Time Out

N-aş putea spune dacă unul dintre dezideratele omenirii este şi acela de a opri timpul în loc, pe lângă multe altele. Să fim serioşi, cine nu şi-ar dori asta? Singura persoană din lume care a reuşit să-l oprească a fost Salvador Dali, topindu-şi ceasurile, dar să nu-l luăm prea în serios, individul era artist, iar ăştia pot face orice.

De o bună bucată de vreme îmi petrec timpul nu căutând soluţii alternative la cele propuse de maestrul Dali, căci ar fi de prisos, ci luând pulsul unei discipline sportive care prin natura ei e menită a clădi caractere: rugby. N-am fost, din păcate, jucător de rugby, dar asta nu m-a împiedicat să mă apropii de aceşti sportivi de la care am avut ce învăţa, cu care am împărţit atât bucurii, cât şi necazuri.

De fiecare dată când am avut ocazia, am încercat să fiu alături şi de juniorii de la CSŞ Gura Humorului. Nu atât cât mi-aş fi dorit, e drept, dar am avut senzaţia deosebit de plăcută că tot ce se întâmplă la Gura Humorului va avea un impact puternic în acest sport. Deja ne lăudăm cu jucători de naţională care au plecat de aici: căpitanul Mihai Macovei, Viorel Lucaci, Cătălin Dascălu sau Vlad Nistor; suntem campioni naţionali de juniori la categoriile U15, U16, U17 şi încercăm să construim o echipă mare nu doar la figurat, ci şi la propriu. E puţin?

Spune o zicală „Unde-s doi puterea creşte, unde-i unu nu sporeşte”. Ce putea fi mai potrivit pentru un astfel de sport? Dar nu asta vreau să subliniez, ci implicarea Fundaţiei „Te Aud România”, condusă de Gabriela Popescu, care, prin programele de mentorat menite a dezvolta capacităţile acestor copii, completează eforturile conducerii clubului de juniori, reprezentat de Andrei Varvaroi, de a asigura nu doar o pregătire sportivă temeinică, ci şi educaţională, dacă vreţi; a companiei DHL, reprezentată de Daniel Kearvell, a Băncii Comerciale Române, prin Sergiu Manea şi companiei Albini Prassa România, prin Ion Schiau.

În lumina celor arătate mai sus, pe 19 decembrie anul curent, a avut loc la sediul Albini Prassa România, din Bucureşti, întâlnirea anuală dintre juniorii CSŞ Gura Humorului şi mentorii acestora. Clădirea sobră, luminoasă şi elegantă părea a fi cadrul perfect pentru o astfel de întrevedere. Înconjuraţi de ceasuri Tissot, de baloane ovale şi de fotografii vechi din care răzbăteau cei o sută de ani scurşi de la primul meci internaţional al echipei naţionale de rugby, invitaţi, gazde, juniori şi seniori deopotrivă, am schimbat păreri şi ne-am bucurat de cele câteva ore petrecute împreună, ca într-o mare familie.

Iată ce spunea Gabriela Popescu, în deschidere:

Bună seara şi bine v-am găsit,

În primul rând, vreau sa vă mulţumesc tuturor pentru prezenţă şi in special – să mulţumesc gazdei noastre, domnului Ion Schiau pentru tot sprijinul oferit în organizarea şi derularea acestui eveniment.

Sunt de-a dreptul onorată să prezint, în faţa dumneavoastră proiectul meu de suflet şi anume Rugby pentru toţi copiii.

With your permission I shall switch to English, as I do find it easier at times.

The idea of a rugby mentoring programme was initiated in 2016, when I met Daniel Kearvell.  Before I go into detail on the Rugby for all children programme, I would like to mention some of the key projects we have worked on together in the past few years.

  1. DHL Express Romania is the logistics partner for Te Aud Romania and helped us distribute almost 4000 fully equipped schoolbags in rural areas of Suceava county (35 schools to be more specific)
  1. Maya the Mouse & Sophia the Starfish – we are together contributing to the development of an English department within the library in Gura Humorului
  1. Rugby specific projects:
  • We have established a partnership with Oundle Rugby Club in the U.K.
  • We have partnered with DHL for the campaign called Un rol mare pentru cel mic – where DHL sponsored a child to deliver the match ball to one of the Rugby World Cup in Japan in September 2019
  • We have together created a strategy for the rugby development in the area
  • We have participated in the Rugby Delivered DHL Campaign…

So – what is this programme about?

Under Daniel Kearvell’s initiative and with support from Banca Comerciala Romana, and now Albini Prassa – thank you Mr Schiau – the project finances 100 % of the boarding and meals fee for a number of children at the local high school in Gura Humorului.

We have started timidly in 2017 with 10 children, increased to 20 in 2018 and now I am proud to announce that as of September 2019 – we currently have 40 youngsters part of our Rugby for all programme.

