea Humor, se scrie cu litere de aur istoria unui oraș ce pune la bătaie tot ce are mai bun Bucovina în ea: omenie, căldură, ospitalitate și bucuria de a-ți fi casă, fie și vremelnic.

De aceea nu m-a mirat foarte tare când Florin Vlaicu, cel de-al șaptelea jucător de rugbiul mondial care a marcat peste 1000 de puncte în întreaga carieră pentru echipa națională, mi-a spus că s-a simțit aici fantastic în cele trei zile în care i-am fost gazde.  Și sunt convins că n-a spus-o doar din politețe. E drept, n-a pus el oala cu nailon găurit și cu mămăligă în apele Humorului sau ale Moldovei, dar vreme de trei zile, atât el, cât și trupa de comando din care face parte, au fost humoreni sadea.

Revenind la oile noastre, ne așteptam la un meci complicat. Ținând cont că aliniam în lotul pentru meciul cu SCM Timișoara, deținătoarea Cupei României, nu mai puțin de 17 jucători sub 21 de ani, iar timișorenii veneau cu tot arsenalul lor greu, inclusiv jucători convocați la Naționala României, nu ne puteam gândi la o victorie. De altfel, nu cred că putea cineva, care pretinde că se pricepe la rugby, să emită pretenții, decât așa, într-o dimensiune virtuală, eventual susținută de o consolă Playstation. Însă ceea ce ne-am dorit cel mai mult, a fost să nu ne fie rușine de noi înșine și să ne putem privi în ochi. Și se pare că ne-a ieșit. Așa cum spunea și Andrei Varvaroi, pentru noi era o onoare să avem pe gazonul Stadionului Tineretului, ca parteneri de întrecere, jucători precum Vlaicu, Rupanu sau Căpâțână, prin urmare nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne facem treaba cât mai bine. Și ne-am făcut-o.

Nu știu ce au simțit cu adevărat Conache, Vasilovici și Mureșan, cei trei crai, care asemeni lui Melchior, Baltazar și Gaspar, și-au întors chipurile spre Nordul care le-a fost casă, și unde au învățat pentru prima dată ce înseamnă un rack, o jucată de jos sau un înainte, dar sunt convins că sub tricourile lor negre bătea o inimă roșu-galbenă.  Cei trei fii risipitori au privit pentru prima oară spre tribuna care altă dată îi aclamau, copleșiți de o dragoste pe care noi, cei din Gura Humorului, le-am oferit-o necondiționat, și au realizat că pentru a onora și pentru a întoarce înzecit acest sentiment, trebuiau să joace la cele mai înalte cote, no matter what. Și au făcut-o. Conache a transformat la ambele buturi, Vasilovici și Mureșan au marcat eseuri. Puteam fi noi, ca părinți ai acestor puștani, mai fericiți de atât? Nu cred…

Timișoara ne-a oferit o lecție de profesionalism desăvârșit. Eram acolo, în iarbă, când ieșiseră la încălzire. Nimic, dar absolut nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Încălzirea trebuia făcută în cadrul unor parametri stricți, de aceea nu m-a mirat foarte tare când vreun timișorean mai lent era muștruluit zdravăn de pe margine. Dar Timișoara ne-a mai oferit și altceva, mult mai de preț decât orice altă lecție: prietenia. Îi priveam pe coloșii din lotul gazdelor cum dădeau mâna cu ai noștri, la finalul meciului, având în privire o urmă vizibilă de admirație. Nu ne făcusem de căcat, cum credeau alții, nu fugisem ca iepurii și nici nu întorsesem spatele taifunului, oricâte țigle de pe casă ne-ar fi luat, dar când l-am auzit pe unul dintre ei spunându-i unui Prâslea de-al nostru sorry for that high tackle, m-am topit efectiv.

Man in Black veniseră la Humor să joace cel mai bun rugby al lor. Și nu s-au dezmințit. Dar cine a crezut măcar pentru o secundă că ne vor da stingerea și ne vor aduce la tăcere, s-a înșelat amarnic. Man in Black nu ne făcuseră să fim amnezici, deși s-a mai lăsat pe ici pe colo cu câte o contuzie, nu ne desconsideraseră și nu ne trimiseseră la munca de joc, ba dimpotrivă, lăsaseră în urma lor lumină. Cine nu mă crede, să se uite la poza în care părinții lui Alin Conache și-au luat fiul în brațe la finalul meciului, șoptindu-i vorbe de taină doar de ei știute, și va înțelege că rugby nu e numai despre sport, ci și despre viață, iubire, onoare și suferință și că rugby-ul poate avea uneori valențele unei poezii de Radu Gyr, scrijelite pe pereții unor celulele fără ferestre.  

