Ana

ana-marcu

Faber Castell Pencil HB-8B; Renesans Carbon Hard; Bristol Paper 250 gr; 26 x 21 cm

Reclame

Invincibila Armada

invincibila-armada

Sunt atât de mâhnit şi de prea puţin interesat de binefacerile vieţii moderne, cu tot arsenalul ei tehnologic, încât am impresia ca cele mai depravate cavouri bat în frumuseţe si prestanţă opera neterminata a lui Gaudi. Nu sunt în depresie, n-am de ce să combat donjuanismul semenilor mei, nu mă bântuie gânduri negre şi nici n-am depăşit limita leucocitelor; pur şi simplu sunt mâhnit. Se mai întâmplă. E ca şi cum te-ai trezi în miez de noapte zdruncinat de coşmarurile unei lumi onirice în care strigatul după ajutor e doar un huruit difuz, unde paşii sunt îngreunaţi şi lipiţi de asfalt, iar apele, fie că sunt line sau agitate, par a salva mereu persoana nepotrivită.

Ştii, în Geneza, 1 cu 7 scrie: „Si Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.” Nu mi-am propus să combat Scriptura cu armele pe care ni le-a pus ştiinţa la dispoziţie şi cu atât mai puţin s-o supun unei judecăţi. Ceea ce vreau sa înţeleg ţine de latura umană a Creatorului, cea care a permis dezvoltarea unei religii bazate pe mila şi dragoste. Spunea un erudit că în Eden nu existau anotimpuri, ploi sau furtuni, pentru că în stratosferă exista o pelicula de apă care proteja Pământul de bombardamentul radiaţiilor cosmice. E o idee onestă, dar am dubii.

Între timp pelicula de apă s-a transformat în nori, Edenul s-a retras în buzunarele cocalarilor, iar anotimpurile şi-au găsit locaş în oasele lovite de reumatism. Ce a rămas în locul ei? Nu ştim. N-am fost înzestraţi cu aripi, dar un atu tot avem.

Se spune că, dacă o civilizaţie extraterestră şi-ar fi propus să ne scoată din circuit, n-ar fi avut niciun fel de problemă. Şi asta e o idee rezonabilă. Adică, să fim serioşi! Ce poate sa facă un cumulonimbus, o reţea de sateliţi militari sau o duzina de rachete sol-aer în faţa unei civilizaţii care a furat startul cu cinci mii de ani? Mai nimic, am spune …

Nu cred să existe cineva care să nu fi suferit o pierdere fără sa privească în sus, ca şi cum acolo ar fi un birou unde oficiază cineva non stop. Îmi amintesc de căluţul din plastic pe care l-am pierdut în vecinătatea Obeliscului de la Costineşti, de căruciorul de butelie pe care l-am uitat în curtea unei companii de reciclări, fascinat fiind de copertele unui manual de anatomie, de pierderea trenului şi implicit a examenului din anul III, apoi de pierderea unor altfel de trenuri, care nu aveau vagoane. Doar uşi.

Orice pierdere implică o despărţire. Orice despărţire determină ruperea zăgazurilor inimii şi eliberarea surplusului în stratosferă, loc rămas vacant după retragerea apelor din Eden.

Am zburat deunăzi, însoţit de un cocor, la marginea cerului. Civilizaţii îndepărtate îmi trimiteau, printre doua bătăi de aripi, mesaje criptate. Am profitat de un curent ascendent, am scos Piatra din Rosetta din buzunarul de la piept şi le-am silabisit, ca pe vremea în care pierdusem căluţul din plastic:

Oameni * Fiinţe superioare * Inteligenta medie * Sensibilitate exacerbata * Invincibili *

M-am lăsat apoi să alunec în gol şi să plutesc peste gândurile  zămislite de cei care se iubesc, care se despart, care au pierdut, care au fost amăgiţi, care au văzut marea şi care au murit regretând ca s-au născut, fiind convins ca nimic nu e în zadar.

Nici măcar o despărţire.

