Monthly Archives: Dec 2016

Statistic vorbind (II)

clown

Ambuteiajele din oraş îmi amintesc de capitală. Mai exact, de Buenos Aires, după victoria lui Maradona din 86. Şi nu pentru că e invadat de autoturisme cu plăcuţe străine, ci pentru că traversarea străzilor a devenit o corvoadă. Rar prinzi o zebră şi un şofer cu frică de Dumnezeu, dar şi când îţi iese combinaţia ridici degetul şi tulburi traficul aşa cum tulbură tapirul luciul apei. În fine, frustrări de provincie, nu mi-o luaţi în nume de rău. Poate într-o zi voi invada şi eu oraşele voastre şi atunci să vezi claxoane…

Anul ce-şi dă ortul popii nu mi-a adus satisfacţii majore. Nici nu e de mirare din moment ce n-am citit nicio carte motivaţională, dar nu mă plâng. Se putea şi mai rău. Oricum, după ce întorci clepsidra parcă începi să realizezi că bucuriile se măsoară nu în vanităţi şi bani ci în amintiri, ca şi cum rostul omului ar fi să memoreze cât mai mult pentru a avea ce uita când se trezeşte cu plosca urinară lângă pat. Dar nu asta e important. Nici nu ştiu de ce am mai deschis subiectul… A, da! Să fiu în rând cu oamenii care fac bilanţuri. Cu contabilii. Şi cu cei care trag să moară, căci nu e un timp mai potrivit să pleci decât iarna, când cad fulgii în gâtlejurile lupilor lihniţi.

Anul acesta nu m-a întrebat niciun turist unde e piscina, mănăstirea sau pârtia, cu excepţia câtorva rătăciţi care voiau să ajungă la păstrăvăria de la poalele Rarăului, unde, din câte-mi amintesc, parcă am închinat, acum un secol, o afinată printre doi solzoşi înecaţi în mujdei, cu două fete. Două! Nici să le pup nu puteam, nici să le vrăjesc… Al naibii usturoi, trăsnite femei! Au ştiut unde să mă ducă… Anul acesta nu m-a întrebat nimeni unde e Ursa Mare sau dacă ştiu câte duble trage un actor ca să pară că-i mort de-a binelea. Anul acesta nu mi-a interzis nimeni să trec pe roşu şi nici să golesc clondirele. Anul acesta…

Undeva la un colţ de stradă, un nebun (nu, că n-au murit chiar toţi, aşa cum zicea unu`, într-o carte) cu privirea pierdută, cojocul descheiat, comanacul spălăcit, obrazul aspru şi pasul domol abordează o doamnă bine îmbrăcată, cu palton cafeniu şi guler de astrahan: Din cauza voastră, femeilor, mor săracii de foame!

Ce ziceam? A, mă duc să cumpăr un vin spumant, acuşi bate gongul şi vouă vă arde de statistici…

Să vă fie casa, casă, să vă fie masa, masă…

Promit

 promit

Meteahna de a privi în urmă e o boală de care nu scapi nici dacă te speli cu apă vie, nici dacă mănânci untură de bursuc. Nu-ţi face iluzii. Oricum tot ce ai făcut până acum n-are nicio relevanţă. Nu mă crezi? Citeşte horoscopul seminţelor. Nu vei găsi nicio zodie care să proslăvească ţuica de muguri. E tot o apă şi-un pământ. Pământ am spus? Ha! Gura-mi păcătoasă adevăr grăi. Din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce… Da, dar nu oricum. Una e să te întorci agale, alta în pas vioi. Ptiu, nu ştiu ce am azi! De parcă n-ar veni Crăciunul, ci ăştia cu recensământul, să-mi numere gobăile, că ouăle le-au numărat la alţii, mai sus puşi…

Gardul din leaţuri e tot acolo, chiar dacă în locul lui a apărut o lucrătură fină de ţepuşe metalice, acoperite cu plexiglas fumuriu. Ah, dacă aţi şti de câte ori l-am sărit agăţându-mi pantalonii şi câte mingi am spart în balamalele lui, plângând precum Avraam în faţa rugului… Recunosc, la mine a fost mai puţină metafizică, dar cine-mi putea astupa urechile cât timp în ele susurau ecourile propriilor rătăciri, precum izvoarele Amazonului?

