Au revoir Monsieur Boonen!

 

M-am întrebat de multe ori de ce sunt sclavul nostalgiilor? De toate felurile. Se spune că Dumnezeu a lăsat fiecărei specii în parte atâta inteligenţă cât îi este necesară pentru a supravieţui, înmulţi şi apăra. De pildă, la ce i-ar folosi cărăbuşului să ştie că preşedintele Siriei îşi gazează poporul? La nimic.  Ce s-ar face elefantul dacă ar şti că Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii? Probabil ar trage o băşină imensă apoi s-ar pune pe bârfit prin infrasunete. Şi exemplele ar pute continua. Numai omului i s-au dat toate rebuturile picate de la mesele uriaşilor pe ale căror umeri se rezemau, de-a valma, continentele Universului văzut şi nevăzut.

De fapt să fiu sincer până la capăt, nu despre asta voiam să vorbesc. La dracu`! Bag seama că un soi de blestem dulceag mă face  să pierd esenţa lucrurilor şi să mă rătăcesc prin periferii. Ei, şi ce? E dreptul meu! Până la urmă, nici Fleming  n-ar fi descoperit penicilina dacă n-ar fi uitat o lamelă descoperită pe bancul de lucru, aşa că…

Mâine, 9 aprilie 2017, voi depune la Primărie o sesizare prin care voi cere să fiu scos din rândul plătitorilor de taxe şi impozite, să fiu radiat din arhivele Evidenţei Populaţiei şi să fiu înscris în analele arhivate la categoria „Zvon”. Ce poate fi mai frumos decât să-ţi trăieşti nemurirea printre răhăţei de şoareci, înconjurat de curcubeie cu gust de caşcaval, uitat de semeni şi iubit de ciocli?

Mi-am făcut datoria. Cu vârf şi îndesat. Am plătit în stânga, am plătit în dreapta. Ajunge. Vreau şi eu o duminică în care nostalgiile să se transforme în napolitane, regretele în ceşti de cafea. Şi ştiţi ceva? Să mor eu dacă nu fac rost de una. Cu orice preţ! Chiar mâine. Să-i văd şi eu pe alţii cum trag să moară inhalând arome de sulf, lăcrimând ca crocodilii şi suspinând ca văduvele în faţa nostalgiei servite de un ciclist cu nume de desen animat: Tom Boonen.

Doamne, tare mi-a mai plăcut belgianul ăsta! Nu mă înţelegeţi greşit. N-am un fetiş faţă de naţiunea asta mică, împărţită între valoni şi flamanzi (flamanzi am spus, nu flămânzi) şi nici slăbiciuni ce-ar putea să vă pună pe gânduri. Câtă vreme am suspinat urmărind Baywatch, nu pot fi bănuit de nimic neortodox.

Tom Boonen a explodat în lumea ciclismului în 2002, când a terminat pe locul 3, în spatele lui Johan Museeuw , într-o echipă americană preocupată cu scrierea câtorva capitole în istoria în Marii Bucle: US Postal. Din 2003, Tom Boonen a trecut la Quick Step. Şi n-a mai plecat de acolo. Paisprezece ani. Chiar nu mă interesează statistica, de aceea n-o să spun cât, unde şi de câte ori a câştigat curse ori etape,  ceea ce vreau să mărturisesc însă e că niciodată nu m-a dezamăgit. Nici măcar când a fost depistat cu oleacă de cocaină în sânge. Păi cum? Numai Maradona avea liber la atingerea frecvenţelor înalte? Ca să nu le spun exclusiviste. Până la urmă, şi caii se împuşcă, nu-i aşa?

Uriaşul de un metru nouăzeci şi doi se retrage mâine din ciclism. În aceeaşi cursă în care a înregistrat primul mare rezultat, ca sportiv profesionist. În acelaşi iad care a îngenuncheat îngeri, mozolindu-i cu noroi pe feţe, în aceeaşi cursă unică în Univers, în care pavatele, aidoma unor găuri negre, înghit cu viteza luminii suspinele cicliştilor pentru care nu există decât o singură ieşire, la fel de îndepărtată precum facerea lumii: pista velodromului din Roubaix. Aş putea să spun că de mâine, sportul în general şi ciclismul în special, va fi mai sărac. Prostii! Va fi mai bogat! În nostalgii! Şi asta nu e puţin…

Voi agăţa alături de melodiile tinereţii mele, de aromele pâinii calde, pentru care stăteam şi câte două ore la coadă, de zâmbetele pline de subînţelesuri ale celor mai mari, care-mi căutau pricină doar pentru că mă născusem mai târziu decât ei şi-mi voi lua rămas bun de la încă o legendă care se retrage la ale ei, sătulă de dat autografe pe şepci, şosete, sâni ori bilete ce tramvai.

