Tag Archives: rugby

Dincolo de nori

”A treia oară poate e cu noroc” e o zicală șchioapă de un dinte ce se potrivește la ăia știrbi de un picior. Ce prostie… Auzi acolo… Asta ce ar fi însemnat? Că la cea de-a treia întâlnire cu Borgii de la Știința, să avem noroc și să se împiedice de crampoane în timp ce noi am fi bătut dansul pinguinului în jurul focului? Hai, bă, lasă-mă cu astea… ”A treia oară poartă noroc…” Poartă pe dracu. Ce, nouă ne trebuia noroc când aruncam în lupta de la Petroșani 17 copii sub 21 de ani ca să răpunem Campioana DNS din 2021? Mă faci să râd. Pe bune.

În cea de-a treia întâlnire cu Știința, de când sunt eu la club, aceeași vreme câinoasă, așa cum aveam să-i spun și lui Răzvan Barbu, DJ-ul studenților de la Știința, care se reface după o accidentare. Ba plouă, ba e ceață, ba plouă. Vorba aia, când plouă, plouă, când nu plouă, nu plouă. Acum plouă. Mie, deși mă văd pe filmare cu parpalacul ăla verde de parcă aș face reclamă la purgative, sincer să fiu, îmi convine, pentru că băieții se udă și se murdăresc cu noroi și-mi ies pozele mișto. Poftim? Sună cinic? Ia, hai și dumneata să vezi cum e să pretinzi că-s cinic, când din 23 de jucători care au făcut deplasarea la Petroșani, 22 au făcut junioratul la CSS Gura Humorului… Ar fi făcut și al 23-lea, dar pe vremea lui nu era CSS Gura Humorului. Te las pe tine să ghicești despre cine vorbesc…

Ai ghicit! Bravo! Despre Ștefăniță Rusu vorbeam. Și dacă tot l-am adus în discuție, hai să zăbovim un pic asupra acestui meci și să ne dăm seama ce semnificație a avut pentru el. De multe ori îmi spunea că visul lui e acela de a juca într-un meci oficial alături de fiul său – Sebastian. Sigur, n-ar fi avut motive să se îndoiască de faptul că ziua aceea va veni la un moment dat, dar știm cu toții că viața e imprevizibilă. Când am auzit fluierul de început de meci, sincer să fiu, m-am gândit la tatăl meu. Mie mi s-a întâmplat să debutez în literatură fără ca el să mai fie printre noi. Mi-ar fi plăcut să-l văd mândru de mine. Mândru trebuie să fi fost și tatăl lui Ștefăniță, dacă n-ar fi plecat spre stele, să-și vadă unul dintre fii jucând cot la cot, umăr lângă umăr, în linia a doua, alături de nepot. Îi priveam pe amândoi printre picăturile de ploaie și nu mi-am putut șterge de pe retină imaginea ochilor care priveau din cer spre gazonul de la Petroșani. Și atunci ploaia n-a mai fost ploaie, ci lacrimi de bucurie târzie a părintelui care binecuvânta destinele celor doi cu pioșenia eternității.

Dragilor, n-o să insist asupra scorului și n-o să disec partida minut cu minut. Știam că rezistența noastră era inutilă și că vom fi învinși. Slavă Domnului, nu ne-a părăsit rațiunea. Dar dacă vă spun că a fost cu adevărat specială, mă credeți? Nu doar că s-a marcat un moment unic în Liga Națională de Rugby, prin apariția tandemului tată-fiu, aka Ștefăniță-Sebastian, sub culorile aceluiași club, ci și pentru că în aceeași partidă au debutat, tot într-un meci oficial, și frații Mihăiță și Cosmin Daraban. Și n-am terminat. Iaca, mă trage de mânecă și Dani Varvaroi, că și el a sărit în barca celor mari, de la juniori…

Rugby Club Gura Humorului nu e o echipă de rugby. E o stare de spirit. Știi când mi-am dat seama de asta? Când am marcat noi primul eseu prin Bifi aka Davidoiu. Eram conduși cu 10-0 și se făcuse 10-5. Nu-mi făceam iluzii, dar m-a luat cu fiori pe șira spinării. Poate pentru că știu, din interior fiind, cât de greu se construiește o echipă, poate pentru că știu ce fel de copii au crescut Ștefăniță Rusu, Andrei Varvaroi și Gabriela Popescu, poate pentru că știu că într-un final, cândva, vom ajunge acolo sus, în top, chiar dacă ar fi să treacă și un secol. Și atunci o să am grijă ca și eu, la rândul meu, să vărs o ploaie blândă peste cei care vor veni din urmă, ca o binecuvântare a celui care a crezut în ei dintotdeauna.

