Tag Archives: rugbyromania

Pentru că nouă nu ne plac monștrii

Şi pentru că ulcioarele nu merg de multe ori la apă, cel puţin aşa spun înţelepţii, nădăjduiesc ca, în ciuda faptului că povestea de la Bârlad din 14 aprilie 2019 s-a scris cu turnesol, meciurile viitoare ale rugbyştilor de la R.C. Gura Humorului să se scrie cu albastrul de Voroneţ, căci, nu-i aşa, una este justiţia aceea nevăzută, şi unul e rugby-ul humorean,…

…scriam pe 15 aprilie 2019, după ce luasem bătaie de la Bârlad, în deplasare, făcând o aluzie subtilă la un cartonaș roșu ce s-ar fi cuvenit a fi arătat unui jucător bârlădean, cel puțin în viziunea noastră. Spuneam în ziua aceea că există o justiție nevăzută, fără a avea pretenția că fac o prorocire, dar adevărul e că mi-a ieșit.

3 septembrie 2022. Trei ani mai târziu.

Aceeași vreme de c… Adică de câine. Doar anotimpurile difereau, gazonul, publicul și nu în ultimul rând mare parte din jucători. Pentru că între timp, am uitat să vă spun, în curtea noastră au pornit a da în pârg roadele muncii pe care o făcea Andrei Varvaroi la CSS Gura Humorului. Și uite așa am pornit la un drum lung cu un lot tânăr în care și-au găsit prieteni și ”stranierii” cărora le-am dat tag de ”bucovinean”, un drum la capătul căruia nu ne interesa ce se afla, pentru că pentru noi nu e important finalul, ci calea pe care mergem.

Meciul de ieri a purtat amprenta unei sintagme ce ne poartă pașii pe tărâmuri filosofice asupra cărora planează liniștite două momente cruciale și aproape astrale: Alfa și Omega. Începutul și sfârșitul, cele două momente ale meciului pe care le-am controlat. Să știți că nu e ușor să domini adversarul și să-l toci mărunt în primele 10 minute, să marchezi eseu și apoi să intri într-un joc de ruletă în care bila stă să intre când pe par, când pe impar, când pe negru, când pe roșu, în care echilibrul e pe cale să se frângă în orice secundă,  pentru ca în final bila să pice pe 23. Nu e ușor deloc. Dar uite, pentru că azi suntem darnici, dăm oleacă din casă și vă spunem cum am ”măsluit” masa de joc.

Să știți că noi, humorenii de la RCGH, și o spun la modul amical, aproape poetic, avem firi de artiști. Probabil c-o să zâmbești sau o să râzi. Be my guest. Ne place suspansul, ne plac culorile, ne place ploaia și ne place să rupem din sufletele noastre câte ceva, fiecare după posibilități, pentru a vă oferi ceva. Nu neapărat o capodoperă. De fapt, spuneți-i cum vreți voi. Dar ați prins ideea… Ați văzut pasa pe la spate a lui Nichitean? Ați văzut că Limbă plachează și un tren, dacă e nevoie, ați auzit cum săreau din crampoane bucăți de lut și de gazon în urma sprinturilor lui Cuciureanu, M. Daraban, M. Popescu, Cioltan et Co.?

Toate ca toate, dar ați văzut eseul lui Rohan, bucovineanul nostru de la Pretoria? Deci, tușă pe partea dreaptă, la 10 metri de buturi. Sebi se îndreaptă spre Rohan, îi face un semn cu mâna, apoi se îndreaptă spre Zup și-i șoptește ceva. Zup își ocupă locul în tușă, aruncă o privire scurtă spre Rohan, apoi simulează ridicarea, se întoarce, prinde balonul, îl pasează, înainte de a fi placat, lui Rohan, care profită de ceața lăsată peste apărarea bârlădeană și se înfige în but, marcând eseul decisiv.

