Statistic vorbind… (partea I)

Statistic vorbind, faţă de cântecul cocoşului consacrat de Biblie, cântecul hulubilor de pe firele dintre stâlpi  a fost mai mereu în centrul atenţiei mele. La orice oră din zi şi din noapte sunt acolo, împietriţi şi crucificaţi de convorbirile ce le trec pe sub picioare. Ce-i drept, din ce in ce mai puţine … Tot statistic vorbind. Ce poate fi mai fascinant decât să admiri astfel de lucruri inutile şi să le ignori pe cele care ar trebui să-ţi facă viaţa mai uşoară? A naibii cioară! Că numai replica lui Papaiani o am în minte: „Guguştiuc, eu sunt turc!”. Cioară am spus? Poftim, am şi uitat că vorbeam de cocoşi. Mă rog, hulubi…

Mi-e din ce în ce mai greu (statistic vorbind) să-mi organizez amintirile într-o înlănţuire logică. Stiu cine e de vină. Statistic vorbind… Ah, gata! E ultima oara când spun asta… Promit! Ce ziceam? A, da… Tocmai ce-mi bătu iarna la uşă. Iarna! Păi pune-te oleacă în locul meu. Te naşti într-o zi însorită, când lubeniţele coapte plesnesc precum inimile hulubilor în gurile pisicilor (nu stiu ce am azi), când panerele pline de fructe mov, roşii sau galbene rup mâinile bunicuţelor cu ochi mici, când lumea toată pare să aibă tălpile crăpate şi nările înfundate cu puf de păpădie şi aşa, netam-nesam, te trezeşti la capătul câtorva decenii că-ţi bate la uşă un pui de năpârcă. Te ridici din fotoliu, arunci un ochi spre firul care se bălăngăneşte sub picioruşele împieliţatei aceleia de pasăre (e acolo, in asteptarea unui Papaiani din ce în ce mai tăcut), îţi bagi picioarele (hai, că nu e înjurătură) în ei papuci de casă, te apropii de vizor  şi privesti: Decembrie !

Îmi amintesc de toţi guguştiucii care au zburat prin faţa ochilor mei, de cioburile globurilor care-mi împodobeau masca făcută de mama pentru  serbarea de sfârşit de an, de pantalonii pe care i-am luat cu dinaintea înapoi când am auzit paşii lui Moş Gerilă, de vata de pe crenguţele bradului ce imita zăpada, de căluţul din lemn şi de hamurile sale roşii, de foşnetul celofanului mânuit de tata cu atâta neîndemânare încât am început să-l urăsc pe Moş Nicolae, de lemnele ce aruncau scântei prevestitoare de geruri cumplite, de tălpile saniei unse cu parafină, de bănuţii pe care mi-i dădea bunicu după ce terminam colindul cu  „La anu` si la multi ani!”, de ţigările Amiral, Cişmigiu şi Snagov pe care le fumam cu Toto în spatele magaziei, de mănuşile de lână cu un singur deget, de şorici, de paie, de…

Mda… E greu să-ţi aminteşti de lucruri care contează cu adevărat şi să faci din ele şoşoni de iarnă, dar merită efortul. Măcar pentru degetul mare, care, apropos, statistic vorbind, nu ştiu cum face, dar întodeauna părăseşte primul partea din faţă a şosetei.

Famost, 2015