Lotul care a făcut deplasarea la Petroșani:

Iulian Cîtea, George Davidoiu, Rareș Prelucă, Ștefăniță Rusu, Sebastian Rusu, Ciprian Hostiuc, Sebastian Ursulescu, Vlăduț Sidău, Mihai Daraban, Ciprian Nichitean, Claudiu Cuciureanu (C), Robert Cioltan, Darius Cristanov, Gabriel Bivol, Cosmin Daraban, Alex Limbosu, Adrian Buiciuc, Andrei Varvaroi, Ioan Axinte, Dani Varvaroi, Marian Moroșanu, Ionuț Antonesi, Andrei Ștefancu,

Mulțumim Tarsin Suceava și în mod special lui Cătălin Moroșan. Știe el de ce.

La Carretera

Întâlnirea noastră cu Los Leones ar fi trebuit să ne aducă bucuria calificării la Cupa Mondială din Franța, ar fi trebuit să se desfășoare sub auspiciile unei zodii ale păcii, ar fi trebuit să ne scoată din amorțeală și să ne simțim vii. Acum, când toată lumea civilizată se freacă la ochi, văzând cum stafiile trecutului bântuie de la Prîpiat la Lvov, zău că n-am nici cea mai mică urmă de regret când privesc rezultatul final: Spania – România 38-21. E o înfrângere dureroasă, e un scor nemeritat, știind potențialul nostru, dar în final, nu e chiar o catastrofă. Cine se îndoiește de valoarea judecății mele, să tragă o fugă până aici, lângă mine, la Siret, și o să conștientizeze imediat dimensiunea unei catastrofe reale.

Trupa lui Santiago m-a dus cu gândul la un alt Santiago. Santiago de Compostella. Încărcați cu polenul otrăvit al pelinului purtat de o pală de vânt tocmai din Ucraina, băieții noștri au pornit în acest pelerinaj pe cea mai dificilă rută, doar cu Rucio, măgarul pe care Sancho Panza îl vedea cal. Pirineii i-au întâmpinat cu un salut glacial prevestitor de rele, iar cerul cu o îmbrățișare perversă, ca a maorilor din team-ul spaniol, care pe vremuri stăpâneau peninsula iberică. De cealaltă parte, Los Leones, înfășurați în platoșa de aur a victoriei obținute în fața unei țări al cărui nume deocamdată nu mai vreau să-l pronunț, au făcut ce au știut mai bine și l-au cravașat pe Rocinante, provocând hemoragii serioase în apărarea noastră.

Am tot respectul pentru bătrânul Cervantes și cavalerul său, dar nu pot să mă dezic de ai mei. Și nici nu vreau. Nici dacă ne-ar fi lăsat în izmene, nu m-aș fi supărat. De altfel, în partea a doua a meciului, când pelerinajul avea să se termine și o dată cu el și chinul nostru, ai noștri au străpuns platoșa iberică ce începuse să scârțâie din toate încheieturile, dar era prea târziu. Anestezia provocată de eseurile lui Vaovasa și Simionescu n-a făcut altceva decât să-mi sporească sentimentul de frustrare.

Suntem un neam special. Pe cuvânt. Niciodată nu ne-au plăcut drumurile simple, pietruite sau asfaltate și ăsta nu e un joc de cuvinte menit să admonesteze lipsa acută a infrastructurii, ci o realitate. Nouă ne-au plăcut cărările bătute de pasul caprelor negre, ne-au plăcut tragediile insinuate de cultura populară prin celebra Mioriță, ne-a plăcut să ajungem la destinații cu picioarele sfâșiate de crestele Făgărașului, ne-a plăcut să o luăm pe calea cea mai lungă și mai sinuoasă. Nu, nu e un defect. E o calitate pe care foarte puțini o pot înțelege. Nădăjduiesc că iubitorii rugby-ului știu exact ce vreau să spun.

Eu sunt alături de acești băieți. Am încredere în ei. Știu că va fi greu, dar nu imposibil.

Hai, România!