Lotul folosit în meciul cu SCM Timișoara:

Luzian Zup, Mihai Axinte, George Davidoiu, Ciprian Hostiuc, Alex Solomon, Sebastian Ursulescu, Alex Tucaliuc, Vladut Sidau, Bogdan Petrisor, Ciprian Nichitean, Marian Morosanu, Marian Doru Morosan, Claudiu Cuciureanu, Andrei Stefancu, Alex Limbosu, Iulian Cîtea, Rareș Prelucă, Sebastian Rusu, Darius Cristanov, Alex Bandol, Gabriel Bivol, Mihai Daraban.

Antrenor: Andrei Varvaroi

…Tatălui meu

Desgraça sobre o Alba Iulia

foto: Andrei Varvaroi

Legenda spune că în 1950, când Uruguay a câștigat Cupa Mondială la fotbal, în fața Braziliei, pe Maracana, tribunele au amuțit, cu excepția unui brazilian care a strigat: desgraça sobre o Brasil!, după care a căzut mort. La Alba Iulia n-a murit nimeni, slavă cerului, dar m-a impresionat vocea unui spectator care spunea că nu mai vine la meci, că face infarct.

Hai să spunem lucrurilor pe nume: în rugbiul autohton există două mari categorii de echipe – cele de top, care luptă pentru titlul de campioană, care au bugete serioase și așa mai departe, și restul. Acum, să nu fim ipocriți, știm cu toții că marea majoritate a echipelor fac parte din categoria a doua, dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin spectaculoase sau mai puțin interesante. Mergând pe această idee, lupta noastră, a celor de la RCGH evident că se va purta de la egal la egal cu echipele de nivelul nostru, din toate punctele de vedere. Faptul că în zece zile vom da piept cu U Cluj, cu Timișoara și cu campioana en titre – Baia Mare, nu este altceva decât un bonus. Nu putem decât să ne bucurăm că vom fi pe teren în această companie selectă, restul e istorie și statistică.

Meciul de duminică de la Alba Iulia a fost unul care punea pe tapet două echipe de același rang. Cu o ploaie ce pândea de după colinele Apulumului și cu dorința de a apăra Cupa Tissot, am pășit pe teren cu stângul.  Sunteți liberi să articulați expresia cu o metaforă sau s-o lăsați așa cum a picat. Și spun asta pentru că gazdele noastre au avut un început de joc mai bun. Cu toate astea am găsit puterea necesară de a reveni, ba chiar și de a conduce cu 10-7, după un eseu reușit de Cuciureanu și după reușitele lui Nichitean. La finalul celor 40 minute de joc scorul arăta precum media unui șef de promoție: 10-10.

De fapt, știți ceva? Hai să lăsăm naibii statistica. Pe bune… Intrăm frumos pe https://rugbyromania.ro/ și luăm datele de acolo. Hai să vorbim despre altceva. Uite, de pildă, eu sunt convins până în măduva oaselor că, deși nu pare, sportul este de fapt emoție pură. Altfel cum să-ți explici atașamentul față de un club sau altul? Cum să-i explici nevestei, amantei sau iubitei că ora la care joacă echipa ta e sfântă și c-ar fi o blasfemie să ieșiți undeva? Cum să-ți explici ție, om matur, că dintre toate variantele din lume puse la dispoziție de destin, tu alegi să scrâșnești din dinți, să scapi o înjurătură, să blestemi firul de iarbă care stă în fața echipei tale precum zidul chinezesc, să arunci televizorul pe geam sau să te îmbrățișezi cu străinul de lângă tine când echipa ta e pe val?