Famost, septembrie 2015

sursa foto: http://channel.nationalgeographic.com/cosmos-a-spacetime-odyssey/

Exil

„Idomeni, Mai 2016. Poliția elenă a anunțat că a reluat operațiunea de evacuare și relocare a persoanelor din tabăra improvizată pentru refugiați de la Idomeni. Potrivit unor martori, un buldozer a înlăturat marți corturi și deșeuri din tabără. Aproximativ 1.400 de polițiști ar fi participat la operațiune.” (AGERPRES)
Idomeni, Aprilie 2000. Un grup de rătăciţi ai sorţii, din care cu onor fac şi eu parte, face ultimele pregătiri, înainte de a purcede la drum, spre Salonic. Bărbaţii îşi rad bărbile, femeile îşi bandajează rănile de la picioare, călăuzele îşi numără banii…

Nu m-aş fi gândit că, după atâta vreme, numele acestei localităţi va stârni furtuni pe care le credeam pe veci îmblânzite, reduse la stadiul de burniţe. Şi totuşi tragedia refugiaţilor de pe teritoriul elen, tragedie despre care nu vreau să vorbesc aici prea multe, mi-e mult mai cunoscută decât v-aţi putea imagina. Nu, n-am cetăţenie siriană şi nu fug de război, dar am respirat aerul din Idomeni, m-am ascuns în boschetele din Idomeni, am renunţat la demnitate, în Idomeni. Şi mi-e de ajuns.

Bilet

Acum 16 ani, urmându-mi, cu încăpăţânarea specifică zodiilor nedescoperite, calea spre cunoaşterea de sine (ah, ce vorbe mari şi goale!), am intrat într-o lume despre care doar auzisem sau citisem şi pe care, cu toată consideraţia pe care o port civilizaţiei, aveam tendinţa de a o plasa la periferia zonei ce îmbină literatura cu viaţa. N-am stat prea mult pe gânduri. Mi-am luat rucsacul, am urcat în tren şi am plecat. Nimic nu mă putea opri. Nici măcar lacrimile părinţilor.

Bucureşti. Gara de Nord. Peste şaizeci de inşi, din toate colţurile ţării, conduşi de trei călăuze, se pregătesc de marea aventură a vieţii lor. Destinaţia? Grecia! Nu-mi cereţi nici măcar să-mi imaginez care ar fi fost motivaţiile lor, ar fi imposibil; pe de altă parte cred că nici mie nu-mi era foarte clar scopul pentru care urma să las totul în urmă şi să încep un alt capitol. Cert e că fiecare personaj din această carte, fie că e unul colectiv, fie că e unul bine ancorat în desfăşurarea acţiunii, urma o reţetă milenară, scrisă în ADN-ul nostru cu enzime uliţarnice, încă de pe vremea în care treceam Rubiconul, dinspre Africa în Europa, cu o blană aruncată pe umeri şi cu arcul întins spre mamuţi.

Tsiatios

„Exil” nu este un roman. Nu este nici măcar un jurnal. „Exil” sunt eu. Niciodată nu mi-am imaginat c-aş putea avea la masa festivă, pe care vă rog să vi-o imaginaţi aşezată la umbra viei din grădina mea, atâţia invitaţi cunoscuţi şi necunoscuţi, în faţa cărora să mă înclin şi pe umerii cărora să aşez o parte din eşecurile mele, fără a le cere altceva decât clemenţa pe care orice muritor o cere în faţa ridurilor şi articulaţiilor şubrede. Şi totuşi sunteţi aici. Gata să răsfoiţi un capitol din viaţa mea, un capitol despre care, vă rog să mă credeţi, nu credeam să fiu în stare a-l face vreodată public. Şi pentru asta vă mulţumesc.