Sursa foto: Getty Images

Blitz Interviu – Florin SURUGIU


Una dintre condițiile care ne asigura în proporție de 99% calificarea la Cupa Mondială din Franța era să câștigăm meciurile cu Portugalia și cu Spania. Prima parte a acestei condiții a fost îndeplinită, urmează testul de la Madrid.

Florine, spune-ne, te rog, cum a fost lupta cu lusitanii? Care crezi că a fost impulsul care a făcut ca imposibilul să devină posibil și să răsturnăm scorul?

– A fost un meci greu și ne așteptam la asta, am avut o primă repriză cu multe greșeli neforțate apoi a urmat un restart la pauză. Știam că dacă nu intrăm în joc destul de devreme nu vom avea timp să revenim. Am avut o bancă foarte bună și schimbările au fost făcute în timp, asta ne-a ajutat, apoi am construit pas cu pas fiecare fază, iar de fiecare dată când am ajuns în jumătatea lor am concretizat.

Cât de important a fost aportul publicului care a susținut echipa din primul până în ultimul minut?

– A fost foarte important. Publicul ne ajută foarte mult în momentele grele, este acea gură de oxigen, acel imbold crucial care ne aduce înapoi în joc; pe aceasta cale vrem să-i mulțumim, pentru că fiecare meci a fost jucat cu casa închisă. Noi sperăm ca la meciul cu Georgia să nu mai avem restricții și să putem juca la capacitatea maximă a stadionului.

Victoria cu Portugalia, mai exact spus, felul în care am reușit remontada, ne dă dreptul să credem într-o victorie cu Spania. Va fi un meci mai dificil decât cel cu Portugalia?

– Mai dificil nu pot să spun, toate meciurile au fost dificile, în felul lor. Ce pot să spun însă este că în  această campanie de calificare, unde orice punct contează, fiecare meci a fost tratat ca o finală, iar noi nu ne permiteam să călcăm gresit. O victorie mâine, în Spania, ne poate pune într -o poziție bună în clasamentul calificării la Cupa Mondială. Echipa Spaniei este asemănătoare Portugaliei, au linia de troacari destul de rapidă, dar cu o grămadă mult mai bună. Oricum, noi mergem în Spania cu temele făcute și trebuie să venim acasă cu o VICTORIE !

Victoria Spaniei la Moscova a fost o surpriză sau Spania este cu adevărat una dintre nucile tari ale acestei grupe?

– Nu, n-a fost o surpriză, știam că va fi un meci disputat și că rușii nu vor ceda ușor, dovada a fost meciul disputat până în ultimul minut în care rușii au greșit și i-au costat victoria.

Care este atmosfera generală în cadrul lotului?

– Atmosfera este bună, venim după două victorii mari și suntem pregătiți pentru meciul de duminică împotriva Spaniei.

– Noi vom fi alături de voi, chiar dacă meciul se va disputa în deplasare, și sperăm să vă întoarceți cu o victorie!

– Suntem obligați să ne întoracem acasă cu o victorie care ne apropie foarte mult de calificarea la Mondialele din Franța

– Hai România, hai Florin!

– Multumesc !

Sursa foto – arhivă presonală

Lacrimi și îngeri

Vă mai amintiți de filmele indiene în care drama era dusă spre paroxism? În care el își pierdea picioarele, copilul rămânea pe drumuri, iar dușmanul jubila? În care totul era dublat de muzica aceea duioasă ce avea darul de a stoarce de lacrimi și ultimul mohican de pe rândul 14, care prefera realitatea palpabilă a unei halbe de bere în locul aceleia proiectate pe cearșaf?

Ei bine, ca să nu mai ardem fitil în van, să spunem că sâmbătă, indienii au lăsat loc liber portughezilor. Cu o regie și un scenariu previzibil pentru marea majoritate a cunoscătorilor, dar și a nepricepuților bine intenționați, lusitanii se prezentau la poarta Templului nostru c-o năframă-n vârf de băț, verde cu inserții roșii, de parcă ar fi debarcat în America Centrală, nu în București.

