Elisa Chirilă

elisaCanson Paper 200 gr; Charcoal, Faber Castell Pencil 2H-7B

Reclame

Atenţie, se deschid inimile! Urmează staţia „Matei Vişniec”, cu peronul pe…

După „Cerere în căsătorie”, de Cehov şi „Angajare de clovn”, de Matei Vişniec, puse în scenă la Teatrul Municipal Matei Vişniec, caravana teatrală a poposit joi, 12 mai, şi la Gura Humorului, cu piesele „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, în regia şi interpretarea lui Jean Marie Sirgue, şi „Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec, montat de către Teatrul Independenţilor Profesionişti, Teatrul Mignon şi 8pt.

Iată ce declara Matei Vişniec, în preambulul piesei „Rinocerii”:

Vă mulţumesc foarte mult pentru că acordaţi timp teatrului în această epocă plină de imagini şi de industrie de divertisment şi atâtea şi atâtea alte lucruri care ne fură timpul. Să veniţi la teatru este un gest de rezistenţă culturală. De altfel, şi eu sunt implicat în această manieră de a rezista împotriva totalei spălări pe creier de către societatea de consum şi mi-am propus încă o dată să vin în regiunea în care m-am născut alături de prieteni care mă sprijină, cu companii tinere, cu spectacole din străinătate. În caravana teatrală, care, de data aceasta, se deplasează din sat în sat, din oraş în oraş – sunt 6 oraşe în care jucăm –, mi-am propus să vin cu două spectacole la dumneavoastră, dintre care unul este un text de Eugen Ionescu. Eugen Ionescu, pentru noi, românii, reprezintă enorm de mult. Daca mergeţi in străinătate, şi mă refer aici, pe plan cultural, şi întrebaţi pe cineva ce ştie despre România, poate că unul din trei vă va spune „Eugen Ionescu a fost român”. Sigur, sunt şi alţii care vor spune „şi Eliade a fost român, şi Cioran a fost român”, dar Eugen Ionescu este, aşa, un fel de locomotivă care ne-a tras spre universalitate. Eugen Ionescu e important şi pentru mine, căci m-a format, la un moment dat, ca autor, ca dramaturg. Fiind fascinat de opera lui, de opera lui Becket, de teatru în general (în momentul în care am citit primele piese a lui, cred că aveam 15-17 ani), am înţeles lucruri fantastice, am înţeles ce înseamnă teatrul absurdului, am înţeles de fapt că istoria noastră era absurdă, că realitatea e deseori absurdă şi că, de fapt, teatrul absurdului nu e decât o oglindă a unei realităţi absurde. Ceea ce exista în România anilor 70-80, era de fapt marea mascaradă absurdă. Cum vă spuneam, Eugen Ionescu este pentru noi, românii, o locomotivă care ne-a tras, dar şi Franţa a fost, pentru noi, românii, întotdeauna, o fereastră spre universalitate. Eu, care trăiesc în Franţa de mulţi ani, din 87, aş spune că am mai mulţi ani trăiţi în Franţa decât în România, încerc să construiesc cât se poate nişte poduri pentru că toată lumea vorbeşte azi englezeşte, deşi purtăm în noi franceza. Limba română e doldora de cuvinte împrumutate din franceză. Aproape 90 % din vocabularul ştiinţific estre împrumutat din franceză; când pronunţăm o frază nici nu ştim că vorbim şi franţuzeşte, pentru că limba română s-a inspirat, a împrumutat masiv din limba franceză. Vă propun să ascultăm azi această frumoasă limbă  şi să spunem celor tineri, care sunt aici, printre noi, că în codul nostru genetic se află, că vrem, că nu vrem, cultura acestei ţări. Prima mondializare, as spune, prima globalizare a fost una franceză. 
Spectacolul pe care-l veţi vedea este montat de un prieten si actor iminent, plin de haz şi de şarm, Jean Marie Sirgue, care, pe lângă faptul că are propria sa companie, joacă foarte des la Theatre de la Huchette, acest teatru din inima Parisului în care, de 60 de ani, se joacă, fără încetare, două piese de Eugen Ionescu: Cântăreaţa cheală şi Lecţia.

