Ingratitudine

roses

„Us and them
And after all we’re only ordinary men.
Me and you
God only knows it’s not what we would choose to do.”
Pink Floyd

Mi-ar fi plăcut să mor câte un pic, în fiecare zi, lângă tine. Nu fă figura asta. Ştii că nu suport sentimentalismele. Fii realistă măcar o dată în viaţă! Nu vezi cât e de târziu şi ce încercănate-mi sunt bucuriile? Cum să-ţi imaginezi că povestea noastră ar putea avea happy-end? Să nu-mi spui c-ai schimbat macazul şi că priveşti viaţa prin fereastra unui vagon de marfă, încărcat cu sfeclă de zahăr. Apropos! Îţi dau o veste: mierea de albine pe care ţi-o torni în ceai nu te va ajuta decât cu maximum două secunde pe zi. Am calculat eu. Ce să faci cu ele? Să prelungeşti agonia?

Mi-e foame! Fă-mi, te rog, un ochi la capac, cu ulei de palmier şi măsline verzi. Pune şi un pic de zahar pudră. Sunt la a şapteşpea bere şi a patra tentativă de a-ţi privi fotografia. Odată şi odată tot o voi rupe. Ah, îmi vine să mă arunc de la balconul tău. Păcat că stai la etajul I. Nu vrei să uiţi supapa deschisă la instalaţia de gaz? Cică nu doare şi aş avea circumstanţe atenuante la judecata de pe urmă. Doamne, ce prost sunt! Îmi permiţi? Mulţumesc. N-ai avea şi tu nişte chibrituri ca lumea… Poftim, a intrat şi motanul în bucătărie!

Nu te prosti şi nu-mi cere să-ţi spun că… Ştii că nu-mi plac dulcegăriile. Şi dacă spun, ce, crezi că schimb axa pământului? Bazaconii! Numai poeţii cred în minuni. Şi naivii. Primii creează iluzia, ceilalţi o trăiesc. Până la urmă, nici nu mai ştii ce e bine şi ce nu: să te dai în leagăn fredonând melodia lui Chirilă, să plângi ascultând-o pe La Grand Sophie sau să te iei la trântă cu Luceafărul? La dracu, vreau să-l ascult pe Satriani!

Poftim, mă faci să plâng. Te simţi bine acum? De ce trebuia să-mi aminteşti de prima întâlnire? Lasă-mă, am atâtea de aruncat la coşul de gunoi! Nu mă mai ţine de mână şi nu-mi cere să ghicesc viitorul citindu-ţi linia vieţii. E incert, volatil şi searbăd ca un albuş de ou. Suficient? Ah, nici să mai moară omul nu poate!

Deschide televizorul! E o comedie cu Louis de Funès.
Poftim?
Da, te iubesc!

 

Reclame

Hello!

hello

Ninge cu povârnişuri liliputane pe care, dacă Sisif le-ar fi întâlnit de-a lungul vieţii le-ar fi folosit pe post de crampoane, pentru ca la fiecare pas să lase în urma sa cratere în care să se găinăţeze cintezoii. Numai aşa s-ar fi învârtoşat lujerul ce avea să devină ditamai păstârnacul, întru bucuria mamaiei echipate cu şorţ decolorat şi unghii căptuşite cu noroi. O fată cu părul prins în două codiţe înoată printre vălătuci de mentă târzie, uscată prin poduri aurifere. Undeva, într-un colţ, cântecul de leagăn al iernii pare să fi adormit toate fărâmiturile de praf:

Frère Jacques, frère Jacques,
Dormez-vous? Dormez-vous?
Sonnez les matines! Sonnez les matines!
Ding, dang, dong. Ding, dang, dong.

