13 pe Scara Richter

Spuneam în avancronica meciului cu Suceava că miturile sunt făcute ca să fie măsluite în funcţie de interese. Nu mai intrăm în detalii, dar pe de altă parte nu pot ignora sentimentul de teroare pe care mi-l dă cifra 13. Am meciurile mele personale cu această relicvă prelinsă de pe stalagmitele peşterilor unde-şi odihneau ciolanele oamenii de Cromagnon, pot să spun chiar c-o urăsc, dar asta nu înseamnă că-i neg puterea. Suntem de ceva vreme în secolul XXI, am pornit spre Marte şi am eradicat holera, dar ecoul blestemului scuipat de limba Ghionoaiei bate încă în ferestrele cu rame din lemn  al unei civilizaţii îmbrăcate în termopane. În fine…

13.10.2019, ora 13.

Stadionul Tineretului, Gura Humorului. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare pârlit şi o temperatură de matineu de iulie, când pocnesc albinele de prea multă tihneală. Dar azi nu era să fie ziua florilor şi nici a lacrimilor de bucurie. Nu ştiu, nu mă întrebaţi de ce. Poate că soarta se îmbârligă după zborului cucului şi îşi leapădă ouăle în cuiburile în care zac penele unei zbateri din care ar fi trebuit să se nască o Pasăre Liră. Habar n-am. Cert e că la ora meciului, până şi cântecul vinului încetă a-şi mai trage cu diapazonul în căpăţână, semn că nu mirosea a bine. Nu, nu…

Aşa cum ne promiseserăm încă de când ne-am întors de la Arad, am intrat pe teren hotărâţi să ne lăsăm pupaţi de cei ce veniseră să ne vadă şi să cântăm cu ei. Orice, numai să cântăm. Frumoşi şi aranjaţi la patru ace, am spus că pe aici nu se trece, eventual se poate trage cu coada ochiului, dar atât, nimic mai mult. Şi nu s-a trecut. E drept, am amânat momentul degustării şi al desfătării, dar asta nu înseamnă că ne-am dat bătuţi.

Meci cu o încărcătură emoţională specială. Cu rivalităţi şi antipatii amicale, cu duşmănii infantile şi aruncături de priviri reptiliene, cu miza cea mai mare pe masă şi cu aşii ascunşi în jambiere. Eram all in. Totul sau nimic. Şi s-a văzut asta pe teren. Deşi am dominat pe grămadă, prima repriză i-a găsit pe fraţii noştri mai mari în pragul unui extaz moderat, căci aveau trei puncte în faţă: 6-3. Nici nu se puteau bucura, nici nu se puteau supăra. Cum naiba să te bucuri când simţi în ceafă suflarea taifunului? Cum să te superi, când speri să nu fii prins când şuteşti din cuibar ouăle de prepeliţă? Cu alte cuvinte, moralul sucevenilor era în moarte clinică, dar nici nu se lăsa strivit.

Repriza a doua a fost una de infarct. Spre finalul meciului sucevenii pun balonul în terenul de ţintă şi fructifică transformarea, după ce egalasem la 6 prin Sergiu Michiduţă. 13-6 şi zgomot subtil de funeralii. Am făcut câteva schimbări, unele prevăzute, altele nu, am stuchit de trei ori în sîn şi am scăpat de gustul amar al nedreptăţii (căci nu ne făcuseră practic la niciunul dintre capitole), şi am năvălit peste ei. „Ori tu, ori eu”, spuneau privirile băieţilor mei. Şi le-am spus în gând, căci nu era chip să mai aibă urechi de auzit: „Putem, hai, că putem!”.

