Întâlnirea noastră cu Los Leones ar fi trebuit să ne aducă bucuria calificării la Cupa Mondială din Franța, ar fi trebuit să se desfășoare sub auspiciile unei zodii ale păcii, ar fi trebuit să ne scoată din amorțeală și să ne simțim vii. Acum, când toată lumea civilizată se freacă la ochi, văzând cum stafiile trecutului bântuie de la Prîpiat la Lvov, zău că n-am nici cea mai mică urmă de regret când privesc rezultatul final: Spania – România 38-21. E o înfrângere dureroasă, e un scor nemeritat, știind potențialul nostru, dar în final, nu e chiar o catastrofă. Cine se îndoiește de valoarea judecății mele, să tragă o fugă până aici, lângă mine, la Siret, și o să conștientizeze imediat dimensiunea unei catastrofe reale.
Trupa lui Santiago m-a dus cu gândul la un alt Santiago. Santiago de Compostella. Încărcați cu polenul otrăvit al pelinului purtat de o pală de vânt tocmai din Ucraina, băieții noștri au pornit în acest pelerinaj pe cea mai dificilă rută, doar cu Rucio, măgarul pe care Sancho Panza îl vedea cal. Pirineii i-au întâmpinat cu un salut glacial prevestitor de rele, iar cerul cu o îmbrățișare perversă, ca a maorilor din team-ul spaniol, care pe vremuri stăpâneau peninsula iberică. De cealaltă parte, Los Leones, înfășurați în platoșa de aur a victoriei obținute în fața unei țări al cărui nume deocamdată nu mai vreau să-l pronunț, au făcut ce au știut mai bine și l-au cravașat pe Rocinante, provocând hemoragii serioase în apărarea noastră.
Am tot respectul pentru bătrânul Cervantes și cavalerul său, dar nu pot să mă dezic de ai mei. Și nici nu vreau. Nici dacă ne-ar fi lăsat în izmene, nu m-aș fi supărat. De altfel, în partea a doua a meciului, când pelerinajul avea să se termine și o dată cu el și chinul nostru, ai noștri au străpuns platoșa iberică ce începuse să scârțâie din toate încheieturile, dar era prea târziu. Anestezia provocată de eseurile lui Vaovasa și Simionescu n-a făcut altceva decât să-mi sporească sentimentul de frustrare.
Suntem un neam special. Pe cuvânt. Niciodată nu ne-au plăcut drumurile simple, pietruite sau asfaltate și ăsta nu e un joc de cuvinte menit să admonesteze lipsa acută a infrastructurii, ci o realitate. Nouă ne-au plăcut cărările bătute de pasul caprelor negre, ne-au plăcut tragediile insinuate de cultura populară prin celebra Mioriță, ne-a plăcut să ajungem la destinații cu picioarele sfâșiate de crestele Făgărașului, ne-a plăcut să o luăm pe calea cea mai lungă și mai sinuoasă. Nu, nu e un defect. E o calitate pe care foarte puțini o pot înțelege. Nădăjduiesc că iubitorii rugby-ului știu exact ce vreau să spun.
Eu sunt alături de acești băieți. Am încredere în ei. Știu că va fi greu, dar nu imposibil.
Una dintre condițiile care ne asigura în proporție de 99% calificarea la Cupa Mondială din Franța era să câștigăm meciurile cu Portugalia și cu Spania. Prima parte a acestei condiții a fost îndeplinită, urmează testul de la Madrid.
– Florine, spune-ne, te rog,cum a fost lupta cu lusitanii? Care crezi că a fost impulsul care a făcut ca imposibilul să devină posibil și să răsturnăm scorul?
– A fost un meci greu și ne așteptam la asta, am avut o primă repriză cu multe greșeli neforțate apoi a urmat un restart la pauză. Știam că dacă nu intrăm în joc destul de devreme nu vom avea timp să revenim. Am avut o bancă foarte bună și schimbările au fost făcute în timp, asta ne-a ajutat, apoi am construit pas cu pas fiecare fază, iar de fiecare dată când am ajuns în jumătatea lor am concretizat.
– Cât de important a fost aportul publicului care a susținut echipa din primul până în ultimul minut?
– A fost foarte important. Publicul ne ajută foarte mult în momentele grele, este acea gură de oxigen, acel imbold crucial care ne aduce înapoi în joc; pe aceasta cale vrem să-i mulțumim, pentru că fiecare meci a fost jucat cu casa închisă. Noi sperăm ca la meciul cu Georgia să nu mai avem restricții și să putem juca la capacitatea maximă a stadionului.
– Victoria cu Portugalia, mai exact spus, felul în care am reușit remontada, ne dă dreptul să credem într-o victorie cu Spania. Va fi un meci mai dificil decât cel cu Portugalia?
