Statistic vorbind (II)

clown

Ambuteiajele din oraş îmi amintesc de capitală. Mai exact, de Buenos Aires, după victoria lui Maradona din 86. Şi nu pentru că e invadat de autoturisme cu plăcuţe străine, ci pentru că traversarea străzilor a devenit o corvoadă. Rar prinzi o zebră şi un şofer cu frică de Dumnezeu, dar şi când îţi iese combinaţia ridici degetul şi tulburi traficul aşa cum tulbură tapirul luciul apei. În fine, frustrări de provincie, nu mi-o luaţi în nume de rău. Poate într-o zi voi invada şi eu oraşele voastre şi atunci să vezi claxoane…

Anul ce-şi dă ortul popii nu mi-a adus satisfacţii majore. Nici nu e de mirare din moment ce n-am citit nicio carte motivaţională, dar nu mă plâng. Se putea şi mai rău. Oricum, după ce întorci clepsidra parcă începi să realizezi că bucuriile se măsoară nu în vanităţi şi bani ci în amintiri, ca şi cum rostul omului ar fi să memoreze cât mai mult pentru a avea ce uita când se trezeşte cu plosca urinară lângă pat. Dar nu asta e important. Nici nu ştiu de ce am mai deschis subiectul… A, da! Să fiu în rând cu oamenii care fac bilanţuri. Cu contabilii. Şi cu cei care trag să moară, căci nu e un timp mai potrivit să pleci decât iarna, când cad fulgii în gâtlejurile lupilor lihniţi.

Anul acesta nu m-a întrebat niciun turist unde e piscina, mănăstirea sau pârtia, cu excepţia câtorva rătăciţi care voiau să ajungă la păstrăvăria de la poalele Rarăului, unde, din câte-mi amintesc, parcă am închinat, acum un secol, o afinată printre doi solzoşi înecaţi în mujdei, cu două fete. Două! Nici să le pup nu puteam, nici să le vrăjesc… Al naibii usturoi, trăsnite femei! Au ştiut unde să mă ducă… Anul acesta nu m-a întrebat nimeni unde e Ursa Mare sau dacă ştiu câte duble trage un actor ca să pară că-i mort de-a binelea. Anul acesta nu mi-a interzis nimeni să trec pe roşu şi nici să golesc clondirele. Anul acesta…

Undeva la un colţ de stradă, un nebun (nu, că n-au murit chiar toţi, aşa cum zicea unu`, într-o carte) cu privirea pierdută, cojocul descheiat, comanacul spălăcit, obrazul aspru şi pasul domol abordează o doamnă bine îmbrăcată, cu palton cafeniu şi guler de astrahan: Din cauza voastră, femeilor, mor săracii de foame!

Ce ziceam? A, mă duc să cumpăr un vin spumant, acuşi bate gongul şi vouă vă arde de statistici…

Să vă fie casa, casă, să vă fie masa, masă…

Reclame

Promit

 promit

Meteahna de a privi în urmă e o boală de care nu scapi nici dacă te speli cu apă vie, nici dacă mănânci untură de bursuc. Nu-ţi face iluzii. Oricum tot ce ai făcut până acum n-are nicio relevanţă. Nu mă crezi? Citeşte horoscopul seminţelor. Nu vei găsi nicio zodie care să proslăvească ţuica de muguri. E tot o apă şi-un pământ. Pământ am spus? Ha! Gura-mi păcătoasă adevăr grăi. Din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce… Da, dar nu oricum. Una e să te întorci agale, alta în pas vioi. Ptiu, nu ştiu ce am azi! De parcă n-ar veni Crăciunul, ci ăştia cu recensământul, să-mi numere gobăile, că ouăle le-au numărat la alţii, mai sus puşi…

Gardul din leaţuri e tot acolo, chiar dacă în locul lui a apărut o lucrătură fină de ţepuşe metalice, acoperite cu plexiglas fumuriu. Ah, dacă aţi şti de câte ori l-am sărit agăţându-mi pantalonii şi câte mingi am spart în balamalele lui, plângând precum Avraam în faţa rugului… Recunosc, la mine a fost mai puţină metafizică, dar cine-mi putea astupa urechile cât timp în ele susurau ecourile propriilor rătăciri, precum izvoarele Amazonului?