Portugalia, care făcuse o figură mai mult decât frumoasă la Tbilisi, unde remizase cu Georgia, și unde, dacă-mi permiteți, putea să și câștige, se prezenta la București cu un moral care-i dădea dreptul să spere la un meci bun și de ce nu la o victorie. Să știți că ăștia nu-s duși la biserică prea des. Ăștia, încă de la Vasco da Gama și până la Cristiano Ronaldo, au dovedit că pot fi joviali și pragmatici, prin urmare, dacă vor să-ți bage un mort în casă, te rezolvă. Ba mai mult, îți lasă și cartea de vizită în cazul în care tu însuți ai avea de gând să dai ortul popii…

Numai că… Stați așa oleacă, să-mi suflec mânecile. Bun. Deci, băi, lusitanule care ești tu lusitan și care crezi că Tbilisi are tot atâtea silabe câte are și Bucureștiul, Arcul de Triumf nu e locul potrivit în care să-ți etalezi tatuajul. Nu! Aici, din clipa în care pășești pe iarbă și până în clipa în care urci în autocar, te paște spectrul nemuritor al unor exploratori ai sufletului acestei nații, care au preferat să navigheze prin memoria nescrisă a celei mai frumoase istorii de pe pământ, nu de pe oceane. Și-ți mai spun ceva. Aici, în Casa Rugby-ului Românesc, se vorbește în șoaptă, că altfel te frigi la degete și, zău, că nu e prea plăcut.

Să recunoaștem: portughezii ne-au pus la punct în prima jumătate a meciului. Treisferturile lor, așa după cum ne așteptam și după cum evoluaseră în Georgia, au tăiat adânc în trupul apărării noastre, sădindu-ne în inimi pelinul îndoielii. Închid ochii și văd incursiunile de pe parte dreaptă și zâmbetul perfid al celui care culcase balonul dincolo de linie, închid ochii și aud murmurul tribunei, închid ochii și aproape că nu mai vreau să-i deschid. Doare. Ustură. Curge sânge.

În repriza a doua mi-am mutat obiectivul foto cu fața spre Biserica Cașin.  Voiam să surprind expresiile băieților noștri porniți în urmărirea lusitanilor. Voiam să las încrustate pe fila acestei zile chipurile de daci liberi, pentru care Roma nu era altceva decât reprezentanta unor păgâni, voiam să imprim pe retină imaginea unui potențial dezastru, voiam, în cinismul meu de martor tăcut și rece, să simt ce simțise și Kevin Carter, când pozase vulturul care aștepta să moară fetița subnutrită… Urâtă și sublimă meserie de fotograf!

Eu nu am văzut meciul! Vorbesc serios. Da, eram acolo, da, toată ființa mea vibra în tonul celor care încurajau naționala noastră, dar jur că din tot meciul am rămas doar cu o singură imagine: cea a echipei noastre blocate undeva, la 30 de cm  de buturile lusitanilor. Cineva, un suporter pentru care realitatea valora exact cât conținutul de bere din paharul lui de plastic, înjură stâlpul din stânga, care se încăpățânează să ne blocheze, de parcă ar fi fost făcut din palmier, nu din stejar, și aproape că-mi vine să-i dau dreptate. Îmi vine să las aparatul jos și să-mi lipesc umărul de umărul lui Andrei Gorin, care trage după el înaintarea noastră, îmi vine să cuprind glezna lui Alex Savin și s-o mut cu 2 cm mai în față, îmi vine să șterg linia de țintă și s-o mut cu două degete mai aproape de Macovei, îmi vine să șterg sudoarea de pe chipul lui Surugiu, ca să vadă mai bine unde-s coechipierii, îmi vine să trag de lună cu o sfoară și să provoc o maree în apărarea lusitană, ca să mai ia din povara ce apăsa pe umerii băieților noștri, îmi vine să regret că nu sunt un fir de iarbă de sub crampoanele alor noștri…

Nu știu dacă Mănăstirea Cașin, care trona peste destinul acestei bătălii, avea timp pentru timpurile noastre, nu știu dacă îngerii care găsesc pe bolta ei locaș de odihnă și-au întins aripile peste crucea de pe umerii noștri, nu știu dacă lacrimile de tristețe care susurau la colțurile ochilor noștri erau mai divine decât cele de bucurie, care ne înnobilau obrajii, nu știu dacă lacrimile lui Alin Petrache, care spunea ”Acolo, în iarbă, sunt românii de care avem nevoie!” sunt și ale mele și ale tale, știu doar că din melanjul de lacrimi și îngeri nu poate să răsară decât bucuria, în sensul ei cel mai mistic și mai intim cu putință. Și asta e tot ce contează.

La Bârlad, și maidanezii țin cu Humoru`

”Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot arunca din când în când câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.”