But this programme is much more than that for everyone involved. Alongside the financial aspect, we have created a mentoring and personal development programme.

And tonight – is dedicated to you – mentors within our project. Tonight, we have gathered mentors that have been within the programme from the very word go or mentors that have just started this year.

  • Now, I would like to make a mention here. Este primul eveniment din cadrul programului de cand nu il mai avem alaturi de noi pe Horia Ungur. Horia este unul din mentorii care a fost alaturi de noi de la inceput de drum. As vrea sa tinem un moment de reculegere pentru acesta. Il veti regasi in pozele care ruleaza pe ecran in spatele meu. –

What we aim to achieve through this mentoring programme is give these youngsters a real support, a success model in life. And I thank you for agreeing to being part of our mentor community.

Our work does not end here. Therefore, as of July 2018 we are continuing our junior rugby development programme with RUGBY CLUB GURA HUMORULUI – the senior rugby team in Gura Humorului.

The senior rugby team is aimed at supporting the youngsters development and leading them to further performance in the future.

I would like to read out all the mentors that are part of our community. And present the children that are present with their mentors:

Before we move on to the networking bit, I would like to address thanks to the amazing people that are making all of the above possible:

  1. Daniel Kearvell – the motor behind all this
  2. Sergiu Manea and the BCR team – DHL and BCR are the main sponsors and supporters of the projects mentioned
  3. Ion Schiau – who has joined our projects as of this Autumn
  4. George Straton – for always being there for us when needed, both financially and with support and advice
  5. Primaria Gura Humorului – Marius Ursaciuc
  6. Colegiul Alexandru cel Bun – Mihaela Ursaciuc
  7. Andrei Varvaroi – for opening the rugby doors to me
  8. Stefanita Rusu – for managing Rugby Club Gura Humorului
  9. My work colleagues – Ella and Maria ; and I will include Luana Dumitrescu here as well
  10. Obviously to all the mentors that I have previously read
  11. Romanian Rugby Federation
  12. Consiliul Judetean Suceava – Gheorghe Nita

După ce Daniel Kearvell a completat cele spuse de Gabriela, pledând pentru asigurarea celor mai bune condiţii în care rugby-ul humorean să se dezvolte şi evocând memoria lui Horia Ungur, plecat mult prea devreme dintre noi, seara a continuat cu discuţii purtate între mentori şi copii, pe fondul unei bune dispoziţii care a ţinut capul de afiş pe toată perioada desfăşurării evenimentului.

N-aş vrea să termin fără să-i nominalizez pe mentorii care fac parte din acest program:

Al Kamara, Andrei Zamfirescu, Alexandru Belu, Ion Schiau, James Grindley, Bogdan Celea, Ionuţ Caliţescu, Antoniu Niţuleasa, Daniel Kearvell, Alin Creţu, Philip Choban, Daniel Filip Tandreu, Tibor Ferenczy, Ana Luca, Alexandru Medelean, Dan Suciu, Bogdan Chiriţoiu, Oana Mandicescu, Mircea Andriescu, Ovidiu Fer.

Au mai fost prezenţi Andrei Varvaroi, Ştefăniţă Rusu, Maria Smoleac, Luana Dumitrescu, Andrei Custrin şi Iulian Cîtea.

Juniorii care au făcut deplasarea la acest „amical” au fost:

Mihai Daraban, Robert Cioltan, Alexandru Bandol, Marian Moroşanu, Rareş Lozniceru, Răzvan Serena, Sebastian Rusu, Sebastian Filipciuc, Adrian Cojocari, Robert Simerea, Marian Popescu şi Ciprian Nichitean.

Mi-a plăcut atmosfera. Mi-a plăcut şi vremea, mi-a plăcut şi faptul că, deşi departe de Ţara Cantoanelor, am fost mai aproape ca niciodată de Roger Federer sau Martina Hingis, că am parcurs istoria rugby-ului românesc, că am legat prietenii şi că am facilitat apropierea aceasta dintre oameni de succes şi cei care abia păşesc în viaţă, fără a pleda dinainte vinovaţi, căci avem credinţa că împreună putem schimba ceva. Şi ce remarcă mai relevantă putea fi decât cea dată de o doamnă, la despărţire, când le-a spus copiilor:

„Vreau să vă amintiţi de ziua aceasta şi să mai treceţi pe la noi când veţi fi campioni!”

Da, doamnă, vă promit în numele acestor copii şi a acestor oameni care pun umărul la dezvoltarea rugby-ului că vor veni, fie şi dacă îi voi aduce de urechi, cât or fi ei de mari!

