Monthly Archives: Oct 2021

Tache, Ianke şi Cadâr, de Stephen King

N-am mai fost la Iaşi de câţiva ani buni. Să tot fie vreo patru, cinci… Bine, la un moment dat Iaşul a făcut parte integrantă din viaţa mea, mâncându-mi ficaţii şi punându-mi pielea la tăbăcit prin intermediul cursurilor de Drept Roman şi Drept Civil, dar asta nu m-a împiedicat să-l iubesc. Ba din contra.

După meciul pe care l-am jucat pe Stadionul TEPRO împotriva gazdelor noastre, am abandonat ideea de a mă întoarce acasă cu autocarul şi am optat pentru o maşină mică pe care urma s-o conducă un om mare – Ştefăniţă. Şi uite aşa ne-am trezit toţi trei (uitai să spun că era şi Sebi, băiatul lui Ştef, care a jucat alături de tatăl său) cu măştile pe faţă bătând pasul mic şi des prin Mall-ul din Capitala Moldovei în căutarea unei clipe de desfătare care să ne deconecteze de la febra meciului. Am intrat, bineînţeles, la marile magazine de articole sportive de unde ne-am cumpărat fiecare câte ceva mişto, dar am poposit şi în bătătura celor de la Cărtureşti, unde am marcat un eseu prin achiziţionarea unui roman de Stephen King.

La mine nu e mult, să ştiţi, să scriu o cronică inspirată de opera horror al scriitorului american, mai ales dacă am mâncat olecuţă de bătaie de la vreun adversar, dar în viaţă nu e mereu aşa cum ai vrea să fie, şi m-am trezit că scriu gândindu-mă la altă uriaşă capodoperă a dramaturgiei româneşti, scrisă de Victor Ioan Popa – Tache, Ianke şi Cadâr. Ştiu, ştiu, vă şi văd acum strâmbând niţel din năsucuri văzându-mă că împerechez într-o cronică un monstru sacru al literaturii horror cu alt monstru, poate mai mic, dar la fel de sacru, al umorului – V. I. Popa. Lăsaţi-mă să cânt. Mă rog, să mă exprim. Whatever…

Să stabilim un lucru: cine n-a văzut măcar o dată în viaţă piesa de teatru „Tache, Ianke şi Cadâr”, în afară de faptul că are din partea mea un 2, care se poate scoate, la limită, numai cu un 7, să facă în aşa fel încât s-o vadă, fie pe net, fie la teatru, acolo unde se poate. Nu vreau să insist prea mult, dar vă spun doar atât: din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai complete opere din dramaturgia românească.

Şi acum să vă spun de ce tot bat monedă pe piesa asta, deşi „Billy Summers, de Stephen King” mă îmbie s-o citesc cu o cerbicie de neimaginat.

Fraţilor, uitaţi cum stă treaba, scurt pe doi:

La Rugby Club Gura Humorului au evoluat mulţi jucători de-a lungul scurtei sale existenţe în epoca modernă, căci nu discutăm aici despre echipa din anii 70-80. Unii dintre ei au plecat la alte cluburi, alţii s-au retras, mă rog, aţi prins ideea cum că prin acest club s-au perindat foarte mulţi sportivi. Ei bine,o parte dintre aceştia s-au întors la casele lor, aşa cum era normal să fie. Acu, ce să fac eu dacă printre ei sunt şi câţiva băieţi din Iaşi (Sergiu Michiduţă, Peter Chiriac, Andrei Găină, Bogdan Matei, Robert David, Cătălin Deliu) cu care am trăit momente unice în toţi aceşti ani? Să nu mai ţin la ei? Să mă descotorosesc de ei ca de nişte carii? Să-i blestem? Să-i scot din amintirile mele pentru că joacă pentru ai lor? No fucking way! Sunt şi vor fi mereu acolo unde le este locul: în inima mea. Câtă vreme măcar o picătură de sudoare au lăsat pe tricoul galben-roşu al Rugby Club Gura Humorului, vor fi acolo, pe „Wallk of Fame-ul” meu personal, pentru totdeauna.

Așa că, de dragul lor, azi o să fac ceva fără precedent în scurta istorie a cronicilor mele sportive: n-o să menţionez scorul cu care s-a terminat această partidă. E alegerea mea şi cu asta basta. Dar o să spun altceva. În istoria dramaturgiei româneşti, „Tache, Ianke şi Cadâr” ocupă un loc aparte, fără a face din asta o punere într-un con de umbră celelalte mari capodopere semnate de I. L. Caragiale, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian sau Matei Vişniec. Cu un umor ce poartă parcă pecetea altui alt monstru sacru al cinematografiei – Charlie Chaplin – V. I. Popa reuşeşte să pună în lumina divină a dumnezeirii, fie că e vorba de credinţa ortodoxă, mozaică sau musulmană, sămânţa din care încolţeşte esenţa umanităţii: iubirea.

