Împăratul Muștelor

Îmi amintesc de săptămânile de practică obligatorie cu care începeam școala. Unii, mai norocoși, se trezeau repartizați la mere, pe dealurile copilăriei lui Birlic, alții, pentru care norocul e ca floarea de colț, nimereau la cartofi sau sfeclă furajeră. Nici nu știu dacă mai are rost să spun unde am nimerit eu. Evident, la barabule, la Dumbrava. Am rezistat trei nopți, după care, în urma unei extorsiuni, am fugit acasă. Nu era de mine. La sfârșitul practicicii am cumpărat o sticlă de Ovidiu și i-am dat-o maistrului care ne ponta și am rezolvat problema. O să spuneți că a fost corupție. Nu vă contrazic. Doar că s-a prescris.

Meciul cu Grivița s-a desfășurat pe o vreme nespus de frumoasă. Aproape că făceai insolație. Știam de ce eram noi în stare, și n-o spun de dragul cursivității, dar știam și cu cine aveam de-a face. Ne întâlniserăm de atâtea ori, fie la Humor, fie la București… E ca și cum i-ai ști toate tabieturile celei cu care stai de peste douăzeci de ani și ridici din umeri, a neputință. Sau a nepăsare, depinde de firea fiecăruia. Am început prost, ca în meciul cu Galați, și am încasat rapid un eseu. Nu cred că e o chestiune patologică și nici un handicap, pentru că, vorba aia, important e cum termini… Dar să n-o dăm în altele, că nu e locul potrivit. Și ne-am văzut conduși la pauză, deși, sincer să fiu, cu puțină atenție am fi putut trece lejer în avantaj.

Știți, sinceritatea poate fi o virtute, spun poate pentru că de multe ori sinceritatea rănește, tulbură și produce agitație, dar îmi asum ceea ce o să spun, pentru că eram acolo, în iarbă. Spiritele, într-un meci de rugby, se pot încinge, se întâmplă și la case mai mari, într-un fel e ceva normal. Dar să-i auzi pe grivițeni spunându-și unul altuia ”Haideți, mă, să jucăm rugby! Lăsați dreacu prostiile și haideți să jucăm!”, așa, parcă-ți vine să plângi când te gândești că unul dintre cele mai vechi cluburi de rugby din România a ajuns să cânte manele pe teren și să împartă pumni și capuri în gură, în loc să-și onoreze blazonul, că de rugby nu se poate vorbi. Sau poftim, că-s generos, se poate vorbi, dar, așa, în șoaptă.

Dacă a juca contra Griviței București a fost o onoare, pentru orice club mai mare sau mai mic , în numele a ceea ce a făcut pentru rugby-ul autohton, astăzi, a juca contra Griviței e ca practica obligatorie la cartofi, unde, după o zi de muncă, erai nespălat, flămând și pontat de un maistru ciufut care, dacă nu-ți făceai norma, te repartiza la grajduri și te încorona peste noapte împărat.

Împăratul muștelor.

P.S:

Acest text este un pamflet și nu implică în niciun fel poziția oficială a Rugby Club Gura Humorului