Repriza a doua m-a dus pe culmile disperării. De obicei mă înțeleg bine cu ploaia, dar duminică, nu știu, aveam senzația că ploua de jos în sus și că gravitația făcea mișto de Einstein. Îl vedeam pe bunul nostru prieten, Marius Rotar, patrulând prin ploaia deasă ca un general roman îngrijorat de apariția hunilor la hotarele imperiului. Nu-l interesa ploaia, sunt sigur că de-ar fi putut ar fi intrat și pe teren. Cineva, un subaltern, și o spun de dragul poveștii, i-a adus o geacă într-un târziu, dar tizul meu nu dădea semne de liniște. De partea cealaltă, hunii, adică noi, păream descumpăniți, dar ceea ce nu știa Generalul era faptul că ne mâna în luptă nu doar dorința de victorie, ci și aceea de ne priponi caii, după ce vom fi lansat săgețile iuți ale lui Antonesi în coasta apărătorilor, în inima cetății. Așa se face că la ultimul asalt, când am aruncat în luptă totul, pentru că la noi, la Humor, e mereu pe totul sau nimic, norii au început a cânta a jale. Pentru gazde. Că pentru noi cântau a nuntă.

Când câștigi în ultima secundă a meciului, toate celelalte aspecte ale vieții, fie că sunt sportive sau personale, pălesc. Când vântul îți răcorește obrajii udați de lacrima victoriei, când colegii de echipă îți par a fi dintr-o dată mamă și tată, când știi că dincolo de crampele musculare, de urmele crampoanelor tatuate pe pielea ta și de sudoarea imprimată pe tricoul tău sfânt găsești senzația de împlinire, dar nu una oarecare, ci una profundă, poți trânti cu sticla de șampanie de pământ și să dai dracului toate necazurile! Ori, nu e asta emoție pură?

Nu vreau să fiu în pielea celor de la Alba Iulia. Nu că aș fi pudibond. Am trecut prin ce au trecut și ei într-un meci cu Suceava când am marcat eseu în ultima secundă a meciului și ne-a fost anulat. Nu despre asta e vorba. Știu că sunt mâhniți, dar, înainte de a încheia, pentru că știu ce fel de muzică ascultă generalul Marius Rotar, vreau să-i dedic o piesă cântată de Mr. Mister și care spune așa:

Take these broken wings
And learn to fly again
Learn to live so free„

Mariuse, nu fi trist, te rog. La noi, aici, la Sihăstria, exista cândva un călugăr, Ilie Cleopa, care spunea așa: răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare… și când ți-a părea matale că ai gătit, ia-o de la capăt și iară  răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare… Știm amândoi că e nevoie de timp.

Și, apropos de emoție. Dacă te ai întrebat vreodată de ce ai ține cu Humorul, de ce l-ai iubi, când ai la dispoziție pe Steaua, pe Dinamo, pe Timișoara sau Năvodari, ei bine, dragule, pentru că aici, la noi, mai mult decât în orice altă parte a lumii vei găsi singura echipă în care joacă tatăl alături de fiu, singura echipă a cărui președinte e o femeie, singura echipă în care copiii crescuți de antrenor pun umărul alături de cei cu experiență, de parcă ar fi de aceeași vârstă, singura echipă, cu voia voastră, și o spun prea plecat, care are cronicar, singura echipă care încearcă să lase în urma ei povestea viitoarelor legende ale rugbiului românesc. De aia suntem unici. Și frumoși. Cei mai.

Și dacă nici asta nu e emoție, las dracului scrisul și mă apuc de grădinărit. Cultiv trandafiri. Na, că tot emoție e și asta…

Lotul care a făcut deplasarea la Alba Iulia:

1. Iulian Cîtea

2. Ioan Axinte

3. George Davidoiu

4. Cipran Hostiuc

5. Alex Tucaliuc

6. Alex Limbosu

7. Sebastian Ursulescu

8. Vlăduț Sidău

9. Mihai Daraban

10. Ciprian Nichitean

11. Marian Moroșanu

12. Gabriel Bivol

13. Robert Cioltan

14. Claudiu Cuciureanu (c)

15. Cosmin Daraban

Rezerve:

16. Alexandru Buiciuc

17. Lucian Zup

18. Rareș Prelucă

19. Sebastian Rusu

20. Ștefăniță Rusu

21. Alex Solomon

22. Darius Cristanov

23. Ioan Antonesi.

Antrenor: Andrei Varvaroi

La Bârlad, și maidanezii țin cu Humoru`

”Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot arunca din când în când câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.”