Mai sunt zece minute. Suntem acolo, în jumătatea lor. Mai pierdem câte un balon, mai facem câte un pas în spate, mai găsim o tuşă şi mai stăvilim câte un contraatac. Tribunele sunt în extaz. N-am mai auzit de când eram copil şi mergeam cu tata la meciuri reverberaţiile strigătelor de luptă ce te purtau pe braţe spre victorie: „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” Cutremur. 13 pe scara Richter. Numai spurcata aceea de chişcă ovală nu voia să se culce în iarba sucevenilor. Şi am dat peste ei, frate. Am dat, nu ne-am jucat…

Minutul 77. Suntem călare pe ei. Ştim cumva, simţim că le putem înfige pumnalul în grumazul obosit de atâta hărţuială, dar nici ei nu se lasă. Sunt la a treia infracţiune comisă în preajma „cinci-ului” lor. Ştim cumva, simţim că avem puterea de a ajunge la ţintă. „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” 13 pe Richter. Tribunele urlă! Suntem aproape, atât de aproape… Şi o punem, tată! O punem în iarba sucevenilor prin solul nostru de pace, Mihnea, apoi contrasemnăm capitularea fraţilor noştri din Cetatea de Scaun al Moldovei (iartă-ne, Ştefane) şi o dăm la beţe prin Michiduţă: 13-13.

Aşa s-a terminat toamna noastră. Căci am uitat să vă spui, vorba lu` nea Mărin, o furarăm de pe tabela cu echinocţii şi o îndesarăm în traista noastră, unde numai ghebele şi râşcovii îşi fac veacul, o furarăm şi o făcurăm a noastră, căci prea multe ni se furară şi nouă. Că or mai fi şi altele, Doamne ajută, că n-or mai fi, Dumnezo primască, aşa cum spune baba Dochia, important e că suntem în cărţi, suflăm flăcări pe nas şi stingem dorul de fecioare jucând dansul bucuriei pe toate scările care măsoară  toate cutremurele din lume. Căci pot spune „azi am câştigat” fără să mă tem de ipocrizie, pot spune că rugbyul humorean e acolo unde se face maiaua cea mai bună şi pot spune că dacă n-am fi ratat o lovitură de pedeapsă, azi am fi consemnat prima noastră victorie din acest sezon.

Hai, ne vedem duminică la Galaţi!

Băi, şi am fost atât de aproape… Paştele mă-sii de treişpe!

Reclame

Vai via!

Miturile sunt făcute ca să fie măsluite. Fără discuţii. Nu ne interesează cauza şi cu atât mai puţin scopul acestor genuri de manipulări în masă, ci mai degrabă ideea în sine. Nouă nu ne e teamă să dăm cu radiera unde nu ne convine şi să scriem pe răboj ce ne place să auzim. Că au fost sau n-au fost fix trei sute la Termopile, cui ce-i pasă, ca să citez poetul naţional, important e c-a rămas mitul, de aceea n-am nici cea mai mică urmă de regret dacă o să spun că mitul nostru  e mai darnic, mai plin de voie bună. Ce tot îi tragem cu 300 ? 600 ! Să fie, vorba aia, belşug, tată ! Da… Şase sute de kilometri. Atât au despărţit urbea noastră de Aradul unde şi acum bântuie sirena  trenurilor  de la care sustrăgeam sigilii de plumb când eram copii.

Zi de meci. Plafon încărcat de nori, vreme rece şi supărată pe noi, ăştia care ne lăsaserăm huţulii priponiţi  în depourile arădene. Am început în forţă. Nici n-aveam cum altfel. Strânsesem în noi prea multă nerăbdare şi dorinţă de a încărca drumul către casă cu lauri, câte unul pentru fiecare kilometru. Aşa se face că în minutul 4 ratăm o lovitură de pedeapsă. Nu ne-am dat seama atunci că avea să ne usture, eram pe cai mari, şi nici măcar pentru o secundă nu ne-am gândit că jocul ne va scăpa printre degete, dar uite că soarta îţi poate juca feste. Şi ştiţi de ce ? Pentru că arădenii n-au ratat când au dat-o la beţe. Am zis că nu e totul pierdut şi am intrat din nou peste ei cu coase şi cu furci. Rezultatul ? Conduceam la pauză cu 5-3, urmare a unei încercări reuşite de Michiduţă.