Manuscris

Gata cu sporovăiala. Aşadar, după „Amor de dragul ploii” Editura Karth, 2014 şi „Oraşul nebunilor” Editura Teba, 2015, urmează „Exil”Editura Teba. După cum am spus, în anul 2000 am plecat în Grecia să-mi fac un rost. Nu ştiam cât de greu avea să fie sau prin ce urma să trec, deşi toată lumea vorbea de celebra trecere a graniţelor Macedoniei, cu ajutorul călăuzelor. M-am oprit în Katerini, o localitate amplasată la câţiva zeci de kilometri de Salonic. Nu vreau să spun foarte multe, am scris tot ce se putea scrie, fără să fac rabat de la realităţile dure ale vieţii pe care am trăit-o printre boschetari, şmenari, bandiţi şi peşti, în limita bunului simţ pe care hârtia dintre aceste coperte mi-l cere. Vreau doar să menţionez că lecţia primită a fost usturătoare şi, vai, mă tem, inutilă.

Amintiri

La scurt timp după întoarcerea mea în ţară, între iunie 2000 şi iulie 2001, mi-am scris memoriile. Nu acelea de la primele zile în care am început să zbier la viaţă, ar fi durat prea mult şi mă tem c-ar fi fost neinteresante, dar pentru că mi-am dorit foarte mult ca părinţii mei să vadă prin ce am trecut şi cum se desfăşura o zi pe meleagurile ţării care în care s-a născut civilizaţia, am pus toate amintirile pe şase caiete, le-am transcris în Word şi le-am legat la tipografie, într-un singur exemplar. Sigur, mama a fost prima care, nici nu ştiu cum să spun, a citit-o, plâns-o, trăit-o?, mă rog, ştiţi cum sunt mamele, dar tata, spre surprinderea mea, a abandonat-o după primele rânduri: „Nu pot să citesc. Doare…” Cartea a ajuns în acel format şi prin casele rudelor sau a câtorva apropiaţi, dar atât. „Şi totuşi se învârte…”

exil-coperta

Peste 600000 de semne, 300 de pagini, 29 capitole, câţiva prieteni fără de care acurateţea anumitor informaţii ar fi fost discutabilă – Manuela, Klimis Tzaferis, Ingrid Budu, Anca Radu, Cernean Vicky şi Liliana Cojoleancă –, doi colaboratori de nădejde – George Checheriţă şi Leonard, fără de care conţinutul şi coperta ar fi arătat ca o nebuloasă –, 6 rescrieri – niciodată n-am fost mulţumit de rezultat – şi o invitaţie în casa mea, e drept, virtuală, unde vă voi aştepta cu o poveste pe cinste despre idelauri, viaţă, moarte, false prietenii şi trădări.

D`ale toamnei

Autumn-Effect-at-Argenteu-001

Întrezăresc printre jaluzele oranj o toamnă cu însuşiri de sugativă şi miros de ghebe. Cu cât înaintez în vârstă spre renaşterea visată de apostoli, cu atât cântăresc, folosind altfel de măsuri, pauzele dintre echinocţii, distanţa dintre paşi şi setea ce se cere atâmpărată de o cană de vin roşu. Licoarea, mai aspră decât blana ursului, mai rafinată decât papionul motanului ce miorlăie la piciorul scaunului şi mai dulce decât verile pe care le regăsesc culcate pe-o parte, cu braţele sub cap şi cu un pai în gură, pare singura soluţie viabilă în faţa senectuţii ce-şi dă în petec sub ramurile oţetarilor.

Doamne, pune acul pe placa de vinilin, plouă-mă (dacă ai de plâns) cu ritmuri măsurate în pas de minutar, dă-mi răgazul să invidiez primăverile peruane ce stau să vină şi lasă-mă să înjur dimineţile răcoroase, preţ de o jumătate de secundă, cocoţată pe pauzele dintre Tick-ul şi Tock-ul fredonat de REM în vremuri de care nu mai vreau să-mi amintesc.

Toamnă, fereşte-ţi privirea de zodia mea, cântă-mi (dacă ai de cântat) din trâmbiţele înfundate în hambarele timpului, dă-mi un creion şi aşează-te turceşte lângă mine. Vreau să-ţi scriu o poezie cu happy-end.

Noapte, pregăteşte-ţi aşternutul din puf de păpădie, visează-mă (dacă ai tupeu) cocoţat pe umbra lunii, dă-te cu cremă de zi şi cască ochii. O să mă vezi dansând cu lupii.

foto: Autumn Effect at Argenteuil (1873) by Claude Monet