Asta scriam pe 15 aprilie 2019 în prima mea cronică despre unul dintre meciurile jucate de Rugby Club Gura Humorului pe terenul celor de la Bârlad. Era, totodată, și prima mea deplasare alături de echipă. Așadar, până azi, 5 decembrie 2021, în doi ani și opt luni am așternut pe hârtie 26 de cronici, cu tot atâtea povești despre ceea ce se întâmplă la Rugby Club Gura Humorului, punând accent nu pe statistică sau pe aspectul tehnic al unei cronici sportive clasice, ci pe emoție. Nu știam atunci că vom ajunge aici, nici eu și nici managerii echipei, nu știam dacă va interesa pe cineva și nici nu ne păsa, important era să lăsăm în urma noastră mărturia unei emoții vii, fie că era zămislită de gustul amar al înfrângerii, fie că era rezultatul victoriei.

Pot să spun, prin urmare, că la Bârlad am debutat și eu pe postul de jucător cu nr. 24, post de care, iată, mă prevalez cu o oarecare stinghereală, pentru a lăsa pe răbojul istoriei humorene sportive un capitol aparte. Spun aparte, nu pentru că la Humor n-ar fi fost, de exemplu, și o echipă de fotbal care a evoluat în divizia secundă sau că n-ar fi și alte ramuri sportive în care am performat, ci pentru că, volens nolens, rugby-ul e ceva special. Ăsta este adevărul. De altfel, până și mama a început să-l îndrăgească după ce i-am explicat regulile de bază. Dar despre rugby, în general și despre cum poate schimba vieți, într-un viitor articol, cât de curând.

Ultimul nostru meci din DNS urma să se desfășoare în compania bârlădenilor, în deplasare. Aceeași vreme de c…, adică de câine. De altfel, pe toată durata meciului, un maidanez flocos a jucat rolul de fundaș când la noi, când la ei, întărindu-mi astfel cele declarate. Îl bănuiam de ubicuitate, sincer să fiu, dar după ce și-a lipit botul de aparatul meu, mi-am dat seama că era de partea Humorului. N-avea cum altfel. Unu e Humoru`. Despre ce vorbim? Să revenim la gazde. Medaliați cu bronz și fără a le fi amenințată poziția din clasament, bârlădenii au început destul de timid, așa că n-am stat prea mult pe gânduri, și în min. 13 le spargem apărarea pe axul central prin incursiunea lui Moro (Marian Moroșan), după o presiune agasantă a înaintării noastre, care pune balonul în terenul de țintă, dar eseul nu este validat. Eu nu spun că am fi câștigat dacă am fi condus cu 5-0 și nu pentru că aș fi chibiț, ci pentru că echipa gazdă, superioară ca gabarit și mult mai legată, ar fi găsit soluții să ne contracareze, dar ne-ar fi dat un puseu de încredere iar asta ar fi însămânțat pe spinările noastre cioturi de aripi ce mai târziu, în anii ce vor urma, ne-ar fi permis să ne luăm zborul pe deplin. N-a fost să fie. Asta e. Dar aripi tot o să avem într-o zi, să știți.

Restul e istorie.

Vreau să vă spun ceva. Acum, că tot s-a încheiat campionatul. De când sunt în cadrul clubului, mi s-au perindat prin fața ochilor și a penelului o mulțime de sportivi. Pe unii i-am văzut transformându-se din copii în bărbați, pe unii i-am văzut bucuroși că puteau evolua sub culorile noastre, iar pe alții i-am văzut necăjiți că nu puteau juca din cauza accidentărilor, dar vreau să spun că am legat cu majoritatea dintre ei o prietenie specială. Rugby-ul, dragii mei, nu e despre cancanuri, nu e despre scandaluri, nu e despre glorie și nici despre ambiții cretine. Rugby e despre oameni, cu slăbiciunile lor, cu calitățile lor, cu tarele lor. Nu vreau să epatez, jur, dar am avut șansa de a fi în preajma jucătorilor de la echipa națională, de a vorbi cu ei, de a mă uita în ochii lor. Păstrând proporțiile, am văzut atât la ei, cât și la cei care au jucat sau joacă pentru Rugby Club Gura Humorului, aceeași empatie și căldură sufletească pe care niciun alt sport n-o dezvăluie, în toată splendoarea ei, așa cum o face rugby-ul. Și știți de ce? Pentru că rugby-ul este, în esență, definiția lirică a paradoxului, suma tuturor punctelor noastre tari și a punctelor noastre slabe, produsul cel mai bine definit al zbaterii din noi toți, ai celor care trăim din eșecuri și din speranțe.