E greu să scrii despre un meci pe care l-ai pierdut cu 15-5, după ce ai condus cu 5-3, după ce ai dominat pe grămadă şi după ce ai o încercare anulată, la toate astea adăugându-se şi punctele pe care le puteai concretiza, e greu, dar nu imposibil. Secretul e să nu priveşti în urmă cu mânie, să alungi frustrarea şi să te pregăteşti de ceea ce urmează. Ce urmează ? Ei bine, da, meciul de acasă cu Suceava !

Îmi vin în minte multe mituri legate de luptele astea dintre fârtaţi, ca să nu ne îndepărtăm de la subiect. Mă opresc la cel al Romei, nu doar pentru că e cel mai cunoscut, ci pentru că e mai aproape de ceea ce se va întâmpla duminică pe Stadionul Tineretului (căruia mie îmi place să-l dezmierd Estadio Da Luz), acasă, la Gura Humorului. Da, vor veni fraţii noştri pe care i-am îmbrăţişat când am văzut că ne-au răzbunat, bătându-i pe griviţeni la Suceava… Îi vom întâmpina cu căldură, cu dragoste şi cu respect, în mod sigur vom încinge după meci grătarele şi vom face poze unii lângă ceilalţi, amestecaţi, aşa cum amestecat ne e şi sângele. Ne vom strânge mâinile mai apoi şi ne vom promite că ne vom lua revanşa în retur, indiferent de scor, dar vom intra în iarbă cu huţulii noştri înspumaţi şi dornici de a mesteca laurii primei victorii, de aceea, dragii noştri fraţi suceveni, să nu ne-o luaţi în nume de rău, căci vă iubim şi vă preţuim, dar duminică noi vom fi cei care vor întemeia Roma !

Roma de la Gura Humorului !

Vai via !

No Rugby, No Cry

Bă, n-am ce să fac, n-am cum să mă abţin şi să nu mă gândesc iar la Ştefan cel Mare şi Sfânt de fiecare dată când merg cu băieţii în deplasare. E drept, n-am fost cu ei la Petroşani, unde Măria Sa a ajuns mai greu, dacă nu chiar deloc, dar ştiţi ceva? până şi petroşenenii au o stradă care-i poartă numele. Aşa că…

Duminică, 5 mai. Meci decisiv între RC Griviţa Bucureşti şi RC Gura Humorului. Partida urma să stabilească echipa care merge mai departe în semifinalele Diviziei Naţionale de Seniori. Am plecat de acasă cu gândul de a face o figură faină şi, dacă putem, să trecem numele echipei noastre pe ţintarul unde aşteptau deja băieţii din Năvodari. Acu, nu ştiu ce să zic, o fi fost, n-o fi fost Ştefan şi pe litoral, important era să ne jucăm şansele. Din păcate, Griviţa ne-a bătut cu 36-20, dar asta nu înseamnă că am renunţat să visăm. Şi până la urmă, am picat de pe un cal fain, căci e greu să compari istoria unui club înfiinţat acu 87 de ani cu istoria unui club abia născut, în urmă cu 9 luni. Nu caut scuze şi nici justificări, să fim înţeleşi — la naiba, am văzut meciul —, mai aveam 3 puncte şi îi egalam, ideea este alta: frumuseţea şi farmecul rugby-ului este că toţi cei 30 de jucători, alături de rezervele care intră pe parcursul meciului, reuşesc performanţa de a comprima sau dilata timpul şi de a ne sustrage, precum caii sălbatici, de sub căldura stepelor pierdute în potcoavele ori crampoanele lor, după caz. Şi, pe bune, asta nu e puţin.

Pentru că e ultima cronică din această ediţie de campionat, lăsaţi-mă sa-mi fac de cap.