 

Cinşpe pentru infern

Eram copil când la cinematografele din România rula un film care se numea „Cinci pentru infern”, o producţie italiană ce se voia a fi un fel de precursoare a filmelor de comando. Nu-mi amintesc foarte multe detalii, dar mi-a plăcut teribil cum suna acel „Cinque per l`inferno”; era ceva exotic, ceva nou, ceva înspăimântător. Când am plecat din Gura Humorului spre Petroşani, i-am spus lui Bogdan Palimariu că dacă voi scrie povestea meciului pe care urma să-l jucăm a doua zi, îi voi pune titlul „Cinşpe pentru infern”; căci nu eram nici noi prea departe de ideea unui comando. Cum să spun…  Când e să-ţi pice un necaz pe cap, apoi necazul ăsta nu vine niciodată singur. Nu! Trage dup el copchii, mătuşi, bunici… Pe bune! La noi necazul ne-a picat pe cap însoţit de tot arborele lui genealogic: alegeri prezidenţiale, accidentări, drum lung, vreme nasoală, etc. Dar ce era să facem? În fine…

În condiţiile în care urmează să joci ultimul meci din tur acasă la Ştiinţa Petroşani, echipa care a câştigat toate meciurile din Divizia Naţională de Seniori, te gândeşti să aliniezi un cinşpe competitiv format din tot ce ai mai bun în bătătură. Logic, nu? Mai ales că în ultimul meci primiserăm o lecţie usturătoare de la bârlădeni… Din păcate, ne-am văzut în situaţia de a ne prezenta cu un lot, aşa cum am mai spus, decimat de accidentări, iar asta ne dădea fiori reci pe spinare. Repet, tot ce spun aici e la nivelul unei percepţii preliminare, care lua în considerare atuurile şi minusurile celor două echipe. Cu alte cuvinte, meciul cu Gura Humorului urma să fie pentru Ştiinţa Petroşani un galop de sănătate, un antrenament cu public. Nu ştiu dacă ne şi priveau de sus, probabil că da, dar noi nu ne-am panicat. Puteau să ne privească şi de pe Lună, singurul lucru care ne interesa era să dăm tot ce aveam mai bun şi să facem o figură frumoasă.

Stadionul Ştiinţei, amplasat undeva la cucurigu, între nişte copaci care-şi lepădaseră frunzele, mă ducea cu gândul la Groapa cu Lei din Guadalajara, unde Naţionala României de fotbal întâlnea geniul lui Pele. Singura diferenţă era că spectatorii din Petroşani nu purtau sombrero, în rest, şi noi, ca şi colegii lui Dinu şi Dumitrache, ne priveam unii în ochii celorlalţi, încleştam pumnii şi ziceam „No, hai!”, că doar nu s-o găta lumea aici. Am coborât pe rând din autocar. Un pământ roşu, ca al magrebienilor, ne făcu să călcăm sfiiţi pe vârfuri până la teren şi de acolo la vestiare. Nici ploaia şi nici norii ce ne izolau de restul lumii nu păreau a forma cu adevărat un ingredient care să ne spurce nouă zenul, atât cât era. Nu… Poate că singura persoană care regreta ceva eram eu, pentru că nu-mi puteam folosi tunul, dar asta n-avea importanţă. Ne-am schimbat, ne-am legat strap-urile, ne-am dat cu încălzitoare şi ne-am adunat în jurul căpitanului (Mitică Ştefăroi):

Ne facem treaba, jucăm, toată lumea ştie ce are de făcut. Ne ridicăm de la placaj, ne ajutăm colegii… Tot timpul au fost meciuri grele la Petroşani. Trebuie să strângem rândurile. Vreau să intrăm pe teren cu capul sus, e ultimul nostru meci… Tragem, azi tragem cât de tare putem noi. Pe ei, fraţilor, pe ei. Hai la trei, un`, doi, trei: HUMORU!

Apoi am ieşit pe teren.

Nu ştiam dacă dorinţa mea de a surprinde imagini la un meci de rugby desfăşurat pe ploaie avea să se împlinească într-un târziu, căci la câteva minute de la începutul meciului, ploaia s-a mai domolit, dar sub nicio formă nu-mi imaginam că aveam să văd cel mai bun joc al Humorului din întregul tur. Cu sau fără ploaie. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez. Înainte de primul fluier al meciului, băieţii s-au adunat în jurul lui Ştefăniţă, care le-a spus:

Hai să valorificăm loviturile de pedeapsă… Grămezile să le facem când trebuie să le facem, am mare încredere în băieţii ăştia, avem nişte pilieri extraordinari, puternici… Am făcut un efort să venim aici, azi vreau să lucrăm la maximum. O sută cincizeci la sută, două sute la sută, o mie la sută, dacă e nevoie…

Haideţi să fim o echipă, să jucăm prieteneşte, să ne ajutăm între noi, aşa ca pentru ultimul meci. Pentru noi jucăm, pentru nimic altceva, zise Palimariu, apoi aerul vibră la strigătul de luptă alor noştri: HUMORU!