Pentru ei și pentru tot ce au făcut ei în numele acestui sport, permiteți-mi să-mi scot pălăria și să mă înclin.

Lotul folosit la meciul cu RC Bârlad:

1. Iulian Cîtea
2. Sebastian Vasilovici
3. George Davidoiu
4. Andrei Varvaroi
5. Ștefăniță Rusu
6. Ciprian Hostiuc
7. Alex Limbosu
8. Mihai Muresan
9. Bogdan Petrișor
10. Mihai Daraban
11. Alex Bandol
12. Claudiu Cuciureanu (c)
13. Marian Moroșan
14. Răzvan Ungureanu
15. Ioan Antonesi
16. Lucian Zup
17. Alex Solomon
18. Sebastian Ursulescu
19. Ioan Axinte
20. George Boca

Antrenor MIHAI COCA

We are Știința. Resistance is Futile.

Rugby Club Gura Humorului

Nu cred că există vreo arenă pe care se joacă rugby, în afara Arcului de Triumf, care să mă fascineze mai mult decât o face stadionul de la Petroșani, unde Știința își dispută meciurile de acasă. Acum nu știu dacă este ceva predestinat sau e o simplă întâmplare, dar de fiecare dată când ne-am deplasat la Petroșani, o făceam toamna, și dacă se putea, și de obicei se putea, într-o zi nasoală. Mă rog, ziua, biata, n-avea nicio vină, nasol era faptul că ne pocneau dinții de frig și că abia așteptam să se declanșeze ostilitățile.

Am ieșit de la cabine montați. Să fim cinstiți, noi nu prea aveam ce pierde, dar Știința avea nevoie de o victorie și de punctul bonus, prim urmare nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne bucurăm de rugby, să-i încurcăm cât mai mult și să marcăm și noi, că doar nu veniserăm să admirăm apusul.

Tunelul de sub tribună ne poartă pașii spre iarba împânzită de frunze ruginite ce foșnesc sub crampoane precum fițuicile ascunse în podul palmei, la teza de la fizică. Mai văzusem filmul acesta, nu era nimic nou, dar niciodată până atunci nu avusesem parte de ceață. Și era ceață, frate! O tăiai cu cuțitul.

Imaginea era epocală. În zare, umbra munților abia perceptibilă dantela ceața cu o manșetă întunecată, tribuna prelungă vopsită în bleu și alb contura ringul ca o mantie prea scurtă la mâneci, iar arborii din vecinătate, cheliți de suflul toamnei, însoțeau ca niște preoți de la țară cortegiul ce ducea vara la groapă, într-o procesiune perpetuă, an după an, cu aceeași precizie matematică scrisă pe fițuicile de la teză. Sau pe frunze, dacă doriți.

Cârlanii ăștia de petroșeneni, și este pentru ultima oară când o să-mi justific metaforele, cine vrea să înțeleagă că scriu cu drag despre orice adversar, bine, cine nu, să se supere, că nu-i treaba mea, au început bine, deși în primele 15 minute, le-am dat de înțeles că Humorul nu se predă ușor. Apoi lucrurile au intrat pe făgașul lor normal, iar la finalul primei reprize, petroșenenii conduceau cu 26-3, punctele noastre fiind reușite de Mihăiță Daraban, printr-un drop-gol care a lăsat până și ceața în ceață.

Repriza a doua s-a desfășurat în aceeași notă de dominare a gazdelor încurajate din când în când de strigătul unui amerindian ce-și pierduse calul sub tribună: Ihaaaaaaaaaaaaaa! Ihaaaaaaaaaaa! Mai auzisem strigătul ăsta la Bârlad, acum câțiva ani, mi-e greu să cred că e aceeași persoană, mai degrabă tind să mizez pe festa care le-o joacă destinul unor oameni cu pasiuni comune care au jucat la aceeași echipă, în altă viață. Știu, seamănă cu ”Adam și Eva” a lui Rebreanu, d`apoi ce să-i fac eu dacă și-a pierdut calul? S-a jucat frumos, s-a jucat cu angajament fizic, s-a jucat pe bune. Prâslea al lor, Răzvan Barbu, și-a continuat drumul spre inima petroșenenilor, Soarele și-a făcut simțită prezența, făcând uitate clipele poetice de la startul meciului, iar noi ne-am strâns, așa după cum ne e obiceiul, la mijlocul terenului, am pus palmă peste palmă și am strigat ”Humoru”!, speriind ciorile ce atârnau amorțite pe crăcile noduroase ale copacilor.