Să auzim numai de bine, Mr. Boonen, şi să ne chemi la masa pe care, de bună seamă că o vei da tuturor celor care te-au îndrăgit, ca un pensionar ce se respectă. Ce mai contează că noi vom fi senili? Important e că vom fi nostalgici.

sursa foto: http://www.velonews.com

 

Reclame

Şi eu sunt un copil al Voroneţului

Nu poţi vorbi despre Voroneţ fără să-ţi imaginezi cerul coborât pe frescă, fără să auzi dangătul clopotelor umplând văile şi fără să-l vezi pe Daniil Sihastru mângâind îndoielile Măriei Sale Ştefan cel Mare şi Sfânt. Rădăcinile neamului românesc înfipte pe aceste pământuri binecuvântate sunt dovada vie a faptului că, dincolo de trecerea veacurilor, sămânţa creştinătăţii şi-a găsit matca potrivită pentru a-şi înălţa rugul spre cer, ca o oglindă menită să întoarcă, în măsura în care iubirea poate şi trebuie să fie măsura tuturor lucrurilor, ceea ce a primit încă din prima zi în care omului i s-a spus: umple pământul şi supune-l!

Sâmbătă, 18 iunie, 2016, la Biblioteca Judeţeană I. G. Sbiera, a avut loc lansarea volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”, apărută  la Editura Doxologia, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi îngrijit de Monahia Dr. Gabriela Platon şi Conf. Dr. Carmen Cornelia Balan, în prezenţa unui public pentru care picătura de spiritualitate, care-şi face loc printre gadgeturile secolului XXI, e mai atractivă decât confortul binemeritat al unui weekend. Oficiind rolul de gazdă, directorul Bibliotecii Judeţene I. G. Sbiera, domnul Gabriel Cărăbuş, spunea:

P1100220-001„Bine aţi venit la Biblioteca Bucovinei pentru a participa, între prieteni, cu prieteni, la această lansare de carte cu o profundă aplecare spre spiritualitatea românească, spre spiritualitatea din Bucovina. Sfânta Mănăstire Voroneţ, 25 de ani de la reînfiinţare, se lansează astăzi, în prezenţa invitatului special, pe care-l avem alături de noi, şi anume Stavrofora Irina Pântescu, Maica stareţa a Mănăstirii Voroneţ, care a binevoit să răspundă pozitiv acestei chemări, atât a maicii Gabriela Palton şi a Conf. Dr. Carmen Cornelia Balan, cât şi a noastră, a Bibliotecii, de a o organiza şi aici, în Cetatea Sucevei, printre suceveni, după lansarea care a avut loc în urmă cu două săptămâni la  Mănăstirea Voroneţ.”…

În continuare, au fost invitaţi să ia cuvântul:

Dr. Alis Niculică

P1100222„În zi de sărbătoare, paşii credincioşilor se îndreaptă spre biserică. Este normal ca bucuria pământeană să fie însoţită de recunoştinţă faţă de cel ce poate face totul, de smerenie. Dumnezeu ne însoţeşte paşii, oriunde ne-am afla, dar nicăieri prezenţa Sa nu este la fel de puternic simţită ca într-o mănăstire. În mănăstire, zi şi noapte, monahii şi monahiile se roagă neîncetat pentru noi, păcătoşii, care trăim în această existenţă efemeră, dar şi pentru ţara noastră dragă. Anul acesta este unul de mare sărbătoare pentru Sfânta Mănăstire Voroneţ. Se împlinesc 25 de ani de la redeschiderea mănăstirii, 25 de ani de stăreţie rodnică a Maicii Stavrofore Irina Pântescu, şi se lansează o caret ce poarte titlul „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”.  […] Mănăstirea Voroneţ, ctitorită ca mănăstire pentru monahi în 1488 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare cu o rapiditate care i-a uimit pe contemporani, între 26 mai şi 14 septembrie, şi-a îndeplinit menirea cu prisosinţă până la 1775. În mănăstirile Moldovei existau ateliere din care au ieşit cărţi, broderii, ţesături, vase de cult lucrate în argint, sculpturi în lemn, dar şi şcoli unde învăţau carte viitorii slujitori ai altarului. Viaţa monahală a fost întreruptă în 1782 când stăpânii austrieci au decis desfiinţarea şi secularizarea averilor mănăstirilor din Moldova, O parte din construcţiile anexe au dispărut în timp, iar multe valori s-au pierdut. În perioada comunistă, în ultimii ani, nu a fost voie să se facă slujbe în biserica de la Voroneţ, a venit în schimb, descătuşarea din 1989 şi, cu voia lui Dumnezeu, în 1991, a fost reînfiinţată Mănăstirea Voroneţ, de această dată, ca Mănăstire de maici, în frunte cu Monahia Irina Pântescu”…