Când eşti copil şi priveşti lumea printr-un gard din leaţuri perspectiva viitorului e profundă precum tăcerea de pe străzile din Prîpeat, are aromă de migdale şi poartă în spinare un sac cu jucării; şi atunci, cum să nu sari de pe un picior pe altul, cu nasul lipit de gard, cum să nu uiţi codul PIN şi cum să-ţi poţi ierta vina de a îmbătrâni privindu-ţi copiii, plângându-ţi morţii, schimbându-ţi dioptriile  şi tânjind după poeziile lui Coşbuc, când ştiai foarte bine că atunci când ai promis să nu mori niciodată, era doar pentru că-l aşteptai pe Moş Crăciun?

 decembrie, 2015

Miroase a sânge de brad

imgcopy

Sunt bolnav.

Nu trimiteţi mesaje, nu anunţaţi Smurdul.
Am demnitatea zacerii.
În afară de asta, mă îndoiesc să aibă ăştia ventuze.
Nu sunaţi, nu trimiteti sms, nu mă căutaţi.
Aveti demnitatea deploratorului.
În afară de asta, chiar nu cred că vă pasă.
“Mă simt bine, ceea ce vă doresc şi vouă”
Scrie pe frontispiciul unui magazin de pompe funebre.
Să râd, să tac sau să mă prefac şi de una şi de alta?
E apă calda în calorifere şi-n pahare.
N-am mai văzut de ceva vreme  aşa un dezmăţ caloric…
Lume multă la recepţie :
Popi, medici, îngeraşi…
Uite-l şi pe Tungay, motanul meu, nu turcul zânei.
Ceaţă deasă sub tegumente,
Chiciură, polei şi gheaţă la mal.
Cum era anunţurile alea ?
« Baziaș – gheață la mal ; Orșova, 2.517 centimetri – staționează… »
De parcă interesa pe cineva.
Uneori am senzaţia că sunt o albie,
Dar asta nu-mi scuză setea.
Ştiţi,
Când sunt bolnav,  penicilina îmi miroase a vanilie,

Streptomicina a fân, nucile a ceai.
Sau invers ? Vouă nu?
Lăsaţi, febra e de vină.
Hei, care aţi lăsat uşa deschisă ?  
Miroase a cozonaci,
A copilărie rătăcită,
A jucării
Şi a sânge de brad.
Miroase a cetină, a rai.
Parcă nici capul nu mă mai doare.

decembrie, 2015
foto:arhivă proprie

La Vie Est Belle

lancome_video_1206x709_lvebjulia

În citadelă, şfichiuirile firelor electrice atinse de braţele schiloade ale troleibuzelor par urletele unui pui de lup înţărcat pentru care sfârcul mamei, azi, îngheţat şi sterp, e mai degrabă o premoniţie decât o revelaţie, tot astfel cum şi pentru mine, vederea bătrânului ghemuit la uşa unui chioşc e mai degrabă o sincopă a legii Talionului decât o teogonie. În citadelă, frigul e mai pătrunzător decât în iurtele ucigaşilor de balene, deşi câinoşenia celor din urmă este, pe lângă indiferenţa cetăţenilor, o adiere vetustă, care poartă cu ea aroma cuferelor jefuite de molii. În citadelă, timpul se prelinge spre cazanele dracilor ce ies dimineaţa din gurile metrourilor cu buzunarele doldora de sms-uri frânte, de reflexiile filigranate ale provincialilor chibzuiţi până şi cu propriul echilibru, de resturile unui ambalaj portocaliu şi de tainele deconspirate de privirile îndrăzneţe ce scormonesc decolteul unei liceence.

Din când în când ceaţa îşi toceşte dinţii muşcând din mine, din bătrânul ghemuit la uşa chioşcului şi din granitul ce delimitează trotuarul de şosea îşi sacrifică reputaţia, târâindu-se ca ultima prostituată pe treptele unei librării ce serveşte, pe lângă cultură, ceaiuri cu arome exotice, căni cu nas şi coarne de ren, ciocolată cu coji de portocale şi beţişoare aromate. Oare nu-i spune nimeni că biserica e mai la vale? Sau o fi având şi ea, precum puiul de lup din preambul, premoniţia  deşertăciunii din care s-a născut pentru a muri crucificată de un sifilis banal? Hai, c-am luat-o pe arătură, dar ce vreţi, dacă nu mă pot abţine?