Mda. N-aveam de ce să fim supărați. Aliniasem un lot tânăr, în care debutaseră la seniori trei copii: Sebastian Ursulescu, Ioan Axinte și George Boca, ultimul, impresionându-mă cu dârzenia și cu dorința de a-și face treaba până la capăt, deși se accidentase la mână. Punctele noastre au fost reușite de Mihăiță Daraban – drop-gol și lovitură de pedeapsă și de Rambo Plaiu – eseu. Știința avea să se impună în final cu 47-11, continuându-și marșul din DNS din poziția de lider la zi, iar noi aveam să ne întoarcem acasă, unde aveam să pregătim terenul pentru următoare partidă cu Năvodari.

E greu să te impui pe terenul Științei. De altfel, așa cum spuneam la început, ceața, piscurile, strigătul celui care-și pierduse calul, foșnetul frunzelor ce căptușeau suprafața de joc, comenzile scurte, dar ferme ale lui Andrei ”Linia, Linia”, codurile rostite la repunerile din tușă ale ambelor echipe și croncănitul metalic al ciorilor mă transpuseseră în cadrul unei scene ireale din ”Avatar”, în care se strecurase pe sub tribună o replică celebră din Star Trek, menită a trage concluzia, metalică, și ea: We are Știința. You Will be Assimilated. Resistance is Futile.

Punct.

Iată lotul care a făcut deplasarea la Petroșani:

1 CITEA IULIAN-LAURENTIU
2 DAVIDOIU ALEXANDRU GEORGE
3 PRELUCA RARES NICOLAE
4 VARVAROI ANDREI
5 TURCAN CRISTIAN FLORIN
6 MURESAN ANDREI MIHAI
7 RUSU STEFANITA SABIN
8 VASILOVICI SEBASTIAN
9 PETRISOR ANDREI BOGDAN
10 DARABAN MIHAI CRISTIAN
11 CUCIUREANU CLAUDIU VASILE – căpitan
12 HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
13 PLAIU GHEORGHE RAMBO
14 UNGUREANU RAZVAN VASILE
15 ANTONESI IOAN
16 ZUP LUCIAN
17 GAVRILIU LEONARD
18 URSULESCU SEBASTIAN – Debut la SENIORI
19 AXINTE IOAN – Debut la SENIORI
20 LIMBOSU IONUT ALEX
21 BOCA GEORGE – Debut la SENIORI

ANTRENOR/JUCĂTOR – ANDREI VARVAROI

Sursa foto: Facebook/Știința Petroșani

No, hai!

foto: Eseu marcat de Vladut Sidau

Spunea Grigore Leșe în aula Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava, acum câțiva ani buni, când eram fericiți și nu știam, citez: ”Io cânt când îmi vine.” Bun, n-oi fi eu chiar Grigore Leșe și nici măcar un Grigoraș mai mic, dar știți ceva? Dacă maestrul cântă când îi vine, eu scriu când îmi vine. Și uite că mi-a venit. Na.

Cred că am mai spus-o. Multe ne leagă pe noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului de CSU Rugby Alba Iulia. Din mai multe puncte de vedere, dar asta e altă discuție. Menționez doar că știm și noi cât de greu se formează o echipă. Dragii noștri prieteni din Alba Iulia, aveți oleacă de răbdare! Nici Roma nu s-a construit într-o zi. Nu că am fi lideri în DNS, dar am trecut și noi prin multe momente dificile.

Pentru că n-am putut să urmăresc meciul până la final, pentru că deplasarea din tur, de la Alba Iulia, a fost una dintre cele mai frumoase, pentru că frunzele ne bat în geam și pentru că tu faci focul și te preumbli prin casă, eventual desculță, întâlnirea cu ardelenii a lăsat în inima mea o urmă caldă, ca a unei tălpi încinse la gura sobei, pe zăpadă. Am eu o slăbăciune pentru tot ce înseamnă Transilvania…

Dar să nu mâniem pe Cel de sus și să transformăm articolul în cronică de cenaclu, nu că n-ar fi mișto sau că s-ar supăra Hrușcă pe noi, însă nu-i momentul…

No, hai să grăim, dară, despre meci.