Dr. Alexandru Ovidiu Vintilă

P1100224-001„Volumul „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare” stă sub semnul echilibrului empatic, fiind alcătuit cu rigoare, sistemic, atât în privinţa credinţei cât şi cea a culturii, conjugându-se exemplar. Trebuie să precizăm că toate acestea se datorează Monahiei Gabriela Platon şi universitarei Carmen Cornelia Balan, persoanele care au îngrijit cartea de faţă, apărută în condiţii grafice excelente. Volumul conferă spaţiu pentru dialog, un apel ferm la criteriul lucidităţii şi nu în ultimă instanţă, o invitaţie la bucuria aniversării a 25 de ani de la redeschiderea mănăstirii Voroneţ ca obşte monahală de maici, sub oblăduirea stareţei Irina Pântescu. Lucrarea este una de substanţă alcătuită rotund, de la început şi până la ultima filă, suscitând interesul cititorului. Atenţia este captată încă din debutul ei. Primele texte ale volumului „Popas aniversar binecuvântat de Dumnezeu”, semnat de Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen, şi „De unde mie cinstea aceasta?”, semnat de Stavrofora Irina Pântescu, sunt exemple elocvente care demonstrează afirmaţia de mai sus. […] Judicios structurată cartea cuprinde un preambul precum şi următoarele capitole „Amintiri şi gânduri”, „Studii şi articole” şi „Restituiri”. Mulţi dintre autorii textului din volum sunt nume importante ale vieţii spirituale,  artistice şi culturale din România: Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Macarie Drăgoi, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Ana Blandiana, Magda Ciopraga, Angela Gheorghiu, Mihai Iacobescu, Virgiliu Polizu şi alţii. Vocaţia creştină a desăvârşirii este o constantă decelabilă, privind în ansamblu, un florilegiu, o însumare care depune mărturie despre ceea ce a fost este şi va fi Sfânta Mănăstire Voroneţ.”…

Conf. Dr. Carmen Cornelia Balan

P1100231[…] „Această carte este realizată, nu cu sprijinul , nu cu gândul, nu cu blagoslovenia maicii stareţe, ci sub directa ei supraveghere. Maica stareţă, de câte ori aveam câte o problemă şi o dezbăteam, venea şi făcea ordine. Când se încingeau spiritele, spunea o istorie, cu vocea dumneaei caldă, tensiunea se dezamorsa, iar treaba putea să meargă înainte. Drept este să fie ştiut că, dincolo de strădania noastră, întreaga obşte a mănăstirii, toate măicuţele au avut un rol la această carte, şi ştiţi de ce? Pentru că au citit să vadă dacă sunt greşeli, pentru că au fost capul limpede. Toate. Pentru că la Voroneţ nu există specializare. Toată lumea face de toate. Toată lumea pictează, toată lumea e la bucătărie, toată lumea e la strană, şi iată că toată lumea face de toate.”…

Monahia Gabriela Platon

P1100237-001

„O să vă spun câteva cuvinte despre minunata frământare prin care am trecut pentru a duce la bun sfârşit această carte: am văzut că se practică în mediul universitar genericul In honorem, însemnând că unui profesor care a ostenit cu minţile sale şi a mobilizat minţile tinerilor studenţi, ca să ducă mai departe frământările acestea, i se dedică de către un coleg un articol din propriile sale lucrări, onorându-l, astfel, printr-un studiu care se publică în volum, sub genericul In honorem. De ce numai în mediul universitar? Măicuţa noastră stareţă nu merită un astfel de generic? Din acest motiv ne-am dorit să fie nu doar o carte de amintiri, de gânduri, ci să cuprindă şi studii ale unor cercetători care să onoreze pe măicuţa noastră stareţă. Iată de ce conţinutul acestui volum este atât de variat şi de bogat! De ce am vrut atât de mult s-o onorăm şi să ne bucurăm de dumneaei? Pentru că este prima care, după schimbarea regimului din ţara noastră a reuşit să mobilizeze restauratorii de monumente, care erau plătiţi din fonduri de stat, să-i facă să accepte un dialog cu cei care sunt responsabili şi să schimbe mentalităţile. Vremurile fiind mai grele, cum ştim, oprindu-se finanţările pentru restaurări, măicuţa stareţă a fost prima din ţară noastră care a plătit parte din restaurarea bisericii, printr-o bună chivernisire a banilor. Maica stareţă, la Voroneţ, în primul rând a construit o obşte, iar acum după 25 de ani, mă întreb Ce e mai greu? Începutul sau ceea ce urmează? De obicei se spune că începutul este mai greu, şi, într-adevăr, ne-a fost greu, dar ne-a fost şi foarte uşor pentru că măicuţa stareţă, cu experienţa dumneaei, cu puterea harică a sfinţiei sale, a făcut ca lucrurile să meargă bine, să meargă în paşi, poate într-un ritm nu foarte alert, dar siguri. […] Cei care au lucrat la noi, la refacerea chiliilor, la restaurări, au învăţat ca, în măicuţa stareţă, să aibă un partener de dialog competent. Voroneţul este un nume. La Voroneţ nu putem noi să hotărâm ce să facem. Voroneţul, prin identitatea sa, de atâtea secole, ne impune celor care suntem acum temporar în slujba Voroneţului, un anume tip de comportament, un anume tip de gândire. Trebuie cântărit ce poţi să faci, cu ce materiale poţi să vii la orice mică reparaţie, pentru că toate aceste materiale moderne, care sunt avantajoase, pe de o parte, pot să dăuneze tradiţiei de a recondiţiona un monument, cu responsabilitate”…