Ăsta e secretul ”măsluirii”, ăștia suntem noi și asta e familia noastră, în care un Rusu de nici 20 de ani, un sud-african și un Zup veteran definitivează cu dezinvoltură și fără nicio picătură de turnesol tabloul revanșei atât de mult așteptate și ăștia sunteți voi, cei pentru care suntem gata să intrăm pe teren și împotriva stihiilor naturii dacă i-ar trece prin cap să ne șteargă cu buretele creația, care e departe de a fi rezultatul unui somn al rațiunii.

Și asta pentru că nouă nu ne plac monștrii.

Hello, Africa!

Nici nu-și scoaseră bine pălăriile de sub cetină, că hribii se și treziră batjocoriți cu smântână în Cupa Bucovinei, la o aruncătură de băț de apa ce poartă pecetea aromei de brad și balmuș într-un desfrâu culinar ce s-ar fi vrut olimpian, dar care, spun cronicarii vremii, a lipsit cu desăvârșire.

Sucevenii au venit la Humor cu gânduri mari. Noi i-am întâmpinat cu gânduri la fel de mari, dacă nu cumva oleacă mai mari decât ale lor. Nu de alta, dar știm exact câte hematii tinere curg prin venele alor noștri și câte kilograme în plus are grămada lor.

Istoria nu ne spune cu ce gânduri ați venit voi, cei care ați fost prezenți la meci. Ar fi fost culmea s-o facă, dar pentru că pe noi ne duce mintea, suntem siguri că în ambele tribune s-au nutrit speranțe fie în privința noastră, fie în privința voastră, cei care spuneți că Suceava e mai bună. O fi așa sau nu, din umilele noastre cunoștințe în ale ezotericii, e relativă șmecheria.

Sub un soare african, și nu mănânc ciuperci, nici măcar din Boletus Edulis pomeniți la început, meciul a fost unul de uzură fizică, și chiar psihică, dacă-mi permiteți să spun așa. Și știu că-mi permiteți, că n-aveți de ales. Sucevenii au deschis scorul, sper că suntem cu toții de acord cu asta, dar la finalul primei reprize, deși n-am strălucit ca Orion în ceas târziu de noapte, eram în avantaj. Unul chiar bunicel. Apoi, în repriza a doua, sub același soare african, de care Rohan Schwarz n-a vrut să se despartă nici în ruptul capului, partida a continuat sub aceleași auspicii ale incertitudinii care i-au făcut, de-a lungul vremii, pe marii poeți și scriitori ai lumii să închine ode destinului.

Eu nu știu dacă ar fi fost mai bine să rămân acasă la umbra cireșului și să adulmec toamna, așa cum o hienă adulmecă prada sau dacă mi-aș fi astupat urechile cu un smoc de păr smuls din coada unei girafe și să nu mai aud ce cuvinte îi adresa un jucător sucevean tușierului, nu știu dacă ar fi fost mai bine să nu spun asta și nu știu dacă-mi pasă până la urmă, dar știu sigur că, așa cum discutam cu Sabin Crețu, Cupa Bucovinei rămâne undeva la mijlocul distanței dintre Humor și Suceava. Probabil la Ilișești. Și fără hribi în ea.

Rohan Schwarz

Scor final 20-20. Cu ce rămânem de aici? Ei bine, cu un om al meciului sosit pe meleaguri bucovinene tocmai din Africa de Sud, cu un stelist care și-a făcut din plin simțită prezența în teren – Matei Oproiu -, cu un prim eseu marcat de Rusu cel Mic la echipa cea mare, cu o domnișoară tușieră vădit afectată de vorbele unor non cavaleri, (îți cer eu scuze, Loredana, în numele lor), cu un rezultat echitabil și, după cum am văzut în declarațiile de presă ale lui Marcel, cu un regret tardiv pentru că la ultima tușă n-au reușit să marcheze.

Lasă, Marcele, nu pune la suflet, că noi am marcat un eseu clar într-un meci la Suceava, la o ultimă fază, și nu ne-am supărat că ni l-au anulat. Și nici n-am murit din asta. Și oricum ne ești drag.