O să fiu la fel de sincer cu voi, aşa cum am fost dintotdeauna şi o să vă dau din casă. Nu pentru că ar conta, ci pentru a vedea şi voi de ce micile detalii conferă unei capodopere acel nimb al nemuririi. La începutul meciului, când ambele echipe ieşiseră la încălzire, Sergiu Michiduţă, căpitanul ieşenilor, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-a fost dor de mine. Să fim bine înţeleşi. Împreună cu Sergiu şi ceilalţi ieşeni care au jucat pentru Humor am împărtăşit unele dintre cele mai frumoase sau dramatice momente din viaţa mea. Că au fost meciurile de la Petroşani, de la Năvodari, de la Bucureşti sau de la Bârlad, chiar nu mai contează, la naiba, e doar un sport, dar dincolo de reflexia unei competiţii sportive, important e că rămâne legătura aceea cimentată pe veci între noi, ca oameni. Restul e tăcere, ca să pomenim un alt Dumnezeu al literaturii universale.

Închei aici, nu înainte de a le spune „ieşenilor de la Humor” că vor avea mereu uşile deschise, că le voi pune pe masa imaginară a Cinei mele de Taină tot ce am mai bun în mine şi că le voi trage o de bătaie soră cu moartea dacă se va întâmpla vreodată să uite de Regimentul 43.

Salutăm Iaşul, oriunde s-ar afla, şi-l aşteptăm în competiţia pe puncte, cea care contează, salutăm galeria ieşeană care şi-a făcut simţită prezenţa la acest meci ( şi acum am în urechi „Iaşule, Iaşule/ Mândră cetate/ Numele tău ţara străbate/ Noi şi echipa luptăm pentru tine/ Oraş al celor şapte coline!”), salutăm toți iubitorii rugbyu-ului şi sperăm să fim cu toţii la fel de înţelepţi, de hâtri şi de frumoşi, precum personajele lui Popa – Tache, Ianke şi Cadâr – reprezentaţi de toţi cei care într-un fel sau altul au jucat pentru cele trei cluburi din Moldova – Rugby Club Gura Humorului, Poli Iaşi şi CSM Bucovina Suceava – şi care, iată, azi sunt adversari în teren, dar prieteni în afara lui, indiferent de convingerile lor religioase. A se citi „culorile clubului” la care activează fiecare dintre ei.

Dedic această cronică prietenului meu, Sergiu Michiduţă, aşa cum şi el, la rândul lui, mi-a dedicat cândva, când juca pentru Rugby Club Gura Humorului, un eseu.

De la Paris la Roubaix, via Gura Humorului

Am ajuns la vârsta la care înțelepciunea îmi bate la ușă tot mai insistent, însă io nu-i deschid, că mi-e teamă să nu-mi pierd inocența, dar vă spun cu mâna pe inimă și la modul cel mai serios că am tras o concluzie: viața nu e dreaptă. Nu… E profund nedreaptă. Probabil c-a fost croită pentru un trup XXL și a ajuns pe umerii unuia mai pricăjit… În fine.

Ar fi mișto dacă m-ați crede că spun adevărul, pentru că aici s-ar termina cronica. Aș spune cât a fost scorul, că a marcat Cuciureanu un eseu de mare efect și că erau 17 grade, dar simt că printre voi sunt și câțiva care mi-ar da la gioale și mi-ar spune că bat câmpii. N-ar fi o tragedie, dar uite, pentru voi și numai pentru voi, ăștia scepticii, care nu mă credeți, voi face o demonstrație.

Știți voi oare ce mare eveniment sportiv a avut loc duminică, în paralel cu meciul nostru de acasă împotriva celor de la Suceava? Hai, că nu vă mai țin în suspans: unul dintre marile monumente ale ciclismului international – Paris-Roubaix. Știți voi ce însemnătate are această cursă pentru cine participă măcar la ea? Ce înseamnă să fii prezentat peste tot în lume ca un câștigător de Paris-Roubaix? E ceva de domeniul fantasticului! Pe bune. N-aș fi amintit de această cursă dacă nu aveam de demonstrat ceva, așa după cum citiserăți cu un paragraf mai sus, de aceea vă spun pe scurt doar atât: căutați poze cu Sony Colbrelli trecând primul linia de finish. O să pun și eu una aici. Ați văzut ce avea pe față? Ei bine, mi se pare nedrept ca o asemenea victorie să fie încrustată cu noroi, iar înfrângerea noastră de acasă să fie umbrită de un soare impecabil. Pur și simplu nu e drept.

