Lacrimi și îngeri

Vă mai amintiți de filmele indiene în care drama era dusă spre paroxism? În care el își pierdea picioarele, copilul rămânea pe drumuri, iar dușmanul jubila? În care totul era dublat de muzica aceea duioasă ce avea darul de a stoarce de lacrimi și ultimul mohican de pe rândul 14, care prefera realitatea palpabilă a unei halbe de bere în locul aceleia proiectate pe cearșaf?

Ei bine, ca să nu mai ardem fitil în van, să spunem că sâmbătă, indienii au lăsat loc liber portughezilor. Cu o regie și un scenariu previzibil pentru marea majoritate a cunoscătorilor, dar și a nepricepuților bine intenționați, lusitanii se prezentau la poarta Templului nostru c-o năframă-n vârf de băț, verde cu inserții roșii, de parcă ar fi debarcat în America Centrală, nu în București.

Portugalia, care făcuse o figură mai mult decât frumoasă la Tbilisi, unde remizase cu Georgia, și unde, dacă-mi permiteți, putea să și câștige, se prezenta la București cu un moral care-i dădea dreptul să spere la un meci bun și de ce nu la o victorie. Să știți că ăștia nu-s duși la biserică prea des. Ăștia, încă de la Vasco da Gama și până la Cristiano Ronaldo, au dovedit că pot fi joviali și pragmatici, prin urmare, dacă vor să-ți bage un mort în casă, te rezolvă. Ba mai mult, îți lasă și cartea de vizită în cazul în care tu însuți ai avea de gând să dai ortul popii…

Numai că… Stați așa oleacă, să-mi suflec mânecile. Bun. Deci, băi, lusitanule care ești tu lusitan și care crezi că Tbilisi are tot atâtea silabe câte are și Bucureștiul, Arcul de Triumf nu e locul potrivit în care să-ți etalezi tatuajul. Nu! Aici, din clipa în care pășești pe iarbă și până în clipa în care urci în autocar, te paște spectrul nemuritor al unor exploratori ai sufletului acestei nații, care au preferat să navigheze prin memoria nescrisă a celei mai frumoase istorii de pe pământ, nu de pe oceane. Și-ți mai spun ceva. Aici, în Casa Rugby-ului Românesc, se vorbește în șoaptă, că altfel te frigi la degete și, zău, că nu e prea plăcut.

Să recunoaștem: portughezii ne-au pus la punct în prima jumătate a meciului. Treisferturile lor, așa după cum ne așteptam și după cum evoluaseră în Georgia, au tăiat adânc în trupul apărării noastre, sădindu-ne în inimi pelinul îndoielii. Închid ochii și văd incursiunile de pe parte dreaptă și zâmbetul perfid al celui care culcase balonul dincolo de linie, închid ochii și aud murmurul tribunei, închid ochii și aproape că nu mai vreau să-i deschid. Doare. Ustură. Curge sânge.

În repriza a doua mi-am mutat obiectivul foto cu fața spre Biserica Cașin.  Voiam să surprind expresiile băieților noștri porniți în urmărirea lusitanilor. Voiam să las încrustate pe fila acestei zile chipurile de daci liberi, pentru care Roma nu era altceva decât reprezentanta unor păgâni, voiam să imprim pe retină imaginea unui potențial dezastru, voiam, în cinismul meu de martor tăcut și rece, să simt ce simțise și Kevin Carter, când pozase vulturul care aștepta să moară fetița subnutrită… Urâtă și sublimă meserie de fotograf!

Eu nu am văzut meciul! Vorbesc serios. Da, eram acolo, da, toată ființa mea vibra în tonul celor care încurajau naționala noastră, dar jur că din tot meciul am rămas doar cu o singură imagine: cea a echipei noastre blocate undeva, la 30 de cm  de buturile lusitanilor. Cineva, un suporter pentru care realitatea valora exact cât conținutul de bere din paharul lui de plastic, înjură stâlpul din stânga, care se încăpățânează să ne blocheze, de parcă ar fi fost făcut din palmier, nu din stejar, și aproape că-mi vine să-i dau dreptate. Îmi vine să las aparatul jos și să-mi lipesc umărul de umărul lui Andrei Gorin, care trage după el înaintarea noastră, îmi vine să cuprind glezna lui Alex Savin și s-o mut cu 2 cm mai în față, îmi vine să șterg linia de țintă și s-o mut cu două degete mai aproape de Macovei, îmi vine să șterg sudoarea de pe chipul lui Surugiu, ca să vadă mai bine unde-s coechipierii, îmi vine să trag de lună cu o sfoară și să provoc o maree în apărarea lusitană, ca să mai ia din povara ce apăsa pe umerii băieților noștri, îmi vine să regret că nu sunt un fir de iarbă de sub crampoanele alor noștri…

Nu știu dacă Mănăstirea Cașin, care trona peste destinul acestei bătălii, avea timp pentru timpurile noastre, nu știu dacă îngerii care găsesc pe bolta ei locaș de odihnă și-au întins aripile peste crucea de pe umerii noștri, nu știu dacă lacrimile de tristețe care susurau la colțurile ochilor noștri erau mai divine decât cele de bucurie, care ne înnobilau obrajii, nu știu dacă lacrimile lui Alin Petrache, care spunea ”Acolo, în iarbă, sunt românii de care avem nevoie!” sunt și ale mele și ale tale, știu doar că din melanjul de lacrimi și îngeri nu poate să răsară decât bucuria, în sensul ei cel mai mistic și mai intim cu putință. Și asta e tot ce contează.