Dedic acest text lui Rohan Schwarz, Iulian Hodeniuc și Matei Oproiu, care au debutat la RC Gura Humorului și lui Adi Buiciuc, căpitanul echipei, care și-a sărbătorit ziua de naștere în ziua meciului. Să trăiți și la mai mare!

Acest text reprezintă strict convingerile mele personale și nu reflectă poziția oficială a Rugby Club Gura Humorului; prin urmare, io zic că e pamflet și că ar fi mișto să nu se supere nimeni. Nu?

Non, je ne regrette rien

Foto: Marian Doru Moroșan

Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în
Norii de la Cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul…”

spunea Marin Sorescu în Rânduielile ce păreau a fi, o dată cu trecerea timpului, stricate. Nu e cazul să începem un proces de judecată prin care să-l contrazicem pe Sorescu și nu pentru că nu ne-ar duce capul, oho, n-aveți voi idee câte putem noi face, ci pentru că preferăm să rămânem sub umbrela parabolei. Cu rânduielile schimbate sau neschimbate, Gura Humorului, oricum, n-ar fi renunțat niciodată la visul său. I have a dream spunea Luther King. I have a dream spunem și noi, și ai dracului să fim dacă nu l-om împlini într-o zi!

Până la a povesti cum ne-au făcut băimărenii să scoatem castanele din focul lor cu mâinile noastre, hai să aruncăm un ochi peste parcursul nostru în Liga Națională de Rugby: am început cu o deplasare la Petroșani, unde am scos un rezultat onorabil (12-46), am bătut Suceava cu 22-11, acasă, am învins la Alba Iulia cu 18-13, apoi am jucat împotriva Clujului, care ne-a învins cu 55-16, a Timișoarei, care ne-a bătut cu 86-6 și a celor de la Baia Mare, care ne-au administrat un usturător 114-0. Am câștigat două Cupe – Cupa Bucovinei și Cupa Tissot – în meciurile jucate cu Suceava și Alba Iulia, și avem o linie de clasament onorabilă cu 2 victorii și patru înfrângeri, cu 8 puncte și un negativ de -251 puncte.

Baia Mare, așa după cum spuneam, venea la Gura Humorului din poziția de campioană en titre, cu un tir de castane crude, gata să fie aruncare în foc. E drept că am încercat noi să tundem iarba mai tare, ca să n-aibă mânjii lor ce paște, că am scuturat vreo doi nori de ploaie și că ne-am blindat cu câte două cojoace din blană de urs, dar când le-am auzit galopul încă de când traversau pasul Mestecăniș, ne-am dat seama că va fi groasă. Degeaba. Zarurile erau aruncate. Și de data asta…

Bun, mi-am promis solemn că n-o să povestesc cum s-a ajuns la acest scor. Diferența de valoare dintre cei patru ași ai rugbiului românesc – Steaua, Dinamo, Timișoara și Baia Mare – și restul plutonului e atât de mare, încât n-are niciun rost să punem această discuție pe tapet. Ce putem face însă, din punctul nostru de vedere, e să ne urmăm visul, să trecem peste astfel de șocuri cu fruntea sus, să mulțumim cerului că nu s-a lăsat cu accidentări grave și că Marian Moroșan al nostru cel mic, că avem și unul mai mare, luat cu Salvarea de pe teren, este bine.

Vă mulțumim că ați fost alături de noi în această primă parte a campionatului, unde, zicem noi, nu ne-am făcut de rușine. Am adus acasă Televiziunea Națională, am făcut vizibili copiii care bat la poarta consacrării, am dat tot ce am avut mai bun în noi și am acceptat înfrângerile cu demnitate, dar cel mai important e că nu ne reproșăm nimic și că în vestiarul nostru se aude cântând un gramofon, peste strigătele de luptă ce stau să apună:

Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien qu’on m’a fait
Ni le mal
Tout ça m’est bien égal