Stavrofora Irina Pântescu

P1100246-001

„Cuvântul Sfintei Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care o întâmpină pe Maica Domnului, spunând De unde mie cinstea aceasta? îl spun şi eu: De unde mie cinstea aceasta? Nu m-am născut într-o familie de boieri, ci de ţărani, de muncitori ai pământului. Am rămas orfană de tată la 3 ani şi jumătate, am cunoscut criza şi apoi războiul cu foametea şi cu tot ce a urmat după, dar un lucru a fost care m-a condus toată viaţa: credinţa în Dumnezeu. Căci El le rânduieşte pe toate. Dacă te laşi în voia Lui, El te povăţuieşte. Se spune: Facă-se voia Ta! aşa că, voinţa mea a fost supusă lui Dumnezeu. Ce aş fi putut să fac eu, o singură persoană, dacă nu erau şi maicile din jurul meu, care să lucreze, care să fie disciplinate, care să asculte, care să colaboreze? Am tras toate în acelaşi jug şi am avut acelaşi ţel. Înainte de a veni la Voroneţ, eram ghid la Moldoviţa. Veneau turiştii şi spuneau că la Voroneţ nu este niciun fel de ghid… Şi atunci, văzând că lucrurile nu se mişcă în adevărata dimensiune a ceea ce trebuia să se facă pentru rădăcinile vechi, ca să poată să-şi tragă seva cei noi, am zis să facem cumva şi să contribuim la punerea în adevărata sa valoare a Sfintei Mănăstiri de la Voroneţ.  Aşa am ajuns la restaurarea picturii interioare, cu schimbarea acoperişului şi cu celelalte. O parte dădea statul, o parte noi, pentru că, altfel,  restauratorii nu-şi terminau treaba. În felul acesta s-a putut realiza la Voroneţ ceea ce este astăzi. S-ar putea spune că e o mândrie. Eu vă spun că nu este o mândrie, ci este demnitate naţională. Nu am vrut să accesăm fonduri europene. Am spus aşa: se întoarce în mormânt Măria Sa când vede că ne-a lăsat ce ne-a lăsat moştenire şi noi trebuie să cerem, să întindem mâna la Occident. Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a putut face… N-am putut să fac imediat. Mai întâi am strâns materialele. Şi Măria Sa, la fel făcea, când construia o biserică. În felul acesta, cu puţin s-a realizat, slavă Domnului, mult. Nu omul a făcut, ci Dumnezeu şi prin tot ceea ce ne leagă de El. Mulţumesc colaboratoarelor mele din mănăstire şi celor care aţi venit la această aniversare. Dumnezeu să vă ocrotească!”

20160619_181018

Sigur, sarcina cronicarului pare mai lesne de dus la îndeplinire când gradul de implicare se păstrează la cote decente de obiectivitate. Nu ştiu dacă reţeta se poate aplica şi în faţa acestui eveniment şi mă tem că nici nu mi-aş dori aşa ceva. Sunt legat de Sfânta Mănăstire Voroneţ prin prea multe fire pentru a-mi permite o detaşare, fie ea şi parţială, care să-mi confere perspectiva privitorului neutru. Dacă 25 de ani de la reînfiinţarea vieţii monahale la Voroneţ înseamnă mult sau puţin, din nou, n-aş putea să mă pronunţ, ceea ce pot însă să spun, este că, de 20 de ani, de când destinul meu este legat, aproape organic, de Voroneţ, îmi arog, cu modestie, dreptul de a mă considera şi eu, aşa cum spunea Monahia Gabriela Platon, un copil al Voroneţului.

Atenţie, se deschid inimile! Urmează staţia „Matei Vişniec”, cu peronul pe…

După „Cerere în căsătorie”, de Cehov şi „Angajare de clovn”, de Matei Vişniec, puse în scenă la Teatrul Municipal Matei Vişniec, caravana teatrală a poposit joi, 12 mai, şi la Gura Humorului, cu piesele „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, în regia şi interpretarea lui Jean Marie Sirgue, şi „Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec, montat de către Teatrul Independenţilor Profesionişti, Teatrul Mignon şi 8pt.