Rinocerii

Aşa cum se menţiona şi în pliantele oferite la intrarea în sală, „Rinocerii este un spectacol cu un singur personaj – Beranger – care povesteşte cum colegii şi prietenii săi s-au transformat progresiv în rinoceri. Piesa este o metaforă a instaurării totalitarismului în zorii celui de-al Doilea Război Mondial şi abordează teme ale acceptării şi rezistenţei.”

Dacă despre forţa şi vitalitatea cu care actorul francez Jean Marie Sirgue a interpretat rolul ultimului reprezentant al umanităţii nu pot să spun decât că, efectiv, m-a transbordat direct pe malul Senei, într-o călătorie sui-generis, în care muzicalitatea limbii franceze a avut, de departe, rolul principal, despre subtilităţile dramei individuale, transformată progresiv şi constant într-o dramă colectivă, pot doar să spun „Chapeau, Monsieur Eugen Ionescu!” Deşi pare că ne trimite mai degrabă la grădina zoologică decât la un „seminar” în care dezbaterile ideologice sfidează ordinea şi încrengăturile biologice, în definitiv,„Rinocerii” nu este altceva decât un vulcan în care magma este reprezentată de concepte abstracte, influenţate de curente filosofice subterane, cărora, vai!, prea mulţi „rinoceri” cu un corn  sau două, le-au răspuns afirmativ, achiesând cu o inconştienţă criminală, pseudo valorilor ideologiei naziste.

*

Cea de-a doua piesă jucată pe scena Casei de Cultură din Gura Humorului, „Cabaretul cuvintelor”, în regia lui Alexandru Nagy, montat după piesa cu acelaşi nume de Matei Vişniec, datele problemei se schimbă, deşi, n-aş plasa piesa prea departe de conceptul de teatru absurd, ba din contra. Avându-i în distribuţie pe Radu Catană, Ioana Paşca, Cristiana Savu, Alexandra Murăruş, Silvia Helena Schmidt şi Andreea Hristu, spectacolul pune sub lumina reflectoarelor povestea cuvintelor, într-un context în care cuvântul însuşi este o poveste. Cu un decor simplu – câteva hăinuţe agăţate pe umeraşe, un scaun şi o minge -, povestea din spatele cuvintelor capătă dimensiuni nebănuite, se înscrie pe traiectorii greu de anticipat şi marchează începutul unei noi ere în care geniul lui Matei Vişniec, şlefuit la şcoala maeştrilor Eugen Ionescu şi Becket, extrapolează colapsul lingvistic, datorat tehnologiei moderne, dintr-o ipoteză de lucru într-o realitate concretă, anticipată de o realitate virtuală în care Dumnezeu este înlocuit de tasta „Delete”. Entuziasm sau tristeţe, voie bună sau catastrofă planetară, totul pare a „impieta” raportul subtil dintre actor şi spectator, dirijat de bagheta unui regizor cu calităţi incontestabile – Alexandru Nagy – fapt ce mă face să cred că, o dată prins în mrejele poveştii, nimeni şi nimic nu poate să mai stea în calea obiectivului pe care orice act artistic şi-l propune, şi anume, contopirea totală dintre autor-interpret-spectator într-un melanj în care farmecul aplauzelor la scenă deschisă e singurul lucru care  contează. Un spectacol de calitate, cu actori de calitate.  