Man in Black

Nu știu alții cum sunt, spunea Creangă într-un preambul menit a face din amintirile noastre suspine nemuritoare, precum cârlionții lui Venus din Milo, dar noi când ne gândim la Humorul cel curgător ne tresaltă și acum inima de bucurie. Și știi de ce? Nu pentru că Humorul ar îmbrăca haina primordială a începutului de veac, când băgam oala cu resturi de mămăligă în valurile-i blânde, ca să prindem boiști și porcușori, ci pentru că aici, unde se întâlnesc Moldova și Humorul, unul venind dinspre Mănăstirea Voroneț cumva, celălalt dinspre Mănăstirea Humor, se scrie cu litere de aur istoria unui oraș ce pune la bătaie tot ce are mai bun Bucovina în ea: omenie, căldură, ospitalitate și bucuria de a-ți fi casă, fie și vremelnic.

De aceea nu m-a mirat foarte tare când Florin Vlaicu, cel de-al șaptelea jucător de rugbiul mondial care a marcat peste 1000 de puncte în întreaga carieră pentru echipa națională, mi-a spus că s-a simțit aici fantastic în cele trei zile în care i-am fost gazde.  Și sunt convins că n-a spus-o doar din politețe. E drept, n-a pus el oala cu nailon găurit și cu mămăligă în apele Humorului sau ale Moldovei, dar vreme de trei zile, atât el, cât și trupa de comando din care face parte, au fost humoreni sadea.

Revenind la oile noastre, ne așteptam la un meci complicat. Ținând cont că aliniam în lotul pentru meciul cu SCM Timișoara, deținătoarea Cupei României, nu mai puțin de 17 jucători sub 21 de ani, iar timișorenii veneau cu tot arsenalul lor greu, inclusiv jucători convocați la Naționala României, nu ne puteam gândi la o victorie. De altfel, nu cred că putea cineva, care pretinde că se pricepe la rugby, să emită pretenții, decât așa, într-o dimensiune virtuală, eventual susținută de o consolă Playstation. Însă ceea ce ne-am dorit cel mai mult, a fost să nu ne fie rușine de noi înșine și să ne putem privi în ochi. Și se pare că ne-a ieșit. Așa cum spunea și Andrei Varvaroi, pentru noi era o onoare să avem pe gazonul Stadionului Tineretului, ca parteneri de întrecere, jucători precum Vlaicu, Rupanu sau Căpâțână, prin urmare nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne facem treaba cât mai bine. Și ne-am făcut-o.

Nu știu ce au simțit cu adevărat Conache, Vasilovici și Mureșan, cei trei crai, care asemeni lui Melchior, Baltazar și Gaspar, și-au întors chipurile spre Nordul care le-a fost casă, și unde au învățat pentru prima dată ce înseamnă un rack, o jucată de jos sau un înainte, dar sunt convins că sub tricourile lor negre bătea o inimă roșu-galbenă.  Cei trei fii risipitori au privit pentru prima oară spre tribuna care altă dată îi aclamau, copleșiți de o dragoste pe care noi, cei din Gura Humorului, le-am oferit-o necondiționat, și au realizat că pentru a onora și pentru a întoarce înzecit acest sentiment, trebuiau să joace la cele mai înalte cote, no matter what. Și au făcut-o. Conache a transformat la ambele buturi, Vasilovici și Mureșan au marcat eseuri. Puteam fi noi, ca părinți ai acestor puștani, mai fericiți de atât? Nu cred…

Timișoara ne-a oferit o lecție de profesionalism desăvârșit. Eram acolo, în iarbă, când ieșiseră la încălzire. Nimic, dar absolut nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Încălzirea trebuia făcută în cadrul unor parametri stricți, de aceea nu m-a mirat foarte tare când vreun timișorean mai lent era muștruluit zdravăn de pe margine. Dar Timișoara ne-a mai oferit și altceva, mult mai de preț decât orice altă lecție: prietenia. Îi priveam pe coloșii din lotul gazdelor cum dădeau mâna cu ai noștri, la finalul meciului, având în privire o urmă vizibilă de admirație. Nu ne făcusem de căcat, cum credeau alții, nu fugisem ca iepurii și nici nu întorsesem spatele taifunului, oricâte țigle de pe casă ne-ar fi luat, dar când l-am auzit pe unul dintre ei spunându-i unui Prâslea de-al nostru sorry for that high tackle, m-am topit efectiv.