La câţiva metri de mine, un magazin de cartier (dar ce cartier!) îşi deschide porţile. Sigur, fiind într-o capitală de stat european, cu propria steluţă galbenă pe steagul de la Bruxelles, m-aş fi aşteptat să fi avut măcar graţia Porţilor de Fier, dar balamalele bine unse îmi stricară ziua.. Voiam să aud şi eu un scârţâit corporatist, anihilat de o tonă de gel în loc de vaselină, dar nu mi se arătă. Plăpândă, cu o clanţă soioasă şi obosită de atâtea dezmierdări matinale, uşa se dădu în lături, împrăştiind făina galbenă de porumb ce se prelingea din becul agăţat în mijlocul tavanului cu toate cele peste 200 de unităţi de măsură ale sale. Ocolesc bătrânul ce-şi rezema reumatismele de o sacoşă de rafie, intru şi cer o cafea la dozator. Doi lei. Au  ajuns animalele astea monedă de schimb pentru, iertată fie-mi lipsa politeţii, o zoaie aburindă pe care, cu gramul de imaginaţie pe care-l mai am, mi-o închipui culeasă direct de pe ramurile unui copac de la periferiile Bogotei. Doamna de dincolo de tejghea, rotundă şi palidă ca o grefă, mă întreabă dacă vreau lapte şi zahar. What the fuck? A înnebunit lumea! Pe bune! Şi, şi, răspund, trăgând cu coada ochiului la bătrânul trezit din miasmele onirice de miasmele columbiene. Onirice şi ele, dar rămâne între noi. Îmi lipesc palmele de ceaşca de carton, le ridic spre cer, improvizând o rugă, şi sorb. Nici urmă de Columbia, nici urmă de fior. Nici măcar de Shakira…

În citadelă, bătăile inimii se măsoară cu paşii pe care-i fac de la multinaţională la medic şi de la medic la pompele funebre, unde, copoi cu nasul fin, mă căznesc să-mi văd viitorul în roz, dar pe lumea ailaltă. Pierdut în mulţimea pestriţă ce-şi numără paşii călărind zebrele biciuite de claxoane, abandonez ceaşca la temelia librăriei care, învăluită de un Alzheimer trecător ca o ploaie de noiembrie, pare că şi-a rătăcit menirea pe o uliţă din secolul XX. Spuneau nişte tipi deştepţi, citând dintr-un tip şi mai deştept, că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.

Prostii.

O femeie îmbrăcată cu un sacou peticit priveşte pierdută spre vitrina uriaşă în care trona chipul unei femei frumoase ce prezenta un parfum. Puteam să spun că făcea reclamă, dar mi s-a aplecat de la atâtea neologisme. Mă apropii tiptil. Aşa face şi moartea… Dincolo de sticlă, o lume pentru care, dacă n-aş fi sorbit cafeaua aceea proastă, aş fi dezvoltat o adoraţie demnă de studiu la facultăţile de psihologie sau psihiatrie, îşi deschidea larg porţile, fără niciun huruit sau scârţâit, ademenindu-ne, deopotrivă, pe mine, cititor în stele de mare şi pe femeia în sacou, cititoare în cărbuni de eucalipt, cu aroma unei promisiuni ce se metamorfoza în jurământ: La Vie Est Belle. Julia Roberts.

Statistic vorbind… (partea I)

socks

Statistic vorbind, faţă de cântecul cocoşului consacrat de Biblie, cântecul hulubilor de pe firele dintre stâlpi  a fost mai mereu în centrul atenţiei mele. La orice oră din zi şi din noapte sunt acolo, împietriţi şi crucificaţi de convorbirile ce le trec pe sub picioare. Ce-i drept, din ce in ce mai puţine … Tot statistic vorbind. Ce poate fi mai fascinant decât să admiri astfel de lucruri inutile şi să le ignori pe cele care ar trebui să-ţi facă viaţa mai uşoară? A naibii cioară! Că numai replica lui Papaiani o am în minte: „Guguştiuc, eu sunt turc!”. Cioară am spus? Poftim, am şi uitat că vorbeam de cocoşi. Mă rog, hulubi…

Mi-e din ce în ce mai greu (statistic vorbind) să-mi organizez amintirile într-o înlănţuire logică. Stiu cine e de vină. Statistic vorbind… Ah, gata! E ultima oara când spun asta… Promit! Ce ziceam? A, da… Tocmai ce-mi bătu iarna la uşă. Iarna! Păi pune-te oleacă în locul meu. Te naşti într-o zi însorită, când lubeniţele coapte plesnesc precum inimile hulubilor în gurile pisicilor (nu stiu ce am azi), când panerele pline de fructe mov, roşii sau galbene rup mâinile bunicuţelor cu ochi mici, când lumea toată pare să aibă tălpile crăpate şi nările înfundate cu puf de păpădie şi aşa, netam-nesam, te trezeşti la capătul câtorva decenii că-ţi bate la uşă un pui de năpârcă. Te ridici din fotoliu, arunci un ochi spre firul care se bălăngăneşte sub picioruşele împieliţatei aceleia de pasăre (e acolo, in asteptarea unui Papaiani din ce în ce mai tăcut), îţi bagi picioarele (hai, că nu e înjurătură) în ei papuci de casă, te apropii de vizor  şi privesti: Decembrie !