Hai să purcedem spre oile noastre, dară. Meci acasă, cu Cupa Bucovinei pe masă. Soare, vreme plăcută, declarații elegante și de o parte și de alta, miză uriașă. Da. Ați citit bine. Uriașă. Cu orice adversar am juca, nimic nu ne ambiționează mai  mult decât perspectiva meciului cu Suceava. Deși, sincer să fiu, cel mai mișto meci pe care l-am trăit pe viu lângă hultanii mei a fost la Petroșani, acum doi ani, dacă nu greșesc. Îmi pare tare rău că n-a fost filmat. L-aș fi rulat în vestiare pe repeat, să vadă, cine are de văzut, ce înseamnă dăruire și unitate și frăție și tot ce vreți voi.  

Meciul cu Suceava a fost cel mai de căcat meci pe care l-am jucat vreodată. Îi rog din suflet pe toți componenții lotului să înțeleagă că, din punctul meu de vedere, adevărul doare, dar poate să vindece. Îi rog din suflet pe toți acești copii care pun osul meci de meci pentru a scoate un rezultat bun, să mă creadă că țin necondiționat la ei, îi rog pe toți humorenii care ne îndrăgesc să-mi îngăduie tonul, pentru că n-o fac cu răutate. Îmi aduc aminte de o scenă din Frații Jderi, dacă nu mă înșel, în care Ștefan cel Mare spune: unde e acel fecior, să vină în fața mea, să-l cert și să-l iert? Era vorba de fiu-su… Lăsați-mă și pe mine nu să-mi cert băieții, că nu ne spălăm rufele în public, dar să le spun doar atât: puteați mai mult!

A fost o zi neagră pentru noi, dar asta nu ne face să renunțăm. În aproape toate meciurile jucate de noi, repriza a doua ne-a aparținut, iar asta e un alt adevăr care vine să panseze acolo unde vorbele mele poate au muscat nițel din orgoliu. Eu nu vreau să scriu despre echipa mea ca despre un Titanic; eu nu vreau să număr supraviețuitorii de pe Pluta Meduzei lui Géricault și nici nu vreau să cred că spiritul acestei fantastice echipe care este Rugby Club Gura Humorului va purta vreodată tara unui destin de căcat. Categoric, nu! Rugby Club Gura Humorului a pierdut un meci cu 10-16. Diferență remontabilă cu un eseu transformat. Am luat bătăi mai mari și n-am plans atât. Dar când știi că poți mai mult decât poate adversarul tău, să mor dacă nu-ți vine să-ți iei câmpii și să faci pauză de alimentare la Spitalul 9, pentru ca apoi să vrei să ajungi pe Marte și să joci canasta cu băștinașii de acolo…

Pentru voi toți cei care au ajuns duminică la stadion, care ne-au urmărit pe youtube, care își sincronizează pulsul cu al băieților din teren, oriunde ar fi ei pe planeta asta mare, frumoasă și albastră, vă mai spun doar atât și apoi vă las în pace până la următorul meci, răstălmăcind vorbele lui Ludovic al XV-lea: Rugby Club Gura Humorului c`est toi!

Mulțumim!

Hai, Humoru`, și, da, vrem ca noroiul de pe fața lui Colbrelli să ne încununeze de acum înainte victoriile, nu soarele.

Vă mai spun ceva, și chiarcă vă las în pace: în weekend-ul trecut toți marii granzi ai Europei au mâncat bătaie – Bayern, Barcelona, Marseille… Nici noi nu ne-am simțit prea bine . Și dacă vă va mai pica vreodată Facebook, să știți că tot de la noi vi se trage. Că, na…

Au marcat pentru noi Cuciureanu – eseu și Nichitean – o transformare și o lovitură de pedeapsă.

Lotul pentur meciul cu CSM Bucovina Suceava:

  1. LUCIAN ZUP
  2. ALEXANDRU DAVIDOIU
  3. BOGDAN PĂLIMARIU
  4. MIHNEA PÂNZARU
  5. CIPRIAN HOSTIUC
  6. LEONARD GAVRILIU
  7. ALEXANDRU TUCALIUC
  8. VLĂDUȚ SIDĂU
  9. MIHAI DARABAN
  10. CIPRIAN NICHITEAN
  11. CLAUDIU CUCIUREANU
  12. DORU MOROȘAN
  13. RAMBO GHEORGHE PLAIU
  14. GABRIEL BIVOL
  15. ANDREI ȘTEFANCU
  16. IULIAN CÎTEA
  17. CRISTIAN TURCAN
  18. ȘTEFĂNIȚĂ RUSU
  19. ALEXANDRU SOLOMON
  20. LIVIU COSTAN
  21. BOGDAN PETRIȘOR
  22. MARIAN MOROȘANU
  23. IOAN FLOREA

    ANTRENOR: MIHAI COCA

ÂSursa foto: colecție personală și ”The Guardian”