Așa cum declaram pe diferite canale social-media, scopul nostru principal, înaintea desfășurării acestei partide, era să ne consolidăm poziția din clasament, iar singura soluție era să câștigăm meciul. Hai să ne înțelegem. Alba Iulia venea după o primă victorie obținută acasă, împotriva sucevenilor, avea un moral bun și avea de gând să-și vândă scump pielea. Pentru cine crede că ultima poziție din clasament e un argument care te poate face pe tine, ca ocupant al locului 1, 5 sau 334 să-ți desconsideri adversarul, eu îl sfătuiesc să nu ne mai citească (și n-o spun cu ură, ci cu prietenie) ci să pocnească niște grăunțe de porumb, să spargă trei semințe de bostan și să se uite la ”Esmeralda”.

Același lucru l-a spus și Andrei Varvaroi băieților în vestiare. Vă dau cuvântul meu. Eram acolo. Bine, n-a spus nimic de Esmeralda, că l-am fi bănuit de trădare, dar discursul său a fost axat pe ideea de respect și de punerea în lumină a sentimentului de datorie împlinită, oricare ar fi scorul.

Are el o vorbă faină: Hai să fim frumoși! Și să mor io dacă nu suntem noi cei mai frumoși din DNS!

Am început în forță. Nici nu-mi montasem bine tunul de 600 mm că Bifi aka George Davidoiu, care pare să fie, cel puțin până la proba contrarie, un fel David ceva mai mare decât cel care-l bătuse în deplasare pe Goliat, culcă balonul elegant și cu ștaif, undeva între bețe, ca să-i facă viața mai ușoară craiului nostru de serviciu – Ciprian Nichitean (deci dragi fete, femei și gagici, dacă ați vedea ce ochi are băiatul ăsta…), care se ocupă în timpul liber cu prezentarea la lotul național U20 și cu transformarea în aur pe tot ce pune mâna, precum Midas… Cip, dai o bere, că am scris frumos despre tine, da?

Cupa Tissot

Și dacă am început cu Grigore Leșe, hai să terminăm tot cu el, nu de alta, dar mi-e dragă mie simetria. Așa că, fraților, când am plecat de la meci, conduceam la pauză cu 29-0. L-am sunat pe Ștef să-l întreb de  scorul final. 38-7. Adică 9-7 pentru noi, repriza a doua. Not bad. Cu alte cuvinte, prietenii noștrii de la Alba iulia mai aveau un pic și câștigau repriza a doua. Știm cum e… Ăsta e și blestemul nostru. Să jucăm prost prima repriză, iar în a doua să fim pe cai mari.

În loc de concluzii spunem doar că Domnișoara Pogany – Cupa Tissot, rămâne la noi în vitrină cel puțin până la viitorul meci, că sponsorul nostru comun, Tissot, prin Albini Prassa, reprezentat de domnul Ion Schiau a dăruit celor mai buni jucători din cele două echipe  -Vlăduț Sidău (Rugby Club Gura Humorului), respectiv Florin Coge (CSU Rugby Alba Iulia) câte un ceas marca Tissot și că dedicăm această victorie memoriei celei care a fost numită ”Doamna rugby-ului humorean” – Brândușa Andronic.

Au marcat pentru noi:

George Davidoiu- eseu
Ștefăniță Rusu – eseu
Vlăduț Sidău – eseu
Claudiu Cuciureanu – eseu
Florin Turcanu -eseu

Ciprian Nichitean și Mihai Daraban – transformări/LP

Lotul folost în meciul cu CSU Rugby Alba Iulia.

Sursa Foto: arhivă personală

1CITEA IULIAN
2DAVIDOIU ALEXANDRU
3PRELUCA RARES
4HOSTIUC CIPRIAN
5PINZARU MIHNEA
6SOLOMON ALEXANDRU
7TUCALIUC ALEXANDRU
8SIDAU VLADUT
9PETRISOR ANDREI
10DARABAN MIHAI
11CUCIUREANU CLAUDIU
12NICHITEAN CIPRIAN [C]
13PLAIU GHEORGHE
14MOROSANU MARIAN
15STEFANCU ANDREI
16LEGEAN IRINEL
17ZUP LUCIAN
18RUSU STEFANITA
19TURCAN CRISTIAN
20GAVRILIU LEONARD
21COSTAN LIVIU
22UNGUREANU RAZVAN
23BANDOL ALEXANDRU
24. ANDREI VARVAROI
« Older Entries