Îmi amintesc de toţi guguştiucii care au zburat prin faţa ochilor mei, de cioburile globurilor care-mi împodobeau masca făcută de mama pentru  serbarea de sfârşit de an, de pantalonii pe care i-am luat cu dinaintea înapoi când am auzit paşii lui Moş Gerilă, de vata de pe crenguţele bradului ce imita zăpada, de căluţul din lemn şi de hamurile sale roşii, de foşnetul celofanului mânuit de tata cu atâta neîndemânare încât am început să-l urăsc pe Moş Nicolae, de lemnele ce aruncau scântei prevestitoare de geruri cumplite, de tălpile saniei unse cu parafină, de bănuţii pe care mi-i dădea bunicu după ce terminam colindul cu  „La anu` si la multi ani!”, de ţigările Amiral, Cişmigiu şi Snagov pe care le fumam cu Toto în spatele magaziei, de mănuşile de lână cu un singur deget, de şorici, de paie, de…

Mda… E greu să-ţi aminteşti de lucruri care contează cu adevărat şi să faci din ele şoşoni de iarnă, dar merită efortul. Măcar pentru degetul mare, care, apropos, statistic vorbind, nu ştiu cum face, dar întodeauna părăseşte primul partea din faţă a şosetei.

Famost, 2015

Vernisajul expoziţiei – “Copiii lui Cain”. Lansarea volumului – “Exil”

img_0455

Nu poţi fi obiectiv (până la urmă cred c-ar fi o nenorocire să fim ghidaţi de această meteahnă în tot ce facem sau susţinem) când scrii cronica unui eveniment la care ai fost protagonist. Trecând peste uşoara jenă ce mă face să strâng din dinţi şi să povestesc cum am văzut eu evenimentul, poate c-ar fi interesant să vă spun că, în afara faptului că s-a consumat într-un cadru elegant (pentru care mulţumesc conducerii Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina), cu oameni frumoşi şi cu portrete în care mi-am lăsat o fărâmă din suflet, acesta mi-a statuat convingerea că răsplata mea, orice aş face, oricâte soluţii aş căuta, nu poate fi pe măsura mulţumirilor pe care vreau să le adresez tuturor celor care au onorat invitaţia mea, de la domnul Primar Marius Ursaciuc şi până la gâzuliţa care a extras biletul câştigător, şi să le promit că voi reveni cu alte surprize, atât pe plan literar, cât şi pe plan artistic.

Iată ce spune doamna Elvira Romaniuc, în deschiderea evenimentului:

d75_6362

M-am întrebat de ce a intitulat Marius expoziţia „Copiii lui Cain”. Nu ştiu dacă a gândit asemenea mie, dar cel puţin din scriitura biblică ştiam că primul copil al lui Adam a fost Cain, apoi a fost Abel; Cain – cultivator, Abel – crescător de animale. Aceleaşi texte biblice consemnează, de asemenea, ceea ce este numit de către unii prima crimă din istorie: uciderea lui Abel de către Cain. În ceea ce priveşte chiar acest moment, criticii, nu doar a textelor religioase, sau filosofice, au mai multe puncte de vedere, mai multe interpretări… Mie îmi place să cred că, de fapt, Cain n-a vrut să-l ucidă pe Abel, că a fost o întâmplare, că după aceea s-a căinat. Noi avem acest cuvânt în vocabular: a te căina, a te plânge, a te jelui pentru o faptă pe care ai făcut-o. În acelaşi timp, dacă este să privim în aceste texte, suntem urmaşii lui Cain, pentru că Abel a murit. Dacă privim din nou în istorie şi în textele biblice, s-ar putea ca acest moment să marcheze începutul sedentarismului, căci Abel era sedentar, cultiva pământul, iar Cain era plugar. Poate că acest moment este acela în care oamenii au început să se aşeze la casa lor, aşa cum legendele noastre păstrează foarte multe pilde pe care uneori cu greu le desluşim. Marius Gabor nu este la prima experienţă scriitoricească. Elev la gimnaziu al domnului profesor Corneliu Tincu, nici acest lucru nu este întâmplător, de fapt Marius nu crede în întâmplări şi nici eu, după absolvirea Liceului din Gura Humorului a urmat cursurile de drept la Iaşi. Nu ştiu ce anume l-a apropiat de literatură, ştiu doar ce mi-a oferit ca informaţie şi din ceea ce am citit pe internet că a colaborat cu diverse reviste de cultură şi că a debutat cu volumul de poezie şi proză scurtă „Amor de dragul ploii”. Revenit în urbe, se hotărăşte să deschidă o editură  la care publică humoreni de-ai noştri şi nu numai, editură care se numeşte „Teba”. Nu întâmplător, din nou… Anul trecut dumnealui a lansat o carte care se numeşte „Oraşul nebunilor”, dar despre ceea ce face dumnealui ca scriitor, îl voi ruga să vorbească pe domnul director al Bibliotecii Judeţene, domnul Gabriel Cărăbuş.