Man in Black veniseră la Humor să joace cel mai bun rugby al lor. Și nu s-au dezmințit. Dar cine a crezut măcar pentru o secundă că ne vor da stingerea și ne vor aduce la tăcere, s-a înșelat amarnic. Man in Black nu ne făcuseră să fim amnezici, deși s-a mai lăsat pe ici pe colo cu câte o contuzie, nu ne desconsideraseră și nu ne trimiseseră la munca de joc, ba dimpotrivă, lăsaseră în urma lor lumină. Cine nu mă crede, să se uite la poza în care părinții lui Alin Conache și-au luat fiul în brațe la finalul meciului, șoptindu-i vorbe de taină doar de ei știute, și va înțelege că rugby nu e numai despre sport, ci și despre viață, iubire, onoare și suferință și că rugby-ul poate avea uneori valențele unei poezii de Radu Gyr, scrijelite pe pereții unor celulele fără ferestre.  

Lotul folosit în meciul cu SCM Timișoara:

Luzian Zup, Mihai Axinte, George Davidoiu, Ciprian Hostiuc, Alex Solomon, Sebastian Ursulescu, Alex Tucaliuc, Vladut Sidau, Bogdan Petrisor, Ciprian Nichitean, Marian Morosanu, Marian Doru Morosan, Claudiu Cuciureanu, Andrei Stefancu, Alex Limbosu, Iulian Cîtea, Rareș Prelucă, Sebastian Rusu, Darius Cristanov, Alex Bandol, Gabriel Bivol, Mihai Daraban.

Antrenor: Andrei Varvaroi

…Tatălui meu

Desgraça sobre o Alba Iulia

foto: Andrei Varvaroi

Legenda spune că în 1950, când Uruguay a câștigat Cupa Mondială la fotbal, în fața Braziliei, pe Maracana, tribunele au amuțit, cu excepția unui brazilian care a strigat: desgraça sobre o Brasil!, după care a căzut mort. La Alba Iulia n-a murit nimeni, slavă cerului, dar m-a impresionat vocea unui spectator care spunea că nu mai vine la meci, că face infarct.

Hai să spunem lucrurilor pe nume: în rugbiul autohton există două mari categorii de echipe – cele de top, care luptă pentru titlul de campioană, care au bugete serioase și așa mai departe, și restul. Acum, să nu fim ipocriți, știm cu toții că marea majoritate a echipelor fac parte din categoria a doua, dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin spectaculoase sau mai puțin interesante. Mergând pe această idee, lupta noastră, a celor de la RCGH evident că se va purta de la egal la egal cu echipele de nivelul nostru, din toate punctele de vedere. Faptul că în zece zile vom da piept cu U Cluj, cu Timișoara și cu campioana en titre – Baia Mare, nu este altceva decât un bonus. Nu putem decât să ne bucurăm că vom fi pe teren în această companie selectă, restul e istorie și statistică.

Meciul de duminică de la Alba Iulia a fost unul care punea pe tapet două echipe de același rang. Cu o ploaie ce pândea de după colinele Apulumului și cu dorința de a apăra Cupa Tissot, am pășit pe teren cu stângul.  Sunteți liberi să articulați expresia cu o metaforă sau s-o lăsați așa cum a picat. Și spun asta pentru că gazdele noastre au avut un început de joc mai bun. Cu toate astea am găsit puterea necesară de a reveni, ba chiar și de a conduce cu 10-7, după un eseu reușit de Cuciureanu și după reușitele lui Nichitean. La finalul celor 40 minute de joc scorul arăta precum media unui șef de promoție: 10-10.