Iată ce declara Matei Vişniec, în preambulul piesei „Rinocerii”:

Vă mulţumesc foarte mult pentru că acordaţi timp teatrului în această epocă plină de imagini şi de industrie de divertisment şi atâtea şi atâtea alte lucruri care ne fură timpul. Să veniţi la teatru este un gest de rezistenţă culturală. De altfel, şi eu sunt implicat în această manieră de a rezista împotriva totalei spălări pe creier de către societatea de consum şi mi-am propus încă o dată să vin în regiunea în care m-am născut alături de prieteni care mă sprijină, cu companii tinere, cu spectacole din străinătate. În caravana teatrală, care, de data aceasta, se deplasează din sat în sat, din oraş în oraş – sunt 6 oraşe în care jucăm –, mi-am propus să vin cu două spectacole la dumneavoastră, dintre care unul este un text de Eugen Ionescu. Eugen Ionescu, pentru noi, românii, reprezintă enorm de mult. Daca mergeţi in străinătate, şi mă refer aici, pe plan cultural, şi întrebaţi pe cineva ce ştie despre România, poate că unul din trei vă va spune „Eugen Ionescu a fost român”. Sigur, sunt şi alţii care vor spune „şi Eliade a fost român, şi Cioran a fost român”, dar Eugen Ionescu este, aşa, un fel de locomotivă care ne-a tras spre universalitate. Eugen Ionescu e important şi pentru mine, căci m-a format, la un moment dat, ca autor, ca dramaturg. Fiind fascinat de opera lui, de opera lui Becket, de teatru în general (în momentul în care am citit primele piese a lui, cred că aveam 15-17 ani), am înţeles lucruri fantastice, am înţeles ce înseamnă teatrul absurdului, am înţeles de fapt că istoria noastră era absurdă, că realitatea e deseori absurdă şi că, de fapt, teatrul absurdului nu e decât o oglindă a unei realităţi absurde. Ceea ce exista în România anilor 70-80, era de fapt marea mascaradă absurdă. Cum vă spuneam, Eugen Ionescu este pentru noi, românii, o locomotivă care ne-a tras, dar şi Franţa a fost, pentru noi, românii, întotdeauna, o fereastră spre universalitate. Eu, care trăiesc în Franţa de mulţi ani, din 87, aş spune că am mai mulţi ani trăiţi în Franţa decât în România, încerc să construiesc cât se poate nişte poduri pentru că toată lumea vorbeşte azi englezeşte, deşi purtăm în noi franceza. Limba română e doldora de cuvinte împrumutate din franceză. Aproape 90 % din vocabularul ştiinţific estre împrumutat din franceză; când pronunţăm o frază nici nu ştim că vorbim şi franţuzeşte, pentru că limba română s-a inspirat, a împrumutat masiv din limba franceză. Vă propun să ascultăm azi această frumoasă limbă  şi să spunem celor tineri, care sunt aici, printre noi, că în codul nostru genetic se află, că vrem, că nu vrem, cultura acestei ţări. Prima mondializare, as spune, prima globalizare a fost una franceză. 
Spectacolul pe care-l veţi vedea este montat de un prieten si actor iminent, plin de haz şi de şarm, Jean Marie Sirgue, care, pe lângă faptul că are propria sa companie, joacă foarte des la Theatre de la Huchette, acest teatru din inima Parisului în care, de 60 de ani, se joacă, fără încetare, două piese de Eugen Ionescu: Cântăreaţa cheală şi Lecţia.

Rinocerii

Aşa cum se menţiona şi în pliantele oferite la intrarea în sală, „Rinocerii este un spectacol cu un singur personaj – Beranger – care povesteşte cum colegii şi prietenii săi s-au transformat progresiv în rinoceri. Piesa este o metaforă a instaurării totalitarismului în zorii celui de-al Doilea Război Mondial şi abordează teme ale acceptării şi rezistenţei.”

Dacă despre forţa şi vitalitatea cu care actorul francez Jean Marie Sirgue a interpretat rolul ultimului reprezentant al umanităţii nu pot să spun decât că, efectiv, m-a transbordat direct pe malul Senei, într-o călătorie sui-generis, în care muzicalitatea limbii franceze a avut, de departe, rolul principal, despre subtilităţile dramei individuale, transformată progresiv şi constant într-o dramă colectivă, pot doar să spun „Chapeau, Monsieur Eugen Ionescu!” Deşi pare că ne trimite mai degrabă la grădina zoologică decât la un „seminar” în care dezbaterile ideologice sfidează ordinea şi încrengăturile biologice, în definitiv,„Rinocerii” nu este altceva decât un vulcan în care magma este reprezentată de concepte abstracte, influenţate de curente filosofice subterane, cărora, vai!, prea mulţi „rinoceri” cu un corn  sau două, le-au răspuns afirmativ, achiesând cu o inconştienţă criminală, pseudo valorilor ideologiei naziste.