Gabriel Cărăbuş:

d75_6375

Domnule Primar, doamna director, dragă Marius, stimaţi invitaţi, mă bucur să fiu astăzi aici alături de Marius Gabor, pentru a lua parte şi la această altă lansare de carte, după ce am fost şi anul trecut la lansarea volumului „Oraşul nebunilor”. Din câte îmi amintesc atunci, sunt referiri la oraşul Gura Humorului, iar în volumul de faţă tratează drumul pe care personajul principal, tot un humorean, l-a avut de parcurs în nişte vremuri nu tocmai luminoase din punctul de vedere al celor care îşi duceau traiul în alte ţări pentru a câştiga o pâine mai bună. În primul rând, pentru a ajunge să lucrezi în Grecia sau în altă parte românii nu puteau pleca decât incognito, beneficiind de „serviciile” unor călăuze şi cu anumite peripeţii, de o realitate crudă, care te lovesc de-a dreptul în plex când citeşti acest volum. Ştiam că anii 90 sau chiar începutul anilor 2000 cam în felul acesta se petreceau lucrurile cu cei care doreau să lucreze în alte ţări, fie că era vorba de Serbia, de Turcia sau Grecia, mergând uşor-uşor spre Occident, până la deschiderea graniţelor, însă nu ştiam că lucrurile erau atât de crude pentru cei care se înhămau la o astfel de misiune. Riscuri enorme, pericole la fel de mari, suferinţe şi uneori adevărate tragedii în spatele reuşitei de a ajunge la destinaţie, fiindcă de foarte multe ori această reuşită numai reuşită nu era (lăsând la o parte faptul că-ţi întorcea viaţa, scuzaţi expresia, cu fundul în sus), iar din liniştea căminului, chiar dacă poate cu bani mai puţini, sau câştigând banii altfel, te duceai în necunoscut; şi nu te duceai, aşa cum se exprimă autorul la un moment dat, cu intelectuali şi profesori universitari, ci şi cu anumite etnii conlocuitoare, cu anumite personaje care, trăind din asta aveau inimile împietrite sau rezolvau problemele prin violenţă. Din momentul în care pui mâna pe carte ai tentaţia de a nu-i da drumul, chiar dacă e o oră înaintată în noapte şi totuşi trebuie să te culci, a doua zi vei căuta să continui pentru a ajunge la finalul peripeţiilor. Cartea e scrisă într-un stil coerent, fără nici un fel de emoţie, fără a-i tremura pixul, însă despre acest lucru, sunt convins, ne va vorbi mult mai aplicat colegul meu Alexandru Ovidiu Vintilă, aşa încât mie nu-mi rămâne acum decât să-l felicit, aşa cum o făceam şi acum un an, în numele unei instituţii care este un templu al cărţii, mai mare, mai mic, fiindcă, până la urmă, astfel de cărţi, sunt convins, şi dragostea noastră, a tuturor, dar mai ales a celor cu vârste mai fragede, dragostea pentru literatură, pentru citit, va reveni uşor, dacă astfel de întâmplări frumoase, astfel de cărţi, cu astfel de oameni, precum Marius Gabor, vom putea să urnim publicul din faţa calculatorului şi a televizorului, de a-l face să ţină în mână o carte şi a o savura efectiv. Felicitări!

Alexandru Ovidiu Vintilă, doctor în ştiinţe socio-umane, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, redactor şef al revistei Bucovina Literară:

d75_6382

Mă bucur să fiu azi aici, la Gura Humorului, să fiu alături de Marius Gabor şi mă bucur că am avut ocazia de a-i citi al doilea roman, după aproximativ un an. Am observat că nu a venit cu o nouă scriitură, cum fac mulţi, culmea, dintre cei care de obicei sunt şi foarte prolifici, dar şi cam slăbuţi din punct de vedere literar (el pare, iată, şi prolific şi într-un moment extrem de bun pentru că un roman nu este uşor de scris). Este o scriitură mai elaborată, şi-a dat seama de persistenţa unor elemente cam prea colocviale la un moment în scriitura sa, urmare a autoanalizei. „Exil” este un roman care are la bază motivul călătoriei la capătul căreia Marius Gabor ajunge să se cunoască, descoperindu-şi cu adevărat sinele şi lumea din jurul lui.