Aţi putea spune că sunt subiectiv. Ştiţi ceva? Vă dau dreptate. Aşa e. Sunt subiectiv. Dar voi ce aţi spune dacă l-aţi fi auzit pe unul dintre jucătorii petroşeneni, strigând, şi nu o dată, la coechipierii săi: „Treziţi-vă, băi! Ce aveţi? Treziţi-vă!”. Aţi mai spune că văd numai într-o direcţie? Ştiţi voi ce înseamnă să fii pe margine, să-ţi vezi prietenii tăvăliţi în noroi, să auzi cum le trosnesc oasele şi să simţi mirosul pământului desprins de pe crampoane şi să nu poţi face nimic, decât să strângi din dinţi? Păi, băi, fraţilor, am condus în prima repriză vreme de cinşpe minute cu 3-0, am fost martor la procesul de instalare a răguşelii la cel care striga necontenit „Treziţi-vă, băi, treziţi-vă!”, am văzut cum Rambo Plaiu primea îngrijiri medicale la pachet cu ironii de trei lei, cum se ridica steagul tuşierului în funcţie de câte voturi veneau din stânga şi câte din dreapta, dacă tot erau alegeri, cum am urcat cu grămada spontană, în frunte cu Zup, la trei metri în spatele buturilor şi n-am avut eseu şi voi vreţi să fiu obiectiv? Îmi pare rău, nu pot. Nu vreau să pot.

Acum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Ştiinţa Petroşani e o echipă matură, o echipă care în această prima parte a campionatului din DNS a defilat la propriu, o echipă bine sudată, cu jucători de excepţie. Într-un final se pare că s-au trezit. Greu, dar s-au trezit. Să nu fim ipocriţi. Per ansamblu, au fost mai buni decât noi, mai buni decât toţi ceilalţi din DNS, probabil că-şi merită locul din fruntea clasamentului, dar nu asta e important, ci ceea ce s-a întâmplat cu băieţii mei. N-am văzut la niciun alt meci atâta risipă de energie, atâta dăruire, atâta spirit de sacrificiu. Placaje, grămezi pe care le-am dominat dal capo al fine (şi acum am în urechi strigătele lui Mihai Coca de pe margine, când îi împingeam cu toate forţele: Duuuuu-i, duuuuu-i!) şi poftă mare de joc, toate m-au făcut să-mi scot pălăria în faţa lor. Scorul final? Credeţi că mai contează? Ce mai poate însemna un 44-22 pentru gazde, când la pauză, conduşi fiind cu 17-3, Bogdan Rusu le spunea băieţilor: „Băi, băieţi, un singur lucru vreau de la voi: un eseu. Un eseu, bă!” Şi au fost trei! Ce mai poate însemna un scor care se duce direct în statistici, când vezi în ochii băieţilor bucuria regăsirii plăcerii de a juca rugby, bucuria regăsirii acelei legături speciale care încheagă prietenii şi care cheamă la susţinere, căci vreau să vă spun ceva: rugby nu e despre buturi, eseuri, grămezi, tuşe, e despre susţinere, despre nevoia de a-ţi apropia semenii, despre dorinţa de a scrie o poveste frumoasă, căci ce altceva poate fi toată nebunia asta din Gura Humorului, decât o poveste frumoasă? I-am şi scris Gabrielei Popescu, imediat după meci: „Gabi, a fost un meci fabulos! O să vezi, într-o zi o să scriem istorie în rugby-ul românesc”. Puteţi să mă acuzaţi că-s visător. Nu mă supăr — crede fiecare ce vrea —, dar am dreptul să depun mărturie că la Petroşani ceva s-a întâmplat cu echipa asta, şi, zău, că nu e rău deloc.

Rugby Club Gura Humorului s-a prezentat cu următorii plăieşi:

  1. Lucian Zup — Luciane, data viitoare promit că o să stau pe lângă tine în autocar, nu de alta, dar eu n-am abonament la HBO
  2. Andrei Bogdan Vieru Găină — „Fiindcă ea mai avea trufandale ş-altceva!”
  3. Bogdan Palimariu — My best friend. Bune eclerele alea, nu spunem de unde…
  4. Bogdan Rusu — Te-a numit cineva Ion Creangă al rugby-ului. E o mare onoare, să ştii.
  5. Ştefăniţă Rusu — Mulţumim pentru clătite!
  6. Ciprian Hostiuc — Bravo, băi, băiatule! Să debutezi cu eseu în meciul cu Petroşani nu e puţin deloc.
  7. Iulian Cîtea — Fiţ-ar căştile să-ţi fie…
  8. Rambo Plaiu — Lasă, Rambo, când or veni ei la noi acasă şi or avea nevoie de medic, le-om da lidocaină, măcar să ştim o treabă.
  9. Bogdan Petrişor — Băiete, tu ştii cât de drag îmi eşti, nu? Nu-i aşa că mie mi-ai dedicat eseul?
  10. Sergiu Michiduţă — Fraţilor, băiatul ăsta, pe teren, e tigru, dar în afara lui e sfios ca o antilopă.
  11. Bogdan Manoliu — Bodo, pentru tine şi numai pentru tine, un milion de para pentru şedinţa foto.
  12. Dumitru Ştefăroiu — Mitică, faci tu ce faci şi-mi aminteşti de Mauna Kea.
  13. Bogdan Matei — Mereu în preajma prietenului său, Sergiu Michiduţă.
  14. Emil Grigoraş — Nu-i aşa, Emi, că la Gura Humorului ceaiul de mentă e mai bun decât ceaiul de la Petroşani?
  15. Ciprian Drelciuc — Cum e, Cipi, să ascunzi căştile colegului şi să te faci că plouă?
  16. Mihai Oanea — Eu spun să ai grijă. Nu te joci cu focul şi nici cu Atalanta. Mergi pe X la pauză, 2 final.
  17. Cosmin Daraban — „Bă, Găină, bagă, bă, oleacă Papu!”
  18. Mihai Coca — „Mai citim şi noi regulamentele, domnu` arbitru!”