*

Cea de-a doua piesă jucată pe scena Casei de Cultură din Gura Humorului, „Cabaretul cuvintelor”, în regia lui Alexandru Nagy, montat după piesa cu acelaşi nume de Matei Vişniec, datele problemei se schimbă, deşi, n-aş plasa piesa prea departe de conceptul de teatru absurd, ba din contra. Avându-i în distribuţie pe Radu Catană, Ioana Paşca, Cristiana Savu, Alexandra Murăruş, Silvia Helena Schmidt şi Andreea Hristu, spectacolul pune sub lumina reflectoarelor povestea cuvintelor, într-un context în care cuvântul însuşi este o poveste. Cu un decor simplu – câteva hăinuţe agăţate pe umeraşe, un scaun şi o minge -, povestea din spatele cuvintelor capătă dimensiuni nebănuite, se înscrie pe traiectorii greu de anticipat şi marchează începutul unei noi ere în care geniul lui Matei Vişniec, şlefuit la şcoala maeştrilor Eugen Ionescu şi Becket, extrapolează colapsul lingvistic, datorat tehnologiei moderne, dintr-o ipoteză de lucru într-o realitate concretă, anticipată de o realitate virtuală în care Dumnezeu este înlocuit de tasta „Delete”. Entuziasm sau tristeţe, voie bună sau catastrofă planetară, totul pare a „impieta” raportul subtil dintre actor şi spectator, dirijat de bagheta unui regizor cu calităţi incontestabile – Alexandru Nagy – fapt ce mă face să cred că, o dată prins în mrejele poveştii, nimeni şi nimic nu poate să mai stea în calea obiectivului pe care orice act artistic şi-l propune, şi anume, contopirea totală dintre autor-interpret-spectator într-un melanj în care farmecul aplauzelor la scenă deschisă e singurul lucru care  contează. Un spectacol de calitate, cu actori de calitate.  

Cabaretul cuvintelor

sursa foto, arhiva personală

„Cerere în căsătorie” – Zilele „Matei Vişniec”, ediţia a IV-a

image-2010-08-10-7680171-70-matei-visniec

În perioada 8-15 mai, 2016, cea de-a patra ediţie a zilelor „Matei Vişniec”, şapte localităţi din nordul ţării – Rădăuţi, Gura Humorului, Suceava, Piatra Neamţ, Horodnicul de Sus, Bistriţa şi Vatra Dornei – vor găzdui o serie de spectacole de teatru gratuite, de Cehov, Eugen Ionesco şi Matei Vişniec. Primul spectacol din această serie, „Cerere în căsătorie” de Cehov, în regia lui Alexandru Grecu, a adus pe scena Teatrului Matei Vişniec, din Suceava, o trupă dinamică formată din Viorel Cornescu, Natalia Caraman, Eugeniu Matcovschi, Ludmila Gheorghiţă, Ion Grosu şi Valeriu Ţurcanu, trupă care s-a achitat cu brio de sarcinile trasate de pana lui Cehov, oferind din inimă pentru inimă, primind aplauze la scenă deschisă şi încântând nu doar prin dăruire ci şi prin dulcele grai moldovenesc, zăpuşit, nu-i aşa?, de o limbă rusă care, parcă n-a fost niciodată atât de iubită ca în această seară. Deşi are la bază o structură duală,  fiind compus din piesele „Ursul” şi „Cerere în căsătorie”, spectacolul curge într-o înrâurire firească şi naturală spre un final care, deşi complet diferit, formează un tot unitar şlefuit de interpretarea celor şase actori de peste Prut. Tineri, frumoşi, talentaţi şi dirijaţi de un regizor care a pornit acest proiect (ce numără 35 de actori) în urmă cu mai bine de 20 de ani, trupa din Chişinău vă invită la o „cerere în căsătorie” pe care, dacă mă întrebaţi pe mine, ar fi bine să n-o refuzaţi şi să-i spuneţi „Da!”

mv

Iată ce declara Matei Vişniec, înainte ca gongul să dea startul primelor reprezentaţii teatrale:

