La Vie Est Belle

În citadelă, şfichiuirile firelor electrice atinse de braţele schiloade ale troleibuzelor par urletele unui pui de lup înţărcat pentru care sfârcul mamei, azi, îngheţat şi sterp, e mai degrabă o premoniţie decât o revelaţie, tot astfel cum şi pentru mine, vederea bătrânului ghemuit la uşa unui chioşc e mai degrabă o sincopă a legii Talionului decât o teogonie. În citadelă, frigul e mai pătrunzător decât în iurtele ucigaşilor de balene, deşi câinoşenia celor din urmă este, pe lângă indiferenţa cetăţenilor, o adiere vetustă, care poartă cu ea aroma cuferelor jefuite de molii. În citadelă, timpul se prelinge spre cazanele dracilor ce ies dimineaţa din gurile metrourilor cu buzunarele doldora de sms-uri frânte, de reflexiile filigranate ale provincialilor chibzuiţi până şi cu propriul echilibru, de resturile unui ambalaj portocaliu şi de tainele deconspirate de privirile îndrăzneţe ce scormonesc decolteul unei liceence.

Din când în când ceaţa îşi toceşte dinţii muşcând din mine, din bătrânul ghemuit la uşa chioşcului şi din granitul ce delimitează trotuarul de şosea îşi sacrifică reputaţia, târâindu-se ca ultima prostituată pe treptele unei librării ce serveşte, pe lângă cultură, ceaiuri cu arome exotice, căni cu nas şi coarne de ren, ciocolată cu coji de portocale şi beţişoare aromate. Oare nu-i spune nimeni că biserica e mai la vale? Sau o fi având şi ea, precum puiul de lup din preambul, premoniţia  deşertăciunii din care s-a născut pentru a muri crucificată de un sifilis banal? Hai, c-am luat-o pe arătură, dar ce vreţi, dacă nu mă pot abţine?

La câţiva metri de mine, un magazin de cartier (dar ce cartier!) îşi deschide porţile. Sigur, fiind într-o capitală de stat european, cu propria steluţă galbenă pe steagul de la Bruxelles, m-aş fi aşteptat să fi avut măcar graţia Porţilor de Fier, dar balamalele bine unse îmi stricară ziua.. Voiam să aud şi eu un scârţâit corporatist, anihilat de o tonă de gel în loc de vaselină, dar nu mi se arătă. Plăpândă, cu o clanţă soioasă şi obosită de atâtea dezmierdări matinale, uşa se dădu în lături, împrăştiind făina galbenă de porumb ce se prelingea din becul agăţat în mijlocul tavanului cu toate cele peste 200 de unităţi de măsură ale sale. Ocolesc bătrânul ce-şi rezema reumatismele de o sacoşă de rafie, intru şi cer o cafea la dozator. Doi lei. Au  ajuns animalele astea monedă de schimb pentru, iertată fie-mi lipsa politeţii, o zoaie aburindă pe care, cu gramul de imaginaţie pe care-l mai am, mi-o închipui culeasă direct de pe ramurile unui copac de la periferiile Bogotei. Doamna de dincolo de tejghea, rotundă şi palidă ca o grefă, mă întreabă dacă vreau lapte şi zahar. What the fuck? A înnebunit lumea! Pe bune! Şi, şi, răspund, trăgând cu coada ochiului la bătrânul trezit din miasmele onirice de miasmele columbiene. Onirice şi ele, dar rămâne între noi. Îmi lipesc palmele de ceaşca de carton, le ridic spre cer, improvizând o rugă, şi sorb. Nici urmă de Columbia, nici urmă de fior. Nici măcar de Shakira…

În citadelă, bătăile inimii se măsoară cu paşii pe care-i fac de la multinaţională la medic şi de la medic la pompele funebre, unde, copoi cu nasul fin, mă căznesc să-mi văd viitorul în roz, dar pe lumea ailaltă. Pierdut în mulţimea pestriţă ce-şi numără paşii călărind zebrele biciuite de claxoane, abandonez ceaşca la temelia librăriei care, învăluită de un Alzheimer trecător ca o ploaie de noiembrie, pare că şi-a rătăcit menirea pe o uliţă din secolul XX. Spuneau nişte tipi deştepţi, citând dintr-un tip şi mai deştept, că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.

Prostii.

O femeie îmbrăcată cu un sacou peticit priveşte pierdută spre vitrina uriaşă în care trona chipul unei femei frumoase ce prezenta un parfum. Puteam să spun că făcea reclamă, dar mi s-a aplecat de la atâtea neologisme. Mă apropii tiptil. Aşa face şi moartea… Dincolo de sticlă, o lume pentru care, dacă n-aş fi sorbit cafeaua aceea proastă, aş fi dezvoltat o adoraţie demnă de studiu la facultăţile de psihologie sau psihiatrie, îşi deschidea larg porţile, fără niciun huruit sau scârţâit, ademenindu-ne, deopotrivă, pe mine, cititor în stele de mare şi pe femeia în sacou, cititoare în cărbuni de eucalipt, cu aroma unei promisiuni ce se metamorfoza în jurământ: La Vie Est Belle. Julia Roberts.