Puteţi urmări interviurile cu Bogdan Palimariu aici şi cu Bogdan Rusu aici.

Gavroche

Când spui Năvodari, spui mare, spui tabără, spui soare. Dacă vrei să întinzi coarda poţi să spui şi năvod, aşa, de dragul etimologiei numelor proprii, dar nu-i obligatoriu. Până la urmă nu ne-am adunat aici ca să dezbatem cu cine votăm şi nici ce ne spune nouă Năvodari-ul, dar dacă tot am deschis subiectul, am zis să trag niţică spuză pe turta mea şi să spun că oraşul de la malul Mării Negre îmi aminteşte şi acum de copilărie. Bun. Să trecem la altele…

L-am întrebat pe unul dintre membrii staff-ului echipei CS Năvodari dacă le-a plăcut în Bucovina şi dacă da, de ce. Eh, asta am pus-o de la mine… Nu, dar pe bune, chiar l-am întrebat unde s-au cazat şi dacă au avut timp să viziteze vreo mănăstire. Nu, nu apucaseră să se închine la mormântul lui Daniil Sihastrul şi nici nu mai ştia omul cum se numea  pensiunea unde dormiseră, dar a fost simpatic. Şi darnic. Darnic, tată, nu glumă… Păi ne-a lăsat la plecare, într-un coş mare de nuiele, patruzeci şi nouă de ouă de prepeliţă, din alea pătate, de spui că-s imprimate toate insulele din Oceanul Pacific pe ele. 49. Ce să facem cu ele? Ştiam că se beau crude, că au nu`ş ce proprietăţi curative… Le spargem? Hai să le spargem!

Băi, frate, dintre toate ouţele alea mici şi pricăjite, numai opt erau bune, restul erau clocite şi puţeau de-ţi deviau septul până la ureche. Păi aşa se face? Eu te întreb dacă ai dormit bine, dacă ţi-a plăcut la noi şi dumneata laşi 41 de boabe între buturi? „Lasă, lasă, lasă, lasă că ajungem noi acasă, lasă!!” am strigat cu băieţii din toţi bojocii, ca haiducii lui Piersic, le-am urat drum bun şi le-am promis că în retur le-om lăsa şi noi, drept amintire, nu chiar 41 de bombe ecologice, că noi suntem mai săraci, dar vreo şapte-opt păstrăvi cu pene de curcan, garantat, ca să nu creadă ei că dacă la noi nu bate aerosolul, nu ştim ce-i ăla peşte.

*

Când spui Bârlad, spui FEPA apostrof 74 Bârlad. Adică: FEPA` 74 Bârlad. Clar până aici? Nu? Păi ca să n-o lungim nici pe asta prea mult, vă mărturisesc că, până la a afla eu care e cel mai frumos nume din lume, respectiv „Dolores Ibarruri”, mi se părea că FEPA asta are cel mai mişto nume de echipă de fotbal. Era altceva, frate… Ce Dinamo, Steaua, River, Real, Bayern? FEPA! Vorba aia, „cum sună Becali şi cum sună Borcea?”. Bun.

Spre deosebire de adversarii de la malul mării, pe bârlădeni nu i-am întrebat unde au dormit. Şi nu că n-aş fi fost curios, ba din contra, dacă ştiam unde îşi odihnesc frunţile, le cântam toată noaptea sub fereastră, şi nu o serenadă, ci mai multe, aşa, ca să le fac somnul mai dulce… Cum să spun? Măh, nici bârlădenii n-au venit cu mâna în cur. Nu… Ăştia-s moldoveni de-ai mei… Au adus tot ce aveau mai bun pe acasă. Unu cu o damigeană de vin, altul cu o jumătate de porc. Unii au adus porumb, alţii au adus ulei… Când au intrat pe teren ziceai că-s cinşpe Moşi Crăciuni! Noi, copii cuminţi, cu lecţiile învăţate şi unghiuţele tăiate, am primit tot. Nu ştiu dacă am primit chiar cu bucurie, acum, na, calul de dar nu se caută la dinţi, dar parcă prea multe ne aduseră şi ei. Optzeci. Optzeci, frate? Păi ce facem aici? Deschidem bancă de credit?  E drept, am plasat şi noi un şapte de treflă în cauciucul autocarului lor, dar degeaba, zarurile erau aruncate şi Rubiconul secat.