Când eşti copil şi priveşti lumea printr-un gard din leaţuri perspectiva viitorului e profundă precum tăcerea de pe străzile din Prîpeat, are aromă de migdale şi poartă în spinare un sac cu jucării; şi atunci, cum să nu sari de pe un picior pe altul, cu nasul lipit de gard, cum să nu uiţi codul PIN şi cum să-ţi poţi ierta vina de a îmbătrâni privindu-ţi copiii, plângându-ţi morţii, schimbându-ţi dioptriile  şi tânjind după poeziile lui Coşbuc, când ştiai foarte bine că atunci când ai promis să nu mori niciodată, era doar pentru că-l aşteptai pe Moş Crăciun?

 decembrie, 2015

Miroase a sânge de brad

imgcopy

Sunt bolnav.

Nu trimiteţi mesaje, nu anunţaţi Smurdul.
Am demnitatea zacerii.
În afară de asta, mă îndoiesc să aibă ăştia ventuze.
Nu sunaţi, nu trimiteti sms, nu mă căutaţi.
Aveti demnitatea deploratorului.
În afară de asta, chiar nu cred că vă pasă.
„Mă simt bine, ceea ce vă doresc şi vouă”
Scrie pe frontispiciul unui magazin de pompe funebre.
Să râd, să tac sau să mă prefac şi de una şi de alta?
E apă calda în calorifere şi-n pahare.
N-am mai văzut de ceva vreme  aşa un dezmăţ caloric…
Lume multă la recepţie :
Popi, medici, îngeraşi…
Uite-l şi pe Tungay, motanul meu, nu turcul zânei.
Ceaţă deasă sub tegumente,
Chiciură, polei şi gheaţă la mal.
Cum era anunţurile alea ?
« Baziaș – gheață la mal ; Orșova, 2.517 centimetri – staționează… »
De parcă interesa pe cineva.
Uneori am senzaţia că sunt o albie,
Dar asta nu-mi scuză setea.
Ştiţi,
Când sunt bolnav,  penicilina îmi miroase a vanilie,

Streptomicina a fân, nucile a ceai.
Sau invers ? Vouă nu?
Lăsaţi, febra e de vină.
Hei, care aţi lăsat uşa deschisă ?  
Miroase a cozonaci,
A copilărie rătăcită,
A jucării
Şi a sânge de brad.
Miroase a cetină, a rai.
Parcă nici capul nu mă mai doare.

decembrie, 2015
foto:arhivă proprie

La Vie Est Belle

lancome_video_1206x709_lvebjulia

În citadelă, şfichiuirile firelor electrice atinse de braţele schiloade ale troleibuzelor par urletele unui pui de lup înţărcat pentru care sfârcul mamei, azi, îngheţat şi sterp, e mai degrabă o premoniţie decât o revelaţie, tot astfel cum şi pentru mine, vederea bătrânului ghemuit la uşa unui chioşc e mai degrabă o sincopă a legii Talionului decât o teogonie. În citadelă, frigul e mai pătrunzător decât în iurtele ucigaşilor de balene, deşi câinoşenia celor din urmă este, pe lângă indiferenţa cetăţenilor, o adiere vetustă, care poartă cu ea aroma cuferelor jefuite de molii. În citadelă, timpul se prelinge spre cazanele dracilor ce ies dimineaţa din gurile metrourilor cu buzunarele doldora de sms-uri frânte, de reflexiile filigranate ale provincialilor chibzuiţi până şi cu propriul echilibru, de resturile unui ambalaj portocaliu şi de tainele deconspirate de privirile îndrăzneţe ce scormonesc decolteul unei liceence.