Cabaretul cuvintelor

sursa foto, arhiva personală

„Cerere în căsătorie” – Zilele „Matei Vişniec”, ediţia a IV-a

image-2010-08-10-7680171-70-matei-visniec

În perioada 8-15 mai, 2016, cea de-a patra ediţie a zilelor „Matei Vişniec”, şapte localităţi din nordul ţării – Rădăuţi, Gura Humorului, Suceava, Piatra Neamţ, Horodnicul de Sus, Bistriţa şi Vatra Dornei – vor găzdui o serie de spectacole de teatru gratuite, de Cehov, Eugen Ionesco şi Matei Vişniec. Primul spectacol din această serie, „Cerere în căsătorie” de Cehov, în regia lui Alexandru Grecu, a adus pe scena Teatrului Matei Vişniec, din Suceava, o trupă dinamică formată din Viorel Cornescu, Natalia Caraman, Eugeniu Matcovschi, Ludmila Gheorghiţă, Ion Grosu şi Valeriu Ţurcanu, trupă care s-a achitat cu brio de sarcinile trasate de pana lui Cehov, oferind din inimă pentru inimă, primind aplauze la scenă deschisă şi încântând nu doar prin dăruire ci şi prin dulcele grai moldovenesc, zăpuşit, nu-i aşa?, de o limbă rusă care, parcă n-a fost niciodată atât de iubită ca în această seară. Deşi are la bază o structură duală,  fiind compus din piesele „Ursul” şi „Cerere în căsătorie”, spectacolul curge într-o înrâurire firească şi naturală spre un final care, deşi complet diferit, formează un tot unitar şlefuit de interpretarea celor şase actori de peste Prut. Tineri, frumoşi, talentaţi şi dirijaţi de un regizor care a pornit acest proiect (ce numără 35 de actori) în urmă cu mai bine de 20 de ani, trupa din Chişinău vă invită la o „cerere în căsătorie” pe care, dacă mă întrebaţi pe mine, ar fi bine să n-o refuzaţi şi să-i spuneţi „Da!”

mv

Iată ce declara Matei Vişniec, înainte ca gongul să dea startul primelor reprezentaţii teatrale:

Vă propun în seara aceasta o întâlnire cu o trupă formidabilă de teatru care vine de acasă, de lângă noi, de la Chişinău – Republica Moldova. Românii, cum ştiţi bine, au mai multe case. Prima casă a românilor a fost limba lor. Dacă n-ar fi fost limba română, nici românii n-ar fi rămas cât de cât împreună. A doua casă a românilor a fost ortodoxia care i-a ţinut împreună. Apoi, românii mai au o casă care se numeşte România, mai au o casă care se numeşte Moldova, dar mai au şi case peste tot, pentru că sunt cu munca în Italia, Germania… Oricum, unde se duc, îşi duc cu ei această casă numită limba română şi dragostea pentru România.  Câteodată am impresia că ne întâlnim prea rar cu vecinii noştri care sunt şi prietenii noştri, şi rudele noastre… Am descoperit acolo un teatru absolut fabulos, o creativitate extraordinară, iar această companie pe care v-o prezentăm acum Teatrul Satiricus –   care a venit cu două spectacole, am spus că merită să fie cunoscută mai bine, cu atât mai mult cu cât şi Moldova şi România au puţine lucruri de exportat cu adevărat valoroase. Dar cultura este o valoare sigură. Atâta creativitate există în Moldova, sigur, ei mai au şi vinul pe care îl exportă şi în România, de altfel, dar atâta creativitate şi atâta talent… Aş spune că şi-n Moldova, ca şi-n România, se întâmplă ceva miraculos: cu cât este mai coruptă clasa politică, cu atât se nasc mai multe talente, pentru a compensa această problemă, de unde dorinţa mea de a crea acest dialog pe care-l vom continua şi după spectacol, când o să-l rog pe regizorul Alexandru Grecu să vorbească puţin, urmând ca în zilele viitoare să continuăm acest dialog. Deocamdată vă las împreună cu ei şi cu Cehov, pentru că Cehov este un autor imens, uriaş, contemporan cu Caragiale… Caragiale, din păcate, n-a trecut frontiera şi n-a reuşit să devină un autor universal pentru că limba pe care a folosit-o el este imposibil de tradus. Acum, nu ştiu să citesc, nu ştiu cum a scris efectiv Cehov în ruseşte, dar cuvintele lui au trecut mai bine în alte limbi decât cuvintele lui Caragiale. Cehov a devenit au autor universal care este jucat peste tot în lume, cel puţin în Franţa, unde, atât de des, Cehov continuă să fascineze, iată, după mai bine de o sută de ani de la moarte lui, cu mesajul său, dar şi în alte ţări din Europa, Statele Unite…  Vom „răsfira” şi noi acum, sub o formă foarte interesantă, două nuvele de Cehov, care se întrepătrund în jurul unei teme comune. Vă mulţumesc şi vă spun „Spectacol plăcut!”