Zilele astea mi-am amintit de două personaje dragi inimii mele: Don Quijote şi Gavroche. Unul inventat de Cervantes, celălalt de Revoluţia Franceză. Şi nu ştiu de ce, dar m-am trezit frunzărind epopeea Dulcineei, căci, să fim serioşi, fără ea, şi acum, când vorbim, Don Quijote a fi rămas în nefiinţă, dar şi epopeea scrisă de Victor Hugo. Şi tot nu ştiu de ce, m-am identificat atât cu unul, cât şi cu celălalt. Şi când spun „mă identific” mă refer, cu precădere, la băieţii care luptat în aceste două meciuri. Mi-am dat seama apoi că dincolo de rezultatele noastre modeste dăinuie altceva, cu mult mai presus de statistică şi de clasamente: spiritul nebun al şi mai nebunului Don Quijote, cel care se bătea pentru un ideal cu morile de vânt, dar şi nevoia acută de a ne ridica, de a ne petici pantalonii rupţi în genunchi şi de a flutura flamura purpurie a plăcerii de a juca. Poate om fi noi un Gavroche al DNS-ului, poate ne mai iau unii peste picior, dar să ştiţi că şi când ne-om scula, pre mulţi o să popim şi noi!

Lotul folosit la meciul cu Bârlad:

  1. Cîtea Iulian
  2. Andrei Vieru
  3. Bogdan Palamariu
  4. Robert David
  5. Ionut Coca
  6. Alexandru Vaipan
  7. Peter Chiriac
  8. Mihnea Pănzaru
  9. Claudiu Popoaia
  10. Ilie Lupu
  11. Bogdan Manoliu
  12. Sergiu Michiduţă
  13. Liviu Costan
  14. Emil Grigoraş
  15. Dumitru Ştefăroi (C)
  16. Bogdan Rusu
  17. Ştefăniţă Rusu
  18. Ovidiu Croitoru
  19. Cosmin Daraban
  20. Rambo Plaiu
  21. Bogdan Petrişor
  22. Ciprian Drelciuc
  23. Vasilică Flocea

 

 

Humorule, Humorule…

Mă întrebam deunăzi ce-or fi simţit tătarii când găseau satele părăsite, grânele arse şi fântânile otrăvite? Înjurau? Blestemau? Ne promiteau o cafteală soră cu moartea?  Dumnezeu ştie… Sau Allah. Orice ar fi fost, mi-e greu să cred că regretau ceva. Ăştia se născuseră şi trăiseră fără cultul dubiului. Urcau pe cai şi dădeau năvală peste tine, fără să te întrebe dacă ai sau nu ai chef  de oaspeţi. Aşa a fost şi deplasarea la Galaţi. Doar că în locul tătarilor eram noi, iar în locul satelor pustii şi a fântânilor otrăvite am dat de ceaţă. Nu ştiu dacă indienii lui Gupta, cel care domneşte peste combinatul  de la Galaţi, au vreun amestec, probabil că nu, dar cine ştie ce urmări or fi avut incantaţiile adversarilor noştri, căci prea ne priveau pe sub sprâncene scuipând seminţe ca Mărgelatu.

Din fericire, la ora meciului, vremea era numai bună de aruncat nadă în Dunăre. Soare, o temperatură de peste 20 grade şi pescăruşi cât încape. Bine, plutea în aer mirosul de ulei, ba chiar şi în vestiare, căci terenul de rugby e amplasat lângă o fabrică de prelucrare a uleiului, dar mie îmi plăcea. Dacă ştiam ce miresme mă aşteaptă la Galaţi jur că luam cu mine şi o barabulă, numai aşa, să-mi treacă dorul de cartofi pai.

Lăsând gluma la o parte, a fost unul dintre cele mai ciudate meciuri pe care le-am văzut în ulima vreme. Şi ştiţi de ce? Pentru că am avut senzaţia c-am asistat la un meci de rugby cu două reprize separate nu de 10 minute de pauză, ci de zece luni.

Să mă explic.