Din când în când ceaţa îşi toceşte dinţii muşcând din mine, din bătrânul ghemuit la uşa chioşcului şi din granitul ce delimitează trotuarul de şosea îşi sacrifică reputaţia, târâindu-se ca ultima prostituată pe treptele unei librării ce serveşte, pe lângă cultură, ceaiuri cu arome exotice, căni cu nas şi coarne de ren, ciocolată cu coji de portocale şi beţişoare aromate. Oare nu-i spune nimeni că biserica e mai la vale? Sau o fi având şi ea, precum puiul de lup din preambul, premoniţia  deşertăciunii din care s-a născut pentru a muri crucificată de un sifilis banal? Hai, c-am luat-o pe arătură, dar ce vreţi, dacă nu mă pot abţine?

La câţiva metri de mine, un magazin de cartier (dar ce cartier!) îşi deschide porţile. Sigur, fiind într-o capitală de stat european, cu propria steluţă galbenă pe steagul de la Bruxelles, m-aş fi aşteptat să fi avut măcar graţia Porţilor de Fier, dar balamalele bine unse îmi stricară ziua.. Voiam să aud şi eu un scârţâit corporatist, anihilat de o tonă de gel în loc de vaselină, dar nu mi se arătă. Plăpândă, cu o clanţă soioasă şi obosită de atâtea dezmierdări matinale, uşa se dădu în lături, împrăştiind făina galbenă de porumb ce se prelingea din becul agăţat în mijlocul tavanului cu toate cele peste 200 de unităţi de măsură ale sale. Ocolesc bătrânul ce-şi rezema reumatismele de o sacoşă de rafie, intru şi cer o cafea la dozator. Doi lei. Au  ajuns animalele astea monedă de schimb pentru, iertată fie-mi lipsa politeţii, o zoaie aburindă pe care, cu gramul de imaginaţie pe care-l mai am, mi-o închipui culeasă direct de pe ramurile unui copac de la periferiile Bogotei. Doamna de dincolo de tejghea, rotundă şi palidă ca o grefă, mă întreabă dacă vreau lapte şi zahar. What the fuck? A înnebunit lumea! Pe bune! Şi, şi, răspund, trăgând cu coada ochiului la bătrânul trezit din miasmele onirice de miasmele columbiene. Onirice şi ele, dar rămâne între noi. Îmi lipesc palmele de ceaşca de carton, le ridic spre cer, improvizând o rugă, şi sorb. Nici urmă de Columbia, nici urmă de fior. Nici măcar de Shakira…

În citadelă, bătăile inimii se măsoară cu paşii pe care-i fac de la multinaţională la medic şi de la medic la pompele funebre, unde, copoi cu nasul fin, mă căznesc să-mi văd viitorul în roz, dar pe lumea ailaltă. Pierdut în mulţimea pestriţă ce-şi numără paşii călărind zebrele biciuite de claxoane, abandonez ceaşca la temelia librăriei care, învăluită de un Alzheimer trecător ca o ploaie de noiembrie, pare că şi-a rătăcit menirea pe o uliţă din secolul XX. Spuneau nişte tipi deştepţi, citând dintr-un tip şi mai deştept, că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.

Prostii.

O femeie îmbrăcată cu un sacou peticit priveşte pierdută spre vitrina uriaşă în care trona chipul unei femei frumoase ce prezenta un parfum. Puteam să spun că făcea reclamă, dar mi s-a aplecat de la atâtea neologisme. Mă apropii tiptil. Aşa face şi moartea… Dincolo de sticlă, o lume pentru care, dacă n-aş fi sorbit cafeaua aceea proastă, aş fi dezvoltat o adoraţie demnă de studiu la facultăţile de psihologie sau psihiatrie, îşi deschidea larg porţile, fără niciun huruit sau scârţâit, ademenindu-ne, deopotrivă, pe mine, cititor în stele de mare şi pe femeia în sacou, cititoare în cărbuni de eucalipt, cu aroma unei promisiuni ce se metamorfoza în jurământ: La Vie Est Belle. Julia Roberts.