De fapt, știți ceva? Hai să lăsăm naibii statistica. Pe bune… Intrăm frumos pe https://rugbyromania.ro/ și luăm datele de acolo. Hai să vorbim despre altceva. Uite, de pildă, eu sunt convins până în măduva oaselor că, deși nu pare, sportul este de fapt emoție pură. Altfel cum să-ți explici atașamentul față de un club sau altul? Cum să-i explici nevestei, amantei sau iubitei că ora la care joacă echipa ta e sfântă și c-ar fi o blasfemie să ieșiți undeva? Cum să-ți explici ție, om matur, că dintre toate variantele din lume puse la dispoziție de destin, tu alegi să scrâșnești din dinți, să scapi o înjurătură, să blestemi firul de iarbă care stă în fața echipei tale precum zidul chinezesc, să arunci televizorul pe geam sau să te îmbrățișezi cu străinul de lângă tine când echipa ta e pe val?

Repriza a doua m-a dus pe culmile disperării. De obicei mă înțeleg bine cu ploaia, dar duminică, nu știu, aveam senzația că ploua de jos în sus și că gravitația făcea mișto de Einstein. Îl vedeam pe bunul nostru prieten, Marius Rotar, patrulând prin ploaia deasă ca un general roman îngrijorat de apariția hunilor la hotarele imperiului. Nu-l interesa ploaia, sunt sigur că de-ar fi putut ar fi intrat și pe teren. Cineva, un subaltern, și o spun de dragul poveștii, i-a adus o geacă într-un târziu, dar tizul meu nu dădea semne de liniște. De partea cealaltă, hunii, adică noi, păream descumpăniți, dar ceea ce nu știa Generalul era faptul că ne mâna în luptă nu doar dorința de victorie, ci și aceea de ne priponi caii, după ce vom fi lansat săgețile iuți ale lui Antonesi în coasta apărătorilor, în inima cetății. Așa se face că la ultimul asalt, când am aruncat în luptă totul, pentru că la noi, la Humor, e mereu pe totul sau nimic, norii au început a cânta a jale. Pentru gazde. Că pentru noi cântau a nuntă.

Când câștigi în ultima secundă a meciului, toate celelalte aspecte ale vieții, fie că sunt sportive sau personale, pălesc. Când vântul îți răcorește obrajii udați de lacrima victoriei, când colegii de echipă îți par a fi dintr-o dată mamă și tată, când știi că dincolo de crampele musculare, de urmele crampoanelor tatuate pe pielea ta și de sudoarea imprimată pe tricoul tău sfânt găsești senzația de împlinire, dar nu una oarecare, ci una profundă, poți trânti cu sticla de șampanie de pământ și să dai dracului toate necazurile! Ori, nu e asta emoție pură?

Nu vreau să fiu în pielea celor de la Alba Iulia. Nu că aș fi pudibond. Am trecut prin ce au trecut și ei într-un meci cu Suceava când am marcat eseu în ultima secundă a meciului și ne-a fost anulat. Nu despre asta e vorba. Știu că sunt mâhniți, dar, înainte de a încheia, pentru că știu ce fel de muzică ascultă generalul Marius Rotar, vreau să-i dedic o piesă cântată de Mr. Mister și care spune așa:

Take these broken wings
And learn to fly again
Learn to live so free„

Mariuse, nu fi trist, te rog. La noi, aici, la Sihăstria, exista cândva un călugăr, Ilie Cleopa, care spunea așa: răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare… și când ți-a părea matale că ai gătit, ia-o de la capăt și iară  răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare… Știm amândoi că e nevoie de timp.

Și, apropos de emoție. Dacă te ai întrebat vreodată de ce ai ține cu Humorul, de ce l-ai iubi, când ai la dispoziție pe Steaua, pe Dinamo, pe Timișoara sau Năvodari, ei bine, dragule, pentru că aici, la noi, mai mult decât în orice altă parte a lumii vei găsi singura echipă în care joacă tatăl alături de fiu, singura echipă a cărui președinte e o femeie, singura echipă în care copiii crescuți de antrenor pun umărul alături de cei cu experiență, de parcă ar fi de aceeași vârstă, singura echipă, cu voia voastră, și o spun prea plecat, care are cronicar, singura echipă care încearcă să lase în urma ei povestea viitoarelor legende ale rugbiului românesc. De aia suntem unici. Și frumoși. Cei mai.