Eseurile gălăţenilor au venit în primele 15 minute pe fondul unei dominări teritoriale, deşi ratasem încă din minutul 3 o lovitură de pedeapsă. Apoi parcă am înţepenit. Tind să cred că blocajul s-a datorat încasării acestor directe care ne-au trimis în corzi. Cu un handicap de 40 de puncte la finalul primei reprize şi cu un kilogram de plumb turnat în ghete, am intrat la cabine deznădăjduiţi. Sigur, nimeni nu mai credea în întoarcerea rezultatului, nu suntem copii şi nici nu facem apologia minunilor, dar undeva în sufletul nostru  urla nevoia de a arăta că totuşi suntem o echipă, că zarurile nu sunt aruncate şi că abandonul nu face parte din vocabularul nostru.

S-a dat cu pumnul în masă, s-a ridicat tonul cu o singură octavă (o, Doamne, dulce ţi-e muzica aceea care te trezeşte la viaţă!), nici mai mult nici mai puţin, ci atât cât era nevoie pentru a reînvia. Ne-am privit unii pe ceilalţi în ochi şi ne-am văzut slăbiciunile, apoi ne-am spus că încă mai putem ieşi de pe teren cu capul sus. Ne-am înlănţuit braţele şi ne-am promis că nimic nu ne va sta în cale pentru a arăta că suntem încă acolo şi că nu ne vom lăsă doborâţi de sămânţa îndoielii.

Şi a început repriza a doua. Mult mai echilibrată. O spune scorul, nu eu, căci deşi pierdusem partida încă din minutul 15, scorul final de 57-14 arăta clar că a doua jumătate a meciului înregistrase o diferenţă de doar 3 puncte în favoare gazdelor. Şi dacă mă lăsaţi să fac o speculaţie, aş spune că dacă gălăţenii n-ar fi reuşit acel eseu de la finalul meciului, repriza a doua ar fi fost câştigată de noi cu 14-12. E o simplă speculaţie, dar în spatele ei se ascunde oleacă de adevăr.

Nu ştiu dacă tătarii aveau parte de „tratamente preferenţiale” şi la plecare, probabil că da, şi vine în sprijinul celor spuse de mine nenorocita asta de ceaţă care ne bulbucaseră ochii ca la bufniţe, dar în mod sigur o tuliseră în taigaua lor cu coada între picioare, umiliţi de geniul ţăranului român. Noi n-am fost umiliţi şi nici n-am avut cozi de purtat între picioare în drumul spre casă, dar am învăţat o lecţie usturătoare. Am arătat că putem, am arătat că suntem capabili să revenim, am arătat că suntem o echipă faţă de care nu e bine să-ţi afişezi aroganţa câtă vreme eşti supus falsului cult al atotcunoaşterii. Ne ştim  limitele şi slăbiciunile, dar asta nu înseamnă că vi le vom arăta vreodată. Vulnerabilităţile noastre pot deveni oricând atuuri. RC Gura Humorului nu moare şi nu se predă. Niciodată. Şi oricâte înfrângeri am înregistra, să ştiţi că va veni şi ziua izbăvirii. Vă promitem noi!

Punctele noastre au venit în urma celor două eseuri reuşite de Ştefăroi şi Zup şi a celor două transformări aferente fructificate de Michiduţă.

Lotul deplasat la meciul cu CSM Galaţi, în etapa a 4-a a Diviziei Naţionale de Seniori:

Iulian Cîtea

Andrei Vieru

Bogdan Palamariu

Robert David

Stefanita Rusu

Liviu Costan

Peter Chiriac

Mihnea Pînzariu

Claudiu Popoaia

Ilie Lupu

Ciprian Drelciuc

Dumitru Ştefăroi (C)

Cosmin Daraban

Mihai Oanea

Sergiu Michiduţă

 

Bogdan Rusu

Lucian Zup

Ovidiu Croitoru

Bogdan Petrişor

Bogdan Manoliu

Emil Grigoraş

Bogdan Matei

Vasilică Flocea

 

Antrenor:

Mihai Coca

13 pe Scara Richter

Spuneam în avancronica meciului cu Suceava că miturile sunt făcute ca să fie măsluite în funcţie de interese. Nu mai intrăm în detalii, dar pe de altă parte nu pot ignora sentimentul de teroare pe care mi-l dă cifra 13. Am meciurile mele personale cu această relicvă prelinsă de pe stalagmitele peşterilor unde-şi odihneau ciolanele oamenii de Cromagnon, pot să spun chiar c-o urăsc, dar asta nu înseamnă că-i neg puterea. Suntem de ceva vreme în secolul XXI, am pornit spre Marte şi am eradicat holera, dar ecoul blestemului scuipat de limba Ghionoaiei bate încă în ferestrele cu rame din lemn  al unei civilizaţii îmbrăcate în termopane. În fine…

13.10.2019, ora 13.