– Mai dificil nu pot să spun, toate meciurile au fost dificile, în felul lor. Ce pot să spun însă este că în această campanie de calificare, unde orice punct contează, fiecare meci a fost tratat ca o finală, iar noi nu ne permiteam să călcăm gresit. O victorie mâine, în Spania, ne poate pune într -o poziție bună în clasamentul calificării la Cupa Mondială. Echipa Spaniei este asemănătoare Portugaliei, au linia de troacari destul de rapidă, dar cu o grămadă mult mai bună. Oricum, noi mergem în Spania cu temele făcute și trebuie să venim acasă cu o VICTORIE !
– Victoria Spaniei la Moscova a fost o surpriză sau Spania este cu adevărat una dintre nucile tari ale acestei grupe?
– Nu, n-a fost o surpriză, știam că va fi un meci disputat și că rușii nu vor ceda ușor, dovada a fost meciul disputat până în ultimul minut în care rușii au greșit și i-au costat victoria.
– Care este atmosfera generală în cadrul lotului?
– Atmosfera este bună, venim după două victorii mari și suntem pregătiți pentru meciul de duminică împotriva Spaniei.
– Noi vom fi alături de voi, chiar dacă meciul se va disputa în deplasare, și sperăm să vă întoarceți cu o victorie!
– Suntem obligați să ne întoracem acasă cu o victorie care ne apropie foarte mult de calificarea la Mondialele din Franța
Vă mai amintiți de filmele indiene în care drama era dusă spre paroxism? În care el își pierdea picioarele, copilul rămânea pe drumuri, iar dușmanul jubila? În care totul era dublat de muzica aceea duioasă ce avea darul de a stoarce de lacrimi și ultimul mohican de pe rândul 14, care prefera realitatea palpabilă a unei halbe de bere în locul aceleia proiectate pe cearșaf?
Ei bine, ca să nu mai ardem fitil în van, să spunem că sâmbătă, indienii au lăsat loc liber portughezilor. Cu o regie și un scenariu previzibil pentru marea majoritate a cunoscătorilor, dar și a nepricepuților bine intenționați, lusitanii se prezentau la poarta Templului nostru c-o năframă-n vârf de băț, verde cu inserții roșii, de parcă ar fi debarcat în America Centrală, nu în București.
Portugalia, care făcuse o figură mai mult decât frumoasă la Tbilisi, unde remizase cu Georgia, și unde, dacă-mi permiteți, putea să și câștige, se prezenta la București cu un moral care-i dădea dreptul să spere la un meci bun și de ce nu la o victorie. Să știți că ăștia nu-s duși la biserică prea des. Ăștia, încă de la Vasco da Gama și până la Cristiano Ronaldo, au dovedit că pot fi joviali și pragmatici, prin urmare, dacă vor să-ți bage un mort în casă, te rezolvă. Ba mai mult, îți lasă și cartea de vizită în cazul în care tu însuți ai avea de gând să dai ortul popii…
Numai că… Stați așa oleacă, să-mi suflec mânecile. Bun. Deci, băi, lusitanule care ești tu lusitan și care crezi că Tbilisi are tot atâtea silabe câte are și Bucureștiul, Arcul de Triumf nu e locul potrivit în care să-ți etalezi tatuajul. Nu! Aici, din clipa în care pășești pe iarbă și până în clipa în care urci în autocar, te paște spectrul nemuritor al unor exploratori ai sufletului acestei nații, care au preferat să navigheze prin memoria nescrisă a celei mai frumoase istorii de pe pământ, nu de pe oceane. Și-ți mai spun ceva. Aici, în Casa Rugby-ului Românesc, se vorbește în șoaptă, că altfel te frigi la degete și, zău, că nu e prea plăcut.
Să recunoaștem: portughezii ne-au pus la punct în prima jumătate a meciului. Treisferturile lor, așa după cum ne așteptam și după cum evoluaseră în Georgia, au tăiat adânc în trupul apărării noastre, sădindu-ne în inimi pelinul îndoielii. Închid ochii și văd incursiunile de pe parte dreaptă și zâmbetul perfid al celui care culcase balonul dincolo de linie, închid ochii și aud murmurul tribunei, închid ochii și aproape că nu mai vreau să-i deschid. Doare. Ustură. Curge sânge.
În repriza a doua mi-am mutat obiectivul foto cu fața spre Biserica Cașin. Voiam să surprind expresiile băieților noștri porniți în urmărirea lusitanilor. Voiam să las încrustate pe fila acestei zile chipurile de daci liberi, pentru care Roma nu era altceva decât reprezentanta unor păgâni, voiam să imprim pe retină imaginea unui potențial dezastru, voiam, în cinismul meu de martor tăcut și rece, să simt ce simțise și Kevin Carter, când pozase vulturul care aștepta să moară fetița subnutrită… Urâtă și sublimă meserie de fotograf!
