Lăsaţi copiii să…

Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că, la un moment dat, timpul ar putea să facă o buclă şi să mă pună faţă în faţă cu vremurile, vai!, din ce în ce mai apuse ale copilăriei. Nu, că nu vreau să discut despre zilele în care ghiozdanele purtau inscripţii cu semnul începătorului, erau colorate în nuanţe oribile şi aveau picioare. Da, da… Doar nu-ţi imaginezi că mergeau la şcoală levitând. Straniu, dar încă mai copilăresc…

Deunăzi am ieşit din cimitir pe la poarta de la miazăzi. Sigur, nimeni nu poate condamna fluxul gândurilor ce au căpătat, cu ocazia sărbătorilor pascale, forţa şi consistenţa unor cuirasate care au misiune de a sparge blocada instaurată de păcatul primordial, sau măcar de a-i produce o fisură. Poate doar satana. Râuri de cerneală şi de lacrimi s-au scurs în aceste zile spre estuarul tristeţii, amestecându-se şi anulându-se reciproc, în încercarea de a se transforma în sânge. În acel sânge… Primele, inscripţionate pe pomelnice, celelalte, transformate în noduri mici şi aspre, menite a ne înăbuşi durerea pe care fiecare dintre noi o datorăm pierderilor iremediabile.

Am lăsat în urmă ţara de cruci şi am păşit pe asfalt, încercând să mă abat de la preocupările metafizice spre altele mai terestre, ca un egoist veritabil care-şi închipuie că rovigneta, crema de ghete şi periuţa de dinţi pot forma oricând (dar mai ales la miezul zilei) o treime paralelă, dacă nu la fel de importantă ca cealaltă, măcar pe aproape. Liniile trasate de nişte copii pe aleea dintre blocuri, supravegheaţi de sus, de la balcoane, de către mamele lor – adevăratele monumente de iubire –, m-au aruncat direct în braţele amintirilor rătăcite printre aşchiile vremurilor demult apuse. Părea a fi un şotron, dar nu, nu era. Am privit cu atenţie sporită liniile care formau un pătrat mare, cu două culoare şi patru căsuţe, dar oricât m-aş fi străduit, nu-mi puteam aminti numele jocului. Am întrebat un băieţel care bătea mingea de peretele mâncat de igrasie al blocului din apropiere dacă ştie cum se numeşte jocul tatuat cu cretă pe asfalt.

– Frunza, îmi zise, ştergându-şi nasul cu dosul mânecii.

I-am pus mâna pe creştet, i-am ciufulit părul galben ca aurul şi am călcat pe liniile desenate, mulţumit de felul în care a decurs interogatoriul, când ochii îmi picară pe două cuvinte scrise cu cretă verde, cu litere de-o şchioapă: DMNEZEU EGZISTĂ

Mi-am întors privirea spre puştiul care bătea mingea de perete, bănuindu-l de sluţirea  cuvintelor pe care numai inocenţa copilăriei o poate justifica, dar nu mai era.

Da, DMNEZEU EGZISTĂ. Şi joacă FRNZA.