Asta scriam pe 15 aprilie 2019 în prima mea cronică despre unul dintre meciurile jucate de Rugby Club Gura Humorului pe terenul celor de la Bârlad. Era, totodată, și prima mea deplasare alături de echipă. Așadar, până azi, 5 decembrie 2021, în doi ani și opt luni am așternut pe hârtie 26 de cronici, cu tot atâtea povești despre ceea ce se întâmplă la Rugby Club Gura Humorului, punând accent nu pe statistică sau pe aspectul tehnic al unei cronici sportive clasice, ci pe emoție. Nu știam atunci că vom ajunge aici, nici eu și nici managerii echipei, nu știam dacă va interesa pe cineva și nici nu ne păsa, important era să lăsăm în urma noastră mărturia unei emoții vii, fie că era zămislită de gustul amar al înfrângerii, fie că era rezultatul victoriei.

Pot să spun, prin urmare, că la Bârlad am debutat și eu pe postul de jucător cu nr. 24, post de care, iată, mă prevalez cu o oarecare stinghereală, pentru a lăsa pe răbojul istoriei humorene sportive un capitol aparte. Spun aparte, nu pentru că la Humor n-ar fi fost, de exemplu, și o echipă de fotbal care a evoluat în divizia secundă sau că n-ar fi și alte ramuri sportive în care am performat, ci pentru că, volens nolens, rugby-ul e ceva special. Ăsta este adevărul. De altfel, până și mama a început să-l îndrăgească după ce i-am explicat regulile de bază. Dar despre rugby, în general și despre cum poate schimba vieți, într-un viitor articol, cât de curând.

Ultimul nostru meci din DNS urma să se desfășoare în compania bârlădenilor, în deplasare. Aceeași vreme de c…, adică de câine. De altfel, pe toată durata meciului, un maidanez flocos a jucat rolul de fundaș când la noi, când la ei, întărindu-mi astfel cele declarate. Îl bănuiam de ubicuitate, sincer să fiu, dar după ce și-a lipit botul de aparatul meu, mi-am dat seama că era de partea Humorului. N-avea cum altfel. Unu e Humoru`. Despre ce vorbim? Să revenim la gazde. Medaliați cu bronz și fără a le fi amenințată poziția din clasament, bârlădenii au început destul de timid, așa că n-am stat prea mult pe gânduri, și în min. 13 le spargem apărarea pe axul central prin incursiunea lui Moro (Marian Moroșan), după o presiune agasantă a înaintării noastre, care pune balonul în terenul de țintă, dar eseul nu este validat. Eu nu spun că am fi câștigat dacă am fi condus cu 5-0 și nu pentru că aș fi chibiț, ci pentru că echipa gazdă, superioară ca gabarit și mult mai legată, ar fi găsit soluții să ne contracareze, dar ne-ar fi dat un puseu de încredere iar asta ar fi însămânțat pe spinările noastre cioturi de aripi ce mai târziu, în anii ce vor urma, ne-ar fi permis să ne luăm zborul pe deplin. N-a fost să fie. Asta e. Dar aripi tot o să avem într-o zi, să știți.

Restul e istorie.

Vreau să vă spun ceva. Acum, că tot s-a încheiat campionatul. De când sunt în cadrul clubului, mi s-au perindat prin fața ochilor și a penelului o mulțime de sportivi. Pe unii i-am văzut transformându-se din copii în bărbați, pe unii i-am văzut bucuroși că puteau evolua sub culorile noastre, iar pe alții i-am văzut necăjiți că nu puteau juca din cauza accidentărilor, dar vreau să spun că am legat cu majoritatea dintre ei o prietenie specială. Rugby-ul, dragii mei, nu e despre cancanuri, nu e despre scandaluri, nu e despre glorie și nici despre ambiții cretine. Rugby e despre oameni, cu slăbiciunile lor, cu calitățile lor, cu tarele lor. Nu vreau să epatez, jur, dar am avut șansa de a fi în preajma jucătorilor de la echipa națională, de a vorbi cu ei, de a mă uita în ochii lor. Păstrând proporțiile, am văzut atât la ei, cât și la cei care au jucat sau joacă pentru Rugby Club Gura Humorului, aceeași empatie și căldură sufletească pe care niciun alt sport n-o dezvăluie, în toată splendoarea ei, așa cum o face rugby-ul. Și știți de ce? Pentru că rugby-ul este, în esență, definiția lirică a paradoxului, suma tuturor punctelor noastre tari și a punctelor noastre slabe, produsul cel mai bine definit al zbaterii din noi toți, ai celor care trăim din eșecuri și din speranțe.