Sunt un viespar de căinţe pe care nici măcar Ajunul nu le poate domestici, cu toate că dansul fetei din pod, melodia aceea ipocrită şi pielea crăpată de pe degetele mamaiei ar fi putut să-mi distragă atenţia de la gloanţele oarbe ce-mi străpunseseră vederea, orbind-o şi mai mult. De parcă ar mai fi contat… Puteam să smulg din almanahul vremurilor de altă dată foaia care-mi era cea mai dragă: cuprinsul. Puteam să mă tupilez sub arcadele bisericilor, să privesc cerul prin ferestrele filigranate şi să constat că pacea nu stă în pliscul unui porumbel. Puteam să mă las pe spate şi să cad în uitarea aceea perpetuă pe care o minte ingenuă ne-a inoculat-o cu titlu gratuit, ca să nu murim sufocaţi de datorii.

Şi acum? Te privesc de parcă nu te-aş fi văzut niciodată, deşi erai acolo, ţinându-mă de mână atât de strâns, încât copita murgului se desprinse de gleznă şi plecă înaintea potcoavei aruncate peste cap de un nevoiaş, ca şi cum sfidarea coerenţei i-ar fi grăbit desăvârşirea şi ne-ar fi adăpat setea de contopire în umbra trandafirului prins în părul tău, înflorit din aşchiile îmbobocite ale unui stejar. Ah, ce copilărie fericită am avut! Cu însemnele lui Neptun prinse în vârful nucului din grădină, în chip de semizeu al iodului, cu mâinile pătate de smoală şi dinţii încleiaţi de răşina cireşului ce supura lacrimi dulcege… Ştii, eu de mic am fost mare. Nu râde… Toate istoriile şoptite de furnicile negre care-şi căutau umbra în spatele firelor de iarbă mi-au fost teze de doctorat, toate alunecările de teren care-mi împânzeau privirea atunci când tata desena arcuri de cerc în lucernă şi toate după amiezile în care eram obligat să dorm, ca să cresc şi mai mare (!) n-au făcut altceva decât să-mi adâncească răbdarea, să-mi scrijelească uimirea şi să-mi asculte inima cu stetoscopul din Atacama, de parcă undeva, în adâncimile insesizabile ale lumii de dincolo de nori, nuntaşii n-ar fi aşteptat altceva decât să creştem şi să ne spunem: Hello!

Famost, 2016

sursa foto: Shutterstock

Despre Exil, fără încrâncenare

exil-coperta

… dacă aș putea! Nicio carte nu m-a mobilizat și nu m-a solicitat atât de crunt de la Foamea lui Knut Hamsun încoace!

Fără îndoială că va trebui să reiau Exil când voi avea curaj. Prima lectură a durat mai mult decât de obicei (cu măsura mea de a citi, firește!) intenționat. Am raționalizat paginile romanului, am impus pauze de rumegat, dar crisparea nu a dispărut niciun moment. O carte despre limitele umane și despre relativitatea lor (nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!), despre speranțe șchioape și pierdute, despre degradare în cel mai propriu sens, dar cu siguranță în toate sensurile, despre rațiune și pierderea ei, încercarea mării cu degetul, pomul lăudat … Marius Gabor construiește un regal al gunoiului unei părți a lumii sau a lumii întregi, dacă admitem că putem generaliza (sper să nu te supere ce spun, Marius!) fără să permită personajului central să abandoneze umorul, ba chiar să creadă că „degradarea morală e reversibilă”. Credință care, cred eu, îi permite să supraviețuiască pe drumul neumblat, să intre în troacă, să se amestece în ea (deși asta părea de necrezut pentru Codin la început) și să creadă că „asta este viața” când fețele lumii sale cad, una după alta.

Felul în care Marius clădește și strunește personaje mi-era cunoscut din celelalte cărți ale lui, că nu m-am așteptat la o asemenea zdruncinătură din partea Exilului recunosc, dar să admit, la finalul cărții, adevărul unui truism de tipul „niciodată să nu spui: niciodată!”, nu aș fi crezut!

Mă opresc fără să citez și fără să descriu situații și personaje! Eu zic să citiți Exil de Marius Gabor. Dar vă avertizez: așteptați-vă la schimbare, în măsura în care ați foșt niște favorizați ai sorții până acum. Pentru că nu am nicio îndoială că unii dintre voi vor recunoaște în prăjitura mușcată, cu gust acrișor, aruncată la un coș de gunoi de un străin sătul, ajutorul nesperat într-o situație disperată.

Cristina Cozmovici