Romanul se deschide cu o sentinţă din Nikos Kazantzakis, care sună în felul următor: „Mergem acolo unde D-zeu ne poate vedea mai bine!”  În acelaşi mod, personajul Codin, din Gura Humorului, pleacă în Grecia pentru a-şi câştiga un loc în societate şi astfel devine un călător,  aşa cum Marius Gabor dă de înţeles, încă din primele pagini „Spre deosebire de turist, călătorul nu ştie dacă se va întoarce vreodată acasă” acest fapt anticipând evenimentele deosebit de intense ce vor fi descrise în roman: pierderea stimei de sine, frica, foamea şi chiar înfruntarea morţii. Libertatea fiinţei umane constă în a recunoaşte neputinţele şi de a le depăşi. Acesta e mesajul pe care Marius Gabor vrea să-l lase lumii, drumul emigrantului român spre Grecia şi viaţa lui acolo nefiind decât un pretext pentru ilustrarea acestuia: Tot ce pot spune e că nu hotarele geografice, culturale sau lingvistice ne împiedică să ne descoperim limitele, nu lipsa mijloacelor de a ajunge la Polul Sud sau la Polul Nord şi nici a acelora de a călători până la Jupiter şi înapoi, ci teama de a recunoaşte că în fiecare din noi zace o lepră, teama de a nu o trezi şi de a ne vedea goi, păcătoşi şi urâţi.” În roman se vorbeşte de fapt despre un exil asumat pe care Codin îl urmează chiar dacă şi-ar fi dorit încă de la început să poată renunţa la el. Avem de-a face cu o iniţiere, însă o iniţiere inversă, în care el descoperă de fapt că fiinţa umană poate fi prin excelenţă şi o fiinţă amorală sau imorală, mai exact. În drumul acesta existenţial ne dăm seama că pentru a supravieţui putem fi capabil de fapte pe care înainte nu ne puteam gândi că le-am putea săvârşi. Este practic acea viziune despre care vorbesc în special şi filosofii empirici englezi care spun că lumea, de la natura ei, este rea, comparând-o cu Leviatanul. Ei bine, Marius Gabor ne înfăţişează un astfel de Leviatan, dar care nu este în afara noastră ci şi în interiorul nostru, care se declanşează în momentul în care este cu adevărat stimulat, să spun aşa. Plecat din Gura Humorului cu gândul să se căpătuiască în Grecia, Codin urmează o călătorie cu peripeţii care-l maturizează şi-l face să-şi piardă încrederea în propriile reacţii. După opt zile aventuroase petrecute în mijlocul unui grup pestriţ, însoţit de călăuze, Codin învaţă că neprevăzutul şi pericolele care pândesc la tot pasul pot să-ţi schimbe radical viaţa. Viaţa emigrantului care călătoreşte pe timp de noapte, care este nevoit să suporte frigul, foamea şi frica, se agaţă de speranţa unor zile mai bune şi de nevoia de a demonstra celor de acasă că a reuşit. Drumul până la frontiera Greciei este presărat cu întâmplări amare. Grupul format din bărbaţi şi femei este nevoit să înnopteze în albia unui râu, să mănânce alimente alterate, sau să călătorească în condiţii improprii. Totul culminează (aici este un moment-cheie al romanului) cu momentul în care una dintre femeile grupului moare lovită de tren când încerca să treacă un pod. Codin este nevoit să-şi reprime toate sentimentele, să se îmbărbăteze şi să meargă mai departe. Lupta cea mare pe care o duce nu este cu ceilalţi sau cu nenorocirile, ci cu el însuşi. Sunt descrise toate slăbiciunile trupului, toate momentele de autoevaluare şi de autodepăşire. Iată, spre exemplu, la ce se gândeşte Codin după ce femeia este lovită de tren şi moare: Ce aş fi făcut dacă eram în locul lui, în situaţia în care aveam de ales între viaţa mea şi a femeii? Spre deosebire de cealaltă întrebare, aceasta avea un fundament concret, de aceea, mi-a fost mai uşor să răspund. Cu toată ruşinea, aş fi ales să trăiesc. Aş fi ales viaţa. Viaţa mea.”

