… dacă aș putea! Nicio carte nu m-a mobilizat și nu m-a solicitat atât de crunt de la Foamea lui Knut Hamsun încoace!
Fără îndoială că va trebui să reiau Exil când voi avea curaj. Prima lectură a durat mai mult decât de obicei (cu măsura mea de a citi, firește!) intenționat. Am raționalizat paginile romanului, am impus pauze de rumegat, dar crisparea nu a dispărut niciun moment. O carte despre limitele umane și despre relativitatea lor (nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!), despre speranțe șchioape și pierdute, despre degradare în cel mai propriu sens, dar cu siguranță în toate sensurile, despre rațiune și pierderea ei, încercarea mării cu degetul, pomul lăudat … Marius Gabor construiește un regal al gunoiului unei părți a lumii sau a lumii întregi, dacă admitem că putem generaliza (sper să nu te supere ce spun, Marius!) fără să permită personajului central să abandoneze umorul, ba chiar să creadă că “degradarea morală e reversibilă”. Credință care, cred eu, îi permite să supraviețuiască pe drumul neumblat, să intre în troacă, să se amestece în ea (deși asta părea de necrezut pentru Codin la început) și să creadă că “asta este viața” când fețele lumii sale cad, una după alta.
Felul în care Marius clădește și strunește personaje mi-era cunoscut din celelalte cărți ale lui, că nu m-am așteptat la o asemenea zdruncinătură din partea Exilului recunosc, dar să admit, la finalul cărții, adevărul unui truism de tipul “niciodată să nu spui: niciodată!”, nu aș fi crezut!
Mă opresc fără să citez și fără să descriu situații și personaje! Eu zic să citiți Exil de Marius Gabor. Dar vă avertizez: așteptați-vă la schimbare, în măsura în care ați foșt niște favorizați ai sorții până acum. Pentru că nu am nicio îndoială că unii dintre voi vor recunoaște în prăjitura mușcată, cu gust acrișor, aruncată la un coș de gunoi de un străin sătul, ajutorul nesperat într-o situație disperată.
Cristina Cozmovici
Marius Gabor 
Leave a Reply