Și dacă nici asta nu e emoție, las dracului scrisul și mă apuc de grădinărit. Cultiv trandafiri. Na, că tot emoție e și asta…

Lotul care a făcut deplasarea la Alba Iulia:

1. Iulian Cîtea

2. Ioan Axinte

3. George Davidoiu

4. Cipran Hostiuc

5. Alex Tucaliuc

6. Alex Limbosu

7. Sebastian Ursulescu

8. Vlăduț Sidău

9. Mihai Daraban

10. Ciprian Nichitean

11. Marian Moroșanu

12. Gabriel Bivol

13. Robert Cioltan

14. Claudiu Cuciureanu (c)

15. Cosmin Daraban

Rezerve:

16. Alexandru Buiciuc

17. Lucian Zup

18. Rareș Prelucă

19. Sebastian Rusu

20. Ștefăniță Rusu

21. Alex Solomon

22. Darius Cristanov

23. Ioan Antonesi.

Antrenor: Andrei Varvaroi

Tăt Banatu-i fruncea!

Finala Cupei României ar fi trebuit să mă găsească la semaforul de lângă Arcul de Triumf, cu gentoiul după mine și cu ochelarii pe nas, ca să văd mai bine. Orice. Din păcate, finala m-a găsit acasă. Fără gentoi, da cu ochelarii pe nas.

Am început prost. Eu, cel puțin. Pentru că nu știu cum naiba am făcut de am rămas fixat pe ideea că meciul e la ora 14:00. Noroc că am apucat să butonez telecomanda, altfel și acum eram cu ochii pe ecran în așteptarea partidei. Prost începuseră și Zimbrii. Asta îmi mai domolea cumva frustrarea, că nu eram singur pe lume. Pe de altă parte, vestea bună era că timișorenii conduceau la pauză. De ce ”bună”? Ei bine, pentru că am eu așa o slăbiciune aparte pentru ei…

Repriza a doua, pe care mulțumită proniei am urmărit-o integral, s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Cel puțin pentru mine. Porniți pe urmele bănățenilor, băimărenii au forțat atacul, căutând cu încăpățânare eseurile. Timișoara avea o misiune mai ușoară: să păstreze distanța, să se apere și să speculeze greșelile adversarilor. Ceea ce s-a și întâmplat. ”Cinic”, ca să citez din centralul partidei, eficient și calculat. Cu un Vlaicu bine calibrat, cu un Rupanu matur, cu un Conache pe post de șerpaș și cu o apărare eroică, bănățenii au conservat avantajul până la finalul partidei încheiate cu scorul de 22-15.

Și până la urmă, de ce iubim noi rugby? Poate că fără să-și dorească asta în mod special, băimărenii au răspuns la această întrebare în meciul de ieri. Sigur, e o discuție simplistă și poate puerilă, dar când ai avantajul a doi jucători în plus, când macini apărarea adversă, făcând-o să scoată fum ca la Vatican când se alege Papa, când ești la un metru distanță de terenul de țintă și când marchezi două eseuri care ți-ar fi adus victoria și implicit Cupa României, dar ești penalizat pentru două pase înainte, îți vine ori să spargi televizorul cu castane coapte, ori să stai ca mutu`, să te miri și să admiri frumusețea acestui sport.

Eu am ales a doua variantă, dar nu ca mutu`, ci ca unu` care abia așteaptă să scrie despre confruntările dintre Rugby Club Gura Humorului și Timișoara sau Baia Mare. Cum e bă, să te pregătești pentru meciul cu Gura Humorului, făcând cantonament în Africa de Sud?

Sursa Foto: https://www.facebook.com/13cmsha

« Older Entries