Drumul care i-ar fi adus libertatea financiară nu a fost atât de primitor cum şi-ar fi închipuit: Grecia e o ţară minunată. De fiecare dată când îi pronunţi numele sau te gândeşti la ea, imagini cu plaje scăldate de soare, vapoare, insule şi turişti în costume de baie îţi defilează prin faţa ochilor.” Grecia lui Codin nu i-a oferit nici măcar un loc unde să pună capul. Adăpostit în gări, şoproane, cambuze, românul lucrează ziua pe bani puţini, în agricultură sau construcţii, fără a avea o leafă sigură. Treptat, romanul se ocupă de încă două personaje, tovarăşi ai lui Codin: Dinu şi Marin. Spre deosebire de Codin, care este vocea principală în roman, Dinu şi Marin nu îşi pun probleme de conştiinţă. Oameni simpli, obişnuiţi cu munca silnică, se acomodează mai uşor, deşi nu au în comun decât traiul greu Codin rămâne fidel micului trio, în interiorul căruia îşi găseşte un anumit echilibru. Dinu este un tip autoritar, încăpăţânat şi decis să muncească până la epuizare pentru familia de acasă. Spune acesta: „Am apartament cu 4 camere, pereţii bătuţi în calciu, ladă frigorifică, pivniţă, cuptor cu microunde, centrală. Aur? C…..u! Da, dar Miron o muncit pentru toate astea…” Dinu este cel care spre finalul romanului îl trădează pe Codin şi care se adaptează mediului cel mai bine, fapt care îi conferă un ascendent faţă de tovarăşii de suferinţă: „Dinu e un tip robust, şi nu mă refer doar la fizic”. Tovărăşia celor trei merge până acolo încât Codin refuză o viaţă mai uşoară în Grecia alături de alţi români aflaţi la muncă: Dacă aş mai fi întârziat o secundă, probabil că nu m-aş mai fi întors niciodată la cei cu care încheiasem un pact de întrajutorare materială, spirituală, emoţională şi de care mama huciului o mai fi fost…”

Spre finalul romanului, însă, ne dăm seama că periplul în Elada îl schimbă iremediabil pe Codin, care pedepseşte trădarea lui Dinu în chip crud şi neaşteptat, punându-l pe rusul cu care se împrieteneşte să-i taie o ureche. Vocea naratorului este sigură şi autoironică, mai ales în prima parte a romanului. Siguranţa se diminuează spre final, ca şi plăcerea lui Marius Gabor pentru detaliu, final care este puţin precipitat. De fapt, el nu ne prezintă nicio concluzie asupra evenimentelor petrecute, nici un rezultat clar al faptelor. Este un final deschis. Poate că cele petrecute cu Dinu, Codin rămâne să muncească alături de Evgheni, poate se va întoarce acasă, nu putem şti. Gestul simbolic de a se cufunda în mare a lui Codin, de la sfârşitul romanului, arată chiar incertitudinile şi imprevizibilul cu care se va confrunta în continuare: M-am ridicat de pe şezlong, am încălţat tenişii, le-am dezlegat şireturile, am aprins o ţigară şi am intrat în mare.”

Marius Gabor, aş spune ca o concluzie a ceea ce am citit evoluează mult faţă de romanul precedent „Oraşul nebunilor”, găsind o formulă mai potrivită de a povesti, de a nara anumite evenimente, curăţindu-şi limbajul şi alegând un alt ritm al naraţiunii. De asta spun că prima parte a cărţii este şi mai alertă, mai incitantă. Spre sfârşit parcă a vrut puţin să încheie romanul, parcă deja subiectul îl epuizase şi atunci şi-a dorit să termine cu povestea în sine. Recomand cartea cu mare drag şi îl felicit şi eu, cum l-a felicitat şi domnul Director şi vă felicit şi pe voi, cei din Gura Humorului, pentru că, iată, aveţi un prozator autentic, care se află într-o perioadă bună a vieţii sale şi care evoluează cu adevărat de la o carte la alta. Acest roman intitulat „Exil” este chiar interesant. Vă mulţumesc!

După invitaţii mei, am încercat să explic de ce am ales titlul expoziţiei „Copiii lui Cain”:

d75_6401

Recunosc: de o bună bucată de vreme mă preocupă istoria lumii. Cea văzută prin ochii sfinţilor părinţi ai Scripturii, cea văzută prin vizorul spiritual al umanităţii şi cea văzută prin gaura pe care, dacă un viermişor isteţ ar fi lăsat-o în măr, poate că Evei nu i s-ar mai fi părut atât de ispititor, iar noi am fi avut altă soartă. E o speculaţie, nu mi-o luaţi în nume de rău… Când am început să desenez primele portrete, acum 5 ani, nu mi-am imaginat că aş putea să fac din asta o chemare la meditaţie şi cumpănire, dar în timp ce defineam trăsăturile ce le dădeau viaţă, am avut senzaţia că cineva striga de dincolo de hârtie.