Vă propun în seara aceasta o întâlnire cu o trupă formidabilă de teatru care vine de acasă, de lângă noi, de la Chişinău – Republica Moldova. Românii, cum ştiţi bine, au mai multe case. Prima casă a românilor a fost limba lor. Dacă n-ar fi fost limba română, nici românii n-ar fi rămas cât de cât împreună. A doua casă a românilor a fost ortodoxia care i-a ţinut împreună. Apoi, românii mai au o casă care se numeşte România, mai au o casă care se numeşte Moldova, dar mai au şi case peste tot, pentru că sunt cu munca în Italia, Germania… Oricum, unde se duc, îşi duc cu ei această casă numită limba română şi dragostea pentru România.  Câteodată am impresia că ne întâlnim prea rar cu vecinii noştri care sunt şi prietenii noştri, şi rudele noastre… Am descoperit acolo un teatru absolut fabulos, o creativitate extraordinară, iar această companie pe care v-o prezentăm acum Teatrul Satiricus –   care a venit cu două spectacole, am spus că merită să fie cunoscută mai bine, cu atât mai mult cu cât şi Moldova şi România au puţine lucruri de exportat cu adevărat valoroase. Dar cultura este o valoare sigură. Atâta creativitate există în Moldova, sigur, ei mai au şi vinul pe care îl exportă şi în România, de altfel, dar atâta creativitate şi atâta talent… Aş spune că şi-n Moldova, ca şi-n România, se întâmplă ceva miraculos: cu cât este mai coruptă clasa politică, cu atât se nasc mai multe talente, pentru a compensa această problemă, de unde dorinţa mea de a crea acest dialog pe care-l vom continua şi după spectacol, când o să-l rog pe regizorul Alexandru Grecu să vorbească puţin, urmând ca în zilele viitoare să continuăm acest dialog. Deocamdată vă las împreună cu ei şi cu Cehov, pentru că Cehov este un autor imens, uriaş, contemporan cu Caragiale… Caragiale, din păcate, n-a trecut frontiera şi n-a reuşit să devină un autor universal pentru că limba pe care a folosit-o el este imposibil de tradus. Acum, nu ştiu să citesc, nu ştiu cum a scris efectiv Cehov în ruseşte, dar cuvintele lui au trecut mai bine în alte limbi decât cuvintele lui Caragiale. Cehov a devenit au autor universal care este jucat peste tot în lume, cel puţin în Franţa, unde, atât de des, Cehov continuă să fascineze, iată, după mai bine de o sută de ani de la moarte lui, cu mesajul său, dar şi în alte ţări din Europa, Statele Unite…  Vom „răsfira” şi noi acum, sub o formă foarte interesantă, două nuvele de Cehov, care se întrepătrund în jurul unei teme comune. Vă mulţumesc şi vă spun „Spectacol plăcut!”

sursa foto: arhiva personală şi aici

Oraşul nebunilor, Gura Humorului, Editura Teba, 2015

ertrCunoscutul prozator Radu Aldulescu sublinia că viaţa bate ficţiunea. Uneori până într-atât încât se întâmplă ca nu puţine fapte decupate din realitatea de zi cu zi să nu poată fi integrate în roman sau proză din pricina neverosimilului lor. Cam această latură, în opinia mea, încearcă să exploreze şi Marius Gabor, autorul cărţii „Oraşul nebunilor”, Gura Humorului, Editura Teba, 2015.
Romanul este construit pornindu-se de la premisa că în viaţă nimic nu este întâmplător. De asemenea, autorul ne atrage atenţia că lucrurile pot căpăta o turnură distructivă dacă ne lăsăm dominaţi de panică şi dacă nu gestionăm cum trebuie nebunia care există în societatea contemporană.

În paginile volumului, un roman foarte bine articulat, scris cu cert talent, sunt surprinse personaje tipice pentru ceea ce înseamnă contemporaneitatea noastră cea de toate zilele: micul întreprinzător, femeia independentă, religiosul profund, scepticul etc.

Ghiţă, de exemplu, „timid sau prea fragil”, este exponentul creştinului practicant. Luptându-se cu singurătatea, acesta trăieşte într-o lume a sa în care, evident, învăţătura cărţilor sfinte se află la mare cinste. De altfel, frica de singurătate marchează şi alte personaje ale naraţiunii.

Emblematic pentru Oraşul nebunilor este şi Crişan al cărui univers gravitează în jurul obsesiei de a număra. Pe de altă parte, Vica, alt personaj important al cărţii, are o serie de experienţe spirituale extreme, greu de împărtăşit celor din jur. Fiind o femeie frumoasă este văzută de majoritatea bărbaţilor cu care intră în contact mai ales în calitate de obiect al dorinţelor carnale. Laur este bărbatul care ar fi putut să o facă fericită. Interesant este că autorul încearcă să intre în pielea personajelor sale dovedind ataşament faţă de acestea. Iată ce gândeşte Vica atunci când îl zăreşte pe unul dintre admiratorii săi: „Nu se poate! N-a glumit când a zis că mă aşteaptă, îşi zise Vica, neputându-şi lua ochii de la el. Şi arată şi beton… Apoi, ca şi cum s-ar fi trezit la marginea prăpastiei, îşi scoase mâinile din buzunarele hanoracului şi alergă spre Laur. Oricât de bine ar fi arătat potenţialul pretendent la titlul suprem, n-ar fi riscat niciun pas greşit. Pentru nimic în lume”.


