Exil

„Idomeni, Mai 2016. Poliția elenă a anunțat că a reluat operațiunea de evacuare și relocare a persoanelor din tabăra improvizată pentru refugiați de la Idomeni. Potrivit unor martori, un buldozer a înlăturat marți corturi și deșeuri din tabără. Aproximativ 1.400 de polițiști ar fi participat la operațiune.” (AGERPRES)
Idomeni, Aprilie 2000. Un grup de rătăciţi ai sorţii, din care cu onor fac şi eu parte, face ultimele pregătiri, înainte de a purcede la drum, spre Salonic. Bărbaţii îşi rad bărbile, femeile îşi bandajează rănile de la picioare, călăuzele îşi numără banii…

Nu m-aş fi gândit că, după atâta vreme, numele acestei localităţi va stârni furtuni pe care le credeam pe veci îmblânzite, reduse la stadiul de burniţe. Şi totuşi tragedia refugiaţilor de pe teritoriul elen, tragedie despre care nu vreau să vorbesc aici prea multe, mi-e mult mai cunoscută decât v-aţi putea imagina. Nu, n-am cetăţenie siriană şi nu fug de război, dar am respirat aerul din Idomeni, m-am ascuns în boschetele din Idomeni, am renunţat la demnitate, în Idomeni. Şi mi-e de ajuns.

Bilet

Acum 16 ani, urmându-mi, cu încăpăţânarea specifică zodiilor nedescoperite, calea spre cunoaşterea de sine (ah, ce vorbe mari şi goale!), am intrat într-o lume despre care doar auzisem sau citisem şi pe care, cu toată consideraţia pe care o port civilizaţiei, aveam tendinţa de a o plasa la periferia zonei ce îmbină literatura cu viaţa. N-am stat prea mult pe gânduri. Mi-am luat rucsacul, am urcat în tren şi am plecat. Nimic nu mă putea opri. Nici măcar lacrimile părinţilor.

Bucureşti. Gara de Nord. Peste şaizeci de inşi, din toate colţurile ţării, conduşi de trei călăuze, se pregătesc de marea aventură a vieţii lor. Destinaţia? Grecia! Nu-mi cereţi nici măcar să-mi imaginez care ar fi fost motivaţiile lor, ar fi imposibil; pe de altă parte cred că nici mie nu-mi era foarte clar scopul pentru care urma să las totul în urmă şi să încep un alt capitol. Cert e că fiecare personaj din această carte, fie că e unul colectiv, fie că e unul bine ancorat în desfăşurarea acţiunii, urma o reţetă milenară, scrisă în ADN-ul nostru cu enzime uliţarnice, încă de pe vremea în care treceam Rubiconul, dinspre Africa în Europa, cu o blană aruncată pe umeri şi cu arcul întins spre mamuţi.

Tsiatios

„Exil” nu este un roman. Nu este nici măcar un jurnal. „Exil” sunt eu. Niciodată nu mi-am imaginat c-aş putea avea la masa festivă, pe care vă rog să vi-o imaginaţi aşezată la umbra viei din grădina mea, atâţia invitaţi cunoscuţi şi necunoscuţi, în faţa cărora să mă înclin şi pe umerii cărora să aşez o parte din eşecurile mele, fără a le cere altceva decât clemenţa pe care orice muritor o cere în faţa ridurilor şi articulaţiilor şubrede. Şi totuşi sunteţi aici. Gata să răsfoiţi un capitol din viaţa mea, un capitol despre care, vă rog să mă credeţi, nu credeam să fiu în stare a-l face vreodată public. Şi pentru asta vă mulţumesc.

Manuscris

Gata cu sporovăiala. Aşadar, după „Amor de dragul ploii” Editura Karth, 2014 şi „Oraşul nebunilor” Editura Teba, 2015, urmează „Exil”Editura Teba. După cum am spus, în anul 2000 am plecat în Grecia să-mi fac un rost. Nu ştiam cât de greu avea să fie sau prin ce urma să trec, deşi toată lumea vorbea de celebra trecere a graniţelor Macedoniei, cu ajutorul călăuzelor. M-am oprit în Katerini, o localitate amplasată la câţiva zeci de kilometri de Salonic. Nu vreau să spun foarte multe, am scris tot ce se putea scrie, fără să fac rabat de la realităţile dure ale vieţii pe care am trăit-o printre boschetari, şmenari, bandiţi şi peşti, în limita bunului simţ pe care hârtia dintre aceste coperte mi-l cere. Vreau doar să menţionez că lecţia primită a fost usturătoare şi, vai, mă tem, inutilă.

Amintiri

La scurt timp după întoarcerea mea în ţară, între iunie 2000 şi iulie 2001, mi-am scris memoriile. Nu acelea de la primele zile în care am început să zbier la viaţă, ar fi durat prea mult şi mă tem c-ar fi fost neinteresante, dar pentru că mi-am dorit foarte mult ca părinţii mei să vadă prin ce am trecut şi cum se desfăşura o zi pe meleagurile ţării care în care s-a născut civilizaţia, am pus toate amintirile pe şase caiete, le-am transcris în Word şi le-am legat la tipografie, într-un singur exemplar. Sigur, mama a fost prima care, nici nu ştiu cum să spun, a citit-o, plâns-o, trăit-o?, mă rog, ştiţi cum sunt mamele, dar tata, spre surprinderea mea, a abandonat-o după primele rânduri: „Nu pot să citesc. Doare…” Cartea a ajuns în acel format şi prin casele rudelor sau a câtorva apropiaţi, dar atât. „Şi totuşi se învârte…”

exil-coperta

Peste 600000 de semne, 300 de pagini, 29 capitole, câţiva prieteni fără de care acurateţea anumitor informaţii ar fi fost discutabilă – Manuela, Klimis Tzaferis, Ingrid Budu, Anca Radu, Cernean Vicky şi Liliana Cojoleancă –, doi colaboratori de nădejde – George Checheriţă şi Leonard, fără de care conţinutul şi coperta ar fi arătat ca o nebuloasă –, 6 rescrieri – niciodată n-am fost mulţumit de rezultat – şi o invitaţie în casa mea, e drept, virtuală, unde vă voi aştepta cu o poveste pe cinste despre idelauri, viaţă, moarte, false prietenii şi trădări.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s