În primul rând vreau să le mulţumesc băieţilor pentru că s-au lăsat la pana mea. Ei, hai! Nu daţi ochii peste cap! Pana era un instrument de scris, chiar nu văd de ce ar trebui să avem simţul ruşinii admonestat de o expresie, vai, luată prea în derâdere.

În al doilea rând, o să fiu o ţaţă şi o să dau din casă câte ceva, numai aşa, ca să vedeţi şi voi cum ajung nişte bucovineni cu Uberul în Centrul Vechi al Capitalei.

În al treilea rând, o să povestesc cum am văzut eu meciul prin vizorul aparatului de fotografiat, fără a emite pretenţia de a fi crezut pe cuvânt de onoare. Asta e.

În al patrulea rând…

Aşadar, mă trezii într-un uber în drumul spre centrul capitalei, unde înfipseră ăştia statuia lupoaicei la ale cărei ţâţe supseră Remus şi Romulus, înainte de a-şi regla conturile. Probabil tot prin intermediul unui balon oval, ca să nu deviem de la subiect. Şoferul ne-a simţit că suntem muşatini, că nici el nu era chiar tolomac, şi, ce să vezi? şi-a propus să ne dea pe spate. Eu aş îndrăzni să cred că-şi trăia ora lui astrală, aşa cum spunea şi Erich von Daniken, altfel nu înţeleg de ce trebuia să ne spună că avusese şi el ochi albaştri şi urechi de Dumbo, adică, mai pe scurtătură, lucrase la SRI. Bun, să zicem că l-am crezut, deşi, după cum vorbea, părea a avea ochi galbeni, dar să spui că ai fost jandarm la Guvernul României şi că dormeai în post sprijinit de două scânduri prinse sub bretele, parcă e oleacă prea mult, şi de-am fi fost noi pakistanezi, nu bucovineni… Dar pentru că n-a fost de ajuns, ne-a binecuvântat şi cu o demonstraţie de forţă, numărându-ne procesele pe care avea să le deschidă împotriva tuturor gaborilor (mai puţin mie) de la circulaţie ce vor îndrăzni să-i ceară permisul cu împrumut pe vreo câteva luni. Noroc că apăruse coada lupoaicei după Intercontinental, că nu ştiu ce s-ar fi ales de noi… Ne-am dat jos din maşină, pardon, ne-am dat jios din maşină, ne-am dres vocile şi am început s-o ardem şi noi cu pă, dă şi alea-alea, că doar nu era să fim mai proşti şi nici mai fraieri decât uberiştii pentru care jandarmeria, SRI-ul şi Guvernul nu sunt altceva decât nişte carpete cu Răpirea din Serai cu care… Mă rog…
Aşia că, Bogdane, Liviule şi Cristiane, să n-avem vorbe, da?

Bun. Să fim serioşi acu. Meciul a început un pic greoi, de parcă puseseră ăştia ulei de ardei iuţi, zeamă de ceapă şi esenţă de piper în petardele ce scoteau fum roşu, dar mai bine hai să vedem ce spune Captain Alex Vaman:

— Alex, cum a fost meciul de azi?

— Sincer, am intrat cam adormiţi în teren… De fapt, cred că aici a fost cheia jocului. Am început foarte greu. Ne-am trezit cu un eseu , apoi…

— Crezi că a fost vreun compartiment care a avut un randament mai scăzut?

— Nu pot să spun asta… Nu ştiu, nu-mi pot explica de ce am jucat aşa, cert e că nu eram noi. Mă gândeam chiar în timpul meciului că ar trebui să ne trezim şi să ne facem jocul, dar una peste alta, am fost acolo, aproape de ei. Îmi pare rău că n-am reuşit să mergem mai departe, dar noi ne-am atins deja obiectivul. Pentru o echipă tânără, de câteva luni, eu zic că e o performanţă să lupte de la egal la egal  cu o echipă de tradiţie cum este Griviţa.