Aţi privit vreodată un plugar? I-aţi văzut muşchii, noroiul de pe cizme, obrazul nebărbierit şi ars de soare, ridurile şi încrâncenarea de pe chip? Aţi auzit cum îndeamnă boii? Dar palmele… palmele, le-aţi văzut? Poate că da, poate că nu, depinde ce rezoluţie are aparatul dvs… Haideţi să vă spun un secret: nu-i nevoie să-l ajustaţi. Priviţi-vă în oglindă, priviţi-vă unii pe alţii, priviţi aceste portrete. Iertaţi-mi îndrăzneala, nu spun că suntem nişte brute care nu fac altceva decât să biciuiască boii pentru a trage o brazdă în plus şi nici că lupta pe care o purtăm e dinainte pierdută, ca şi cum ar exista vreodată un potop capabil să ne cureţe de tot, dar dacă vă priviţi atent veţi regăsi încrâncenarea celui care, mărginit de sămânţa păcatului, a ridicat mâna şi a ucis pe fratele său.

Suntem copiii lui Cain şi nimic nu poate schimba asta. Suntem frumoşi, puternici şi inteligenţi. I-am moştenit îndârjirea şi forţa de muncă, încăpăţânarea, spiritul de competiţie, dorinţa de a fi cei mai buni, dar şi invidia, egoismul şi setea de apoteoză. Nu vi se pare că prima crimă a omenirii a născut capitalismul? Nu aveţi senzaţia că am fi avut alt destin dacă Abel ar fi trăit?

În curând vom coloniza planeta Marte, vom face ocolul Galaxiei, vom sta la masă cu zeii din Olimp, vom fi noi înşine zei, după ce vom fi fost morminte şi cărturari, vorba lui Ceram, apoi ne vom întoarce acasă, pe acelaşi pământ de sub bulgării căruia glasul celui ucis ne irită timpanele cu îndemnul la iubire.

Suntem copiii lui Cain, dar ştiţi ceva? Nu ne este ruşine. Paradoxurile sunt făcute pentru a stăvili certitudinile, iar dacă azi suntem răspunzători pentru faptele înaintaşilor noştri, nu ne rămâne altceva de făcut decât să opunem acestei nedreptăţi o nedreptate şi mai mare, aceea de a răstălmăci numele lui Abel şi de a-l transforma din „Deşertăciune”, cum spune Ecleziastul, în iubire. Priviţi aceste portrete: în spatele lor se duce o luptă. N-am făcut altceva decât să surprind momentul în care moştenirea acustică a lui Abel a înfrânt nevoia lui Cain de a se măsura cu Dumnezeu.

Primarul oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc: d75_6406Am să încep cu stimate domnule Marius Gabor, vreau să-ţi mulţumesc pentru că, fără să vrei, m-ai forţat să citesc un al doilea roman pe nerăsuflate. Domnul Cărăbuş se mai culca, eu n-am reuşit… Vreau să-ţi mulţumesc pentru portret, prima oară, aşa cum ai spus, am avut senzaţia că e oglindă, şi, da îmi dau seama că ai muncit atât de mult la mustaţă, încât nu ţi-a mai rămas negru pentru păr… Ce vreau să vă spun, şi mă adresez dvs. în primul rând: cumpăraţi cartea şi citiţi-o. Pentru că, nu ştiu, aşa, metaforic, nu vreau să vă vorbesc, vreau să vă spun că din punctul meu de vedere, al cititorului, e un roman patriotic. E un roman care ar trebui predat în şcoli, astfel încât mirajul câinilor cu colaci în coadă să fie demontat înainte de a fi încercat. Vă rog să mă credeţi că toţi cei care visează o viaţă foarte uşoară şi plină de milioane de euro, din păcate,  vor să încerce acest miraj, dar dacă veţi citi cartea o să vedeţi, la fel ca şi mine şi veţi spune „fie pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara mea”, aşa că, Marius, îţi mulţumesc (pentru că m-am felicitat după ce am citit cartea că n-am dat curs impulsurilor pe care le-am avut şi eu la un moment dat de a cuceri un mare miraj, un mare vis de milionar în străinătate) că ai fost şi pentru mine şi mi-ai povestit ceea ce, din fericire, n-am trăit, şi că, prin tine, oraşul Gura Humorului şi-a câştigat poziţia pe hartă. Aşa că, noi, humorenii, sau reprezentantul a 80% din cei 15000 de humoreni te felicităm!

d75_6372

sursa foto: George Boicu