sursa foto: arhiva personală şi aici

Lăsaţi copiii să…

frunza

Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că, la un moment dat, timpul ar putea să facă o buclă şi să mă pună faţă în faţă cu vremurile, vai!, din ce în ce mai apuse ale copilăriei. Nu, că nu vreau să discut despre zilele în care ghiozdanele purtau inscripţii cu semnul începătorului, erau colorate în nuanţe oribile şi aveau picioare. Da, da… Doar nu-ţi imaginezi că mergeau la şcoală levitând. Straniu, dar încă mai copilăresc…

Deunăzi am ieşit din cimitir pe la poarta de la miazăzi. Sigur, nimeni nu poate condamna fluxul gândurilor ce au căpătat, cu ocazia sărbătorilor pascale, forţa şi consistenţa unor cuirasate care au misiune de a sparge blocada instaurată de păcatul primordial, sau măcar de a-i produce o fisură. Poate doar satana. Râuri de cerneală şi de lacrimi s-au scurs în aceste zile spre estuarul tristeţii, amestecându-se şi anulându-se reciproc, în încercarea de a se transforma în sânge. În acel sânge… Primele, inscripţionate pe pomelnice, celelalte, transformate în noduri mici şi aspre, menite a ne înăbuşi durerea pe care fiecare dintre noi o datorăm pierderilor iremediabile.

Am lăsat în urmă ţara de cruci şi am păşit pe asfalt, încercând să mă abat de la preocupările metafizice spre altele mai terestre, ca un egoist veritabil care-şi închipuie că rovigneta, crema de ghete şi periuţa de dinţi pot forma oricând (dar mai ales la miezul zilei) o treime paralelă, dacă nu la fel de importantă ca cealaltă, măcar pe aproape. Liniile trasate de nişte copii pe aleea dintre blocuri, supravegheaţi de sus, de la balcoane, de către mamele lor – adevăratele monumente de iubire –, m-au aruncat direct în braţele amintirilor rătăcite printre aşchiile vremurilor demult apuse. Părea a fi un şotron, dar nu, nu era. Am privit cu atenţie sporită liniile care formau un pătrat mare, cu două culoare şi patru căsuţe, dar oricât m-aş fi străduit, nu-mi puteam aminti numele jocului. Am întrebat un băieţel care bătea mingea de peretele mâncat de igrasie al blocului din apropiere dacă ştie cum se numeşte jocul tatuat cu cretă pe asfalt.

– Frunza, îmi zise, ştergându-şi nasul cu dosul mânecii.

I-am pus mâna pe creştet, i-am ciufulit părul galben ca aurul şi am călcat pe liniile desenate, mulţumit de felul în care a decurs interogatoriul, când ochii îmi picară pe două cuvinte scrise cu cretă verde, cu litere de-o şchioapă: DMNEZEU EGZISTĂ

Mi-am întors privirea spre puştiul care bătea mingea de perete, bănuindu-l de sluţirea  cuvintelor pe care numai inocenţa copilăriei o poate justifica, dar nu mai era.

Da, DMNEZEU EGZISTĂ. Şi joacă FRNZA.