Stadionul Tineretului, Gura Humorului. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare pârlit şi o temperatură de matineu de iulie, când pocnesc albinele de prea multă tihneală. Dar azi nu era să fie ziua florilor şi nici a lacrimilor de bucurie. Nu ştiu, nu mă întrebaţi de ce. Poate că soarta se îmbârligă după zborului cucului şi îşi leapădă ouăle în cuiburile în care zac penele unei zbateri din care ar fi trebuit să se nască o Pasăre Liră. Habar n-am. Cert e că la ora meciului, până şi cântecul vinului încetă a-şi mai trage cu diapazonul în căpăţână, semn că nu mirosea a bine. Nu, nu…

Aşa cum ne promiseserăm încă de când ne-am întors de la Arad, am intrat pe teren hotărâţi să ne lăsăm pupaţi de cei ce veniseră să ne vadă şi să cântăm cu ei. Orice, numai să cântăm. Frumoşi şi aranjaţi la patru ace, am spus că pe aici nu se trece, eventual se poate trage cu coada ochiului, dar atât, nimic mai mult. Şi nu s-a trecut. E drept, am amânat momentul degustării şi al desfătării, dar asta nu înseamnă că ne-am dat bătuţi.

Meci cu o încărcătură emoţională specială. Cu rivalităţi şi antipatii amicale, cu duşmănii infantile şi aruncături de priviri reptiliene, cu miza cea mai mare pe masă şi cu aşii ascunşi în jambiere. Eram all in. Totul sau nimic. Şi s-a văzut asta pe teren. Deşi am dominat pe grămadă, prima repriză i-a găsit pe fraţii noştri mai mari în pragul unui extaz moderat, căci aveau trei puncte în faţă: 6-3. Nici nu se puteau bucura, nici nu se puteau supăra. Cum naiba să te bucuri când simţi în ceafă suflarea taifunului? Cum să te superi, când speri să nu fii prins când şuteşti din cuibar ouăle de prepeliţă? Cu alte cuvinte, moralul sucevenilor era în moarte clinică, dar nici nu se lăsa strivit.

Repriza a doua a fost una de infarct. Spre finalul meciului sucevenii pun balonul în terenul de ţintă şi fructifică transformarea, după ce egalasem la 6 prin Sergiu Michiduţă. 13-6 şi zgomot subtil de funeralii. Am făcut câteva schimbări, unele prevăzute, altele nu, am stuchit de trei ori în sîn şi am scăpat de gustul amar al nedreptăţii (căci nu ne făcuseră practic la niciunul dintre capitole), şi am năvălit peste ei. „Ori tu, ori eu”, spuneau privirile băieţilor mei. Şi le-am spus în gând, căci nu era chip să mai aibă urechi de auzit: „Putem, hai, că putem!”.

Mai sunt zece minute. Suntem acolo, în jumătatea lor. Mai pierdem câte un balon, mai facem câte un pas în spate, mai găsim o tuşă şi mai stăvilim câte un contraatac. Tribunele sunt în extaz. N-am mai auzit de când eram copil şi mergeam cu tata la meciuri reverberaţiile strigătelor de luptă ce te purtau pe braţe spre victorie: „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” Cutremur. 13 pe scara Richter. Numai spurcata aceea de chişcă ovală nu voia să se culce în iarba sucevenilor. Şi am dat peste ei, frate. Am dat, nu ne-am jucat…

Minutul 77. Suntem călare pe ei. Ştim cumva, simţim că le putem înfige pumnalul în grumazul obosit de atâta hărţuială, dar nici ei nu se lasă. Sunt la a treia infracţiune comisă în preajma „cinci-ului” lor. Ştim cumva, simţim că avem puterea de a ajunge la ţintă. „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” 13 pe Richter. Tribunele urlă! Suntem aproape, atât de aproape… Şi o punem, tată! O punem în iarba sucevenilor prin solul nostru de pace, Mihnea, apoi contrasemnăm capitularea fraţilor noştri din Cetatea de Scaun al Moldovei (iartă-ne, Ştefane) şi o dăm la beţe prin Michiduţă: 13-13.

Aşa s-a terminat toamna noastră. Căci am uitat să vă spui, vorba lu` nea Mărin, o furarăm de pe tabela cu echinocţii şi o îndesarăm în traista noastră, unde numai ghebele şi râşcovii îşi fac veacul, o furarăm şi o făcurăm a noastră, căci prea multe ni se furară şi nouă. Că or mai fi şi altele, Doamne ajută, că n-or mai fi, Dumnezo primască, aşa cum spune baba Dochia, important e că suntem în cărţi, suflăm flăcări pe nas şi stingem dorul de fecioare jucând dansul bucuriei pe toate scările care măsoară  toate cutremurele din lume. Căci pot spune „azi am câştigat” fără să mă tem de ipocrizie, pot spune că rugbyul humorean e acolo unde se face maiaua cea mai bună şi pot spune că dacă n-am fi ratat o lovitură de pedeapsă, azi am fi consemnat prima noastră victorie din acest sezon.

Hai, ne vedem duminică la Galaţi!

Băi, şi am fost atât de aproape… Paştele mă-sii de treişpe!