— Ce gânduri ai pentru campionatul următor?

— După vacanţă, ne întâlnim din nou şi încercăm să o luăm de la capăt. Pentru noi, faptul că am ajuns în această etapă (Play-off) este atât  un bonus, cât şi o dovadă a faptului că s-a muncit serios şi că s-a pus suflet.

Cuvintele lui Alex spun totul sau aproape totul despre un meci al cărui deznodământ s-a decis în repriza a doua.  Mi-a fost greu să nu-mi rod unghiile când ne-am apropiat la 3 puncte de Griviţa, să nu aplaud incursiunea lui Liviu Costan de aproape patruzeci de metri, când a marcat eseul, ori să nu-mi vină să-i îmbrăţişez pe marcatorii celorlalte două eseuri — Ovidiu Croitoru şi Cătălin Deliu—, mi-a fost greu să îndur cântecul de bucurie al gazdelor de la finalul jocului şi nu mi-au picat bine la stomac cele 5 procente atribuite echipelor ce joacă acasă, dar, hei, cine a pretins că trăieşte într-o lume perfectă?

Îmi vin în minte versurile lui Alfred de Vigny: Cu fruntea sprijinită de armă, mohorât/
M-am cufundat în gânduri si nu m-am hotarât…
şi nu ştiu, zău, cum să închid cronica, fără să am sentimentul că puteam spune mai multe, că băieţii ăştia:

Sergiu Michiduţă, Alex Vaman, Cătălin Deliu, Mitică Ştefăroi, Andrei Micu, Ilie Lupu, Alex Miroş, Lucian Zup, Bogdan Vieru, Ovidiu Croitoru, Florin Turcanu, Bogdan Rusu, Ionuţ Sandu, Liviu Costan, Peter Chiriac, Bogdan Formagiu, Ştefăniţă Rusu, Bogdan Palamariu, Rambo Plaiu, Andrei Hanuseac, Bogdan Matei, Mihai Oanea şi Mihai Coca alături de ceilalţi băieţi, care n-au făcut deplasarea la Bucureşti, ar fi meritat poate să joace semifinala de la Năvodari, apoi mi-am spus, aşa, ca un filosof de weekend, că, până la urmă, viaţa înseamnă şi eşecuri, dezamăgiri sau neîmpliniri, nu doar dorinţe, idealuri şi euforii şi că important e ce rămâne în urmă.

RC Gura Humorului nu este o echipă de rugby. RC Gura Humorului e manifestarea cea mai pură a pasiunii şi a dragostei faţă de sportul acesta care te învaţă să-ţi învingi adversarul pasând balonul numai în spate, să te sacrifici, să-ţi sprijini coechipierul, să-ţi ţii gura când îţi vine să comentezi decizia arbitrului şi să-ţi respecţi adversarul, aplaudându-l la finalul meciului.

Vreau să cred că aventura nu se va termina prea curând şi că, lăsând la o parte vorbele lui Coubertin, cel mai important e să realizezi că sportul, în general, şi poate rugby-ul, în special, sunt chintesenţele unor lupte la finalul cărora învingătorul nu ia chiar totul, aşa cum s-ar crede, căci ar fi nedrept, dar suficient cât să se îmbogăţească fără a-i sărăci pe alţii. Poate de aici frumuseţea şi farmecul vieţii pe care maestrul Fănuş Neagu o cânta atât de bine, spovedindu-se în faţa lumii, vinovat fiind de iubirea sa pentru Rapid, poate de aici dorinţa de a mă pune în pielea lui şi de a-mi aminti, avant la letrre, despre cum porniserăm şi noi la drum sprijiniţi de Te Aud România, BCR ERSTE, DHL România şi de toţi suporterii humoreni, despre cum nu ne oprirăm niciodată, decât atunci când pana îşi va fi tocit vârful, iar totul va fi prea târziu pentru a mai fi dat uitării.

Hai, Humoru`!