Fabian, primul nume pe care îl întâlnim în roman, este administratorul unui bar care încearcă să îşi pună ordine în viaţă: „Într-un fel, povestea lui şi a Sabinei semăna cu o renaştere la care se simţea îndreptăţit să spere, dar căreia îi lipse momentul zero. Ar fi putut ca acest moment să întârzie sau să nu apară deloc, dar cineva, acolo, sus, îl iubea. Lăsând în grija ploilor de vară tactica cea mai potrivită, providenţa îi puse o piedică discretă şi astfel se trezi faţă în faţă cu cea în ochii căreia cerul părea să-şi fi găsit, în sfârşit, liniştea şi echilibrul”.

Bun portretist, Marius Gabor deţine meşteşugul ca din câteva tuşe să alcătuiască profiluri de reţinut. Spre exemplu, Alex, prieten cu Fabian, este descris în felul următor: „Cu un păr ondulat, ascuns sub o bandana, cu o barbă ce-i încadra perfect chipul uscat şi cu o privire de oţel, Alex reuşea să coaguleze în jurul său energii pozitive, creatoare şi idealiste care concurau cu senzaţia inhalării fumului de canabis, dar fără a avea calităţile unui lider de reţea, ci mai degrabă ale unui moderator”.

Gina, alt personaj feminin al cărţii, dă dovadă de o tărie de caracter excepţională. În ciuda piedicilor de toate tipurile, asistenta medicală care alesese după absolvirea şcolii Secţia de medicină legală, nu cedează definitiv, sub nicio formă: „Îşi dorea să trăiască, mai degrabă, într-o colonie de băştinaşi, la o altitudine cu aer rarefiat şi cu o cunună din frunze de palmier în jurul taliei, decât să guste aerul dulceag al blazării, de aceea, atunci când optă pentru această secţie, atrasă de intensitatea şocului pe care orice om îl simte în prezenţa cadavrelor, era convinsă că altă variantă ar fi fost exclusă”.

Pe scurt, Oraşul nebunilor înseamnă mai mult decât un perimetru unde se desfăşoară o serie de evenimente, este o stare de care personajele romanului nu pot face nicicum abstracţie, dar pe care trebuie să o depăşească orice ar fi.

De menţionat că Marius Gabor pleacă de la trei evenimente care s-au petrecut în 2013 şi 2015 în Rusia: căderea unui meteorit cu masa de aproximativ 10000 de tone, a zăpezii albastre şi apariţia deasupra oraşului Celiabinsk, as trei sori. Aşadar, deşi aparent neavând nicio legătură cu toate acestea, Oraşul nebunilor începe să se transforme: „Frasin, Ostra, Broşteni şi Negrileasa, formau, împreună cu Gura Humorului, un cvintet al ororilor pe care nici cel mai talentat scriitor nu şi le-ar fi putut imagina: la Frasin fusese găsit, sub doi buşteni, cadavrul unui paznic ce avea organele sexuale mutilate; la Ostra, trupul unei tinere de paisprezece ani fusese înfipt într-o ţepuşă şi ridicat la marginea pădurii; la Negrileasa se găsise, în albia unui pârâu, capul unui bărbat neidentificat, iar o tânără imobilizată într-un scaun cu rotile încercase să se sinucidă, bând diluant amestecat cu săpun lichid; la Broşteni, autorităţile locale au anunţat dispariţia a două fete gemene, în vârstă de şaptesprezece ani, iar în Gura Humorului se mai semnalară încă două tentative de suicid. Pe scurt, la data de 4 Iulie 2015, situaţia era dezastruoasă. Cu toate astea, numărul turiştilor spori, seduşi acum nu doar de peisajele de poveste, ci şi de misterul ce plana asupra oraşului transformat, peste noapte, într-un Twin Peaks românesc”.

Şi încă un aspect: Oraşul nebunilor este o poveste care te cucereşte, fiind scrisă într-un ritm alert, cu tact şi o anume dezinvoltură ce dă bine oricărui scriitor.

Ar mai fi de spus, printre altele, că romanul se pretează, cred, fără probleme, a fi transpus în scenariu de film.

Concluzionând, iată o carte, Oraşul nebunilor, despre al cărei autor se poate afirma că are veritabile calităţi demne de un prozator, un „creator de lumi”, preocupat de realitatea imediată şi, mai ales, de prelungirea epicului către neverosimil. Un neverosimil care asamblează cotidianul deschizându-l spre alte orizonturi de receptare.

dr. Alexandru Ovidiu Vintilă

sursa: SCRIPTUM, Biblioteca Bucovinei I. G. Sbiera, anul XXII, Nr. 1-2, 2016