Eu nu am văzut meciul! Vorbesc serios. Da, eram acolo, da, toată ființa mea vibra în tonul celor care încurajau naționala noastră, dar jur că din tot meciul am rămas doar cu o singură imagine: cea a echipei noastre blocate undeva, la 30 de cm de buturile lusitanilor. Cineva, un suporter pentru care realitatea valora exact cât conținutul de bere din paharul lui de plastic, înjură stâlpul din stânga, care se încăpățânează să ne blocheze, de parcă ar fi fost făcut din palmier, nu din stejar, și aproape că-mi vine să-i dau dreptate. Îmi vine să las aparatul jos și să-mi lipesc umărul de umărul lui Andrei Gorin, care trage după el înaintarea noastră, îmi vine să cuprind glezna lui Alex Savin și s-o mut cu 2 cm mai în față, îmi vine să șterg linia de țintă și s-o mut cu două degete mai aproape de Macovei, îmi vine să șterg sudoarea de pe chipul lui Surugiu, ca să vadă mai bine unde-s coechipierii, îmi vine să trag de lună cu o sfoară și să provoc o maree în apărarea lusitană, ca să mai ia din povara ce apăsa pe umerii băieților noștri, îmi vine să regret că nu sunt un fir de iarbă de sub crampoanele alor noștri…
Nu știu dacă Mănăstirea Cașin, care trona peste destinul acestei bătălii, avea timp pentru timpurile noastre, nu știu dacă îngerii care găsesc pe bolta ei locaș de odihnă și-au întins aripile peste crucea de pe umerii noștri, nu știu dacă lacrimile de tristețe care susurau la colțurile ochilor noștri erau mai divine decât cele de bucurie, care ne înnobilau obrajii, nu știu dacă lacrimile lui Alin Petrache, care spunea ”Acolo, în iarbă, sunt românii de care avem nevoie!” sunt și ale mele și ale tale, știu doar că din melanjul de lacrimi și îngeri nu poate să răsară decât bucuria, în sensul ei cel mai mistic și mai intim cu putință. Și asta e tot ce contează.
Să fi fost miercuri sau joi? Nu știu exact, dar m-am trezit că fredonez o melodie pe care n-o mai auzisem de ceva vreme. O cânta Proconsul:
De la ruși vine fata! Am să-mi iau un pandativ, Un lanț cu prezervativ.
Mda. Frumos. E drept nu chiar atât de frumos încât să-l fredonez pe sub mască și sâmbătă, când aveam să ne întâlnim cu rușii, așa că am dat un refresh și am trecut pe ceva mai substanțial, nu de alta, dar mi-era jenă de memoria lui Petru I, cel care le-a tăiat bărbile boierilor. Uneori și capetele. Prin urmare, am considerat că Șostakovici e mai potrivit cu atmosfera și am intrat în incinta Stadionului Arcul de Triumf, făcând piruete pe Valsul al Doilea. Nu mă credeți? Întrebați stewardul de la intrare.
Îmbrăcați într-un roșu (de ce nu mir?) aprins, de pe care se scurgeau niscaiva dâre albe lăsate de săniile din Irkutsk, rușii au ieșit primii la încălzire cu soarele bătându-le în ceafă. Înalți, bine clădiți, mă rog, nu chiar așa de răsăriți încât să ne cadă femeile ca spicele de grâu, oaspeții noștri păreau a fi optimiști, fie doar pentru faptul că ne bătuseră în ultimul meci de la Soci, cu 18-13.
De cealaltă parte, îmbrăcați în culorile Soarelui și încinși la mijloc de brâurile decupate din poveștile lui Creangă, ai noștri pășeau peste grilajul de umbre ce se întindea pe jumătate din teren cu gândul la revanșă. Doamne, cât urăsc limbajul de lemn. Hai să fim serioși! OK, revanșă să fie, dar pun pariu că în mintea unui sportiv român care înfruntă un sportiv rus e oleacă mai mult decât dorința de revanșă. Nu știe nimeni ce era în mintea și sufletele lui Boldor, Bălan, Macovei, Plai, Dumitru, Rupanu sau Cojocaru și a noastră, a tuturor, și poate că e mai bine așa. If you know what I mean…
Cert e că, deși n-are, poate, relevanță pentru noi, bărbații, faptul că ai noștri erau și mai bine clădiți și mai frumoși decât ei, asta nu înseamnă că n-ar avea relevanță pentru femeile noastre, prezente într-un număr destul de consistent azi pe Arena de lângă Parcul Herăstrău. Nu ne putem pune rău cu ele, că mâncăm rece o săptămână…
Să disecăm o țâră ițele.