Pentru ei și pentru tot ce au făcut ei în numele acestui sport, permiteți-mi să-mi scot pălăria și să mă înclin.

Lotul folosit la meciul cu RC Bârlad:

1. Iulian Cîtea
2. Sebastian Vasilovici
3. George Davidoiu
4. Andrei Varvaroi
5. Ștefăniță Rusu
6. Ciprian Hostiuc
7. Alex Limbosu
8. Mihai Muresan
9. Bogdan Petrișor
10. Mihai Daraban
11. Alex Bandol
12. Claudiu Cuciureanu (c)
13. Marian Moroșan
14. Răzvan Ungureanu
15. Ioan Antonesi
16. Lucian Zup
17. Alex Solomon
18. Sebastian Ursulescu
19. Ioan Axinte
20. George Boca

Antrenor MIHAI COCA

Rugby-ul, pandemia și maramureșenii – Bliț interviu cu Constantin Pristăvița

Aventura maramureșenilor m-a dus cu gândul la celebrul ”Pruncul, petrolul și ardelenii”, în care maestrul Ilarion Ciobanu a făcut un rol de zile mari. Acum, fie vorba între noi, nu cred că i-ar fi stat rău regretatului Ilarion pe poziția de pilier… Azi am stat de vorbă cu Constantin Pristăvița, jucător de bază a Naționalei României și unul dintre componenții echipei de rugby CSM Știința Baia Mare, abia întoarsă din Africa de Sud, unde a jucat două partide în cadrul Turneului Toyota Challenge. Toți componenții lotului au fost repatriați cu o cursă Tarom și sunt în carantină, de unde vor putea ieși dacă testele RT-PCR repetate după opt zile vor fi negative.


– Salutare, Coco!

– Salut, Marius!

– Veste bună pentru toți cei care se îngrijorau de soarta voastră: ați ajuns acasă!

– Încă n-am ajuns acasă, pentru că am intrat în carantină, dar suntem în România, așa este.

Sunteți bine cu toții?

– Deocamdată da, să vedem ce o să fie…

– Nu vreau să te rețin foarte mult, de aceea o să trecem direct la chestiune: cum a fost în Africa?

– A fost frumos în Africa, cu excepția zilei de Vineri, când auzisem niște zvonuri legate de zboruri și de intrarea în carantină, apoi sâmbătă aceste zvonuri s-au confirmat. În cele din urmă, am venit în țară cu avionul trimis de Guvernul României, împreună cu alți cetățeni.

– Hai să vorbim un pic despre rugby. Ați jucat două meciuri…

– Da, am jucat primul meci împotriva unei echipe mai slab cotate, Free State XV, și am câștigat cu 72-14, apoi am întâlnit o echipă de prim rang, Toyota Cheetahs, în fața căreia am pierdut cu 54-5, pe fondul unei surmenări fizice, echipa sud-africană find mult mai proaspătă și având la dispoziție un lot de șaptezeci de jucători.

Cum v-ați petrecut timpul? Ați fost în savană?

– Am fost la un centru social înființat de unul dintre jucătorii de la Cheetahs care asigura cele necesare copiilor cu posibilități reduse sau fără părinți. O experință tulburătoare care ne-a arătat că problemele sociale sunt aceleași, pe orice continent te-ai afla, apoi am vizitat un fel de rezervație unde erau îngrijite animale sălbatice cu probleme de sănătate sau bătrâne… Acolo a fost singurul loc în care am văzut lei, gheparzi…

Să revenim la rugby. Cum vede un european rugby-ul din Africa de Sud, națiunea care ocupă primul loc în lume?

– Se joacă în viteză, caută tot timpul să joace larg. E o altă școală, o altă mentalitate. Noi ne-am antrenat la o școală doar de rugby, despre care am înțeles că era cea mai buna din țară și care anul trecut sau acum doi ani, nu mai știu exact, au câștigat un campionat mondial pe școli.  

– Coco, noi și familiile voastre ne bucurăm că ați ajuns acasă, sperăm să fie totul în regulă și să vă întoarceți la casele voastre. Azi e 1 decembrie, ce le transmite românilor Constantin Pristăvița, campionul en titre cu CSM Știința Baia Mare?

– Să fie mai buni și mai înțelegători!

Sursa foto prin amabiliatea lui Constantin Pristăvița.

« Older Entries