Că ne plac sau nu superstițiile, începem meciul cu stângul, când Dragoș Ser vede roșu în fața ochilor și este expulzat timp de 10 minute. Rușii beneficiază de un eseu de penalitate, iar asta îmi alimentează starea de neliniște deja afectată de incursiunile tăioase ale uverturii lor. Dar nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii, prin urmare, tribuna simte momentul de slăbiciune a tricolorilor și intervine prompt. N-ai cum, mă, să-ți lași odorul la greu, oricâte pozne ar fi făcut. Și uite așa, susținuți de încurajările spectatorilor care strigau ”România! România! Stejarii! Stejarii!” băieții noștri găsesc limanul prin Cojocaru, Boldor și Macovei. Mai dăm și noi un croșeu, mai dau și ei un upercut, și uite așa, conducem la pauză cu 24-7.
Repriza a doua însă…
Repriza a doua, sincer să fiu, nu mi-a plăcut deloc. Am vrut chiar să plec. Știți cum e? E ca și cum un tată blond abia așteaptă să-și vadă pentru prima oară pruncul la maternitate și când îi este prezentat, vede că bebelușul are culoarea lui Kanye West. În fine, shit happens… Dar nu m-a lăsat Ștefan, amicul cu care am tras azi rafalele foto. Ce să vezi? Se trezise unchiu Vania, mă. Da nu așa… Nu știu ce dracu au băut rușii din samovarul lor, dar păreau că au o viteză în plus, o mână în plus și un picior în plus. Știu, sună ca naiba, dar ăsta-i adevărul. Și uite așa, pe nesimțite, s-au apropiat de noi. Minutul 70 al meciului va fi încrustat pe una dintre bornele mele personale cu litere de aur. După o lungă și interminabilă fază de atac precum noaptea de la Sankt Petersburg, Rupanu plonjează spectaculos în terenul bulubacilor, iar Plai, humorean de-al meu, care nu știe de glumă, o dă printre bețe, făcându-și milă de sistemul meu nervos. Deci, oameni buni, jur, am slăbit un kilogram în minutul 70. Ba am și răgușit, deși nu-mi amintesc să fi țipat. Oi fi țipat în mine, naiba știe, nici asta nu-mi amintesc, dar în final, deși Parhomenko culcă balonul în terenul nostru, m-a sunat Plai de pe teren să mă liniștească, pentru că deja văzuse că-s livid: stai calm, Mariuse. Și o mai dă o dată la bețe.
Scor final 34-25 și doi humoreni înscriși pe lista marcatorilor: Macovei și Plai. Putea fi mai frumos de atât? Nu cred.
Nu știu dacă Unchiul Vanea survolează spațiul aerian al Ukrainei în drum spre casă, probabil că nu, deși, dacă aș fi în locul pilotului, aș da o voltă, așa, la mișto, să se știe cine e jupânul, dar știu sigur că înfrângerea lor a fost firească. Nu cred că au ce să-și reproșeze. Pe de altă parte, pentru băieții noștri, strânși în jurul Cupei Kiseleff, papilele gustative mângâiate de bulele șampaniei sunt răsfățate cu măsură, nu de alta, dar dacă sâmbăta asta am avut de-a face cu profesioniști în ale samovarului, ca să nu zic în ale vodcii, sâmbăta viitoare vin lusitanii cu vinurile lor și mă tem că dacă ne-om lăsa amăgiți de darurile ce ni le aduc, om sfârși precum troienii, care, după ce văzuseră ditamai calul în curtea lor, au exclamat: așa ceva nu există!
Echipa României: 1. Vasile Balan (CSA Steaua), 2. Ovidiu Cojocaru (CSM Ştiinţa Baia Mare), 3. Alexandru Gordaş (CS Dinamo), 4. Marius Antonescu (Bourg en Bresse), 5. Adrian Moţoc (Stade Aurillac), 6. Cristi Chirica (Sporting Club Appameen), 7. Dragoş Ser (CSA Steaua), 8. Mihai Macovei C (Colomiers), 9. Gabriel Rupanu (SCM Timişoara), 10. Tudor Boldor (CSA Steaua), 11. Nicolas Onuţu (CS Vienne), 12. Jason Tomane (CSM Ştiinţa Baia Mare), 13. Hinckley Vaovasa (CSA Steaua), 14. Ionuţ Dumitru (CSA Steaua), 15. Marius Simionescu (CS Dinamo). Rezerve: 16. Tudor Butnariu (CSA Steaua), 17. Constantin Pristăviţa (CSM Ştiinţa Baia Mare), 18. Alexandru Ţăruş (Rouen), 19. Marius Iftimiciuc (Perigueux), 20. Andre Gorin (RCHCC), 21. Alexandru Bucur (CSM Ştiinţa Baia Mare), 22. Daniel Plai (CSA Steaua), 23. Paul Popoaia (CSM Ştiinţa Baia Mare).
Marius Gabor 