Luna apune doar o dată

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 151702808_3869025229810879_4059806696391441361_ngg.jpg

Am intrat în biserică, după o perioadă ceva mai lungă de pauză faţă de cum eram eu obişnuită.
Cred că eram supărată pe Dumnezeu, pe mine şi pe toţi zeii de care auzisem.
Mă simţeam și străină, mă simțeam și acasă. Mi-aş fi dorit să pot vărsa o lacrimă, dar aveam mai bine de o lună de când nu-mi mai găseam nici lacrimile. Tot timpul am considerat că in cele mai multe momente ale vieţii trebuie să faci tot ce poţi şi încă puţin. Să dai tot ce poţi şi încă puţin. Greu am mai ştiut să renunţ şi bine nu mi-a fost.
Mă uitam în biserică. Eram doar eu și Dumnezeu. Până să ajung azi aici, mi-am imaginat tot felul de scenarii şi mi-am înşiruit pe o listă fictivă un amalgam de întrebări la care mi-aş fi dorit răspunsuri. Mă simţeam de parcă mi-aş înfrunta cei mai răi şi urâcioşi demoni, ăia cu care m-am luptat toată viaţa şi despre care eram convinsă că în ultimul timp am reuşit să-i înving.
M-am uitat în sus şi am zis Doamne, dacă tu mi-ai dat toate încercările astea, ajută-mă să găsesc şi rezolvarea cu tot cu rostul lor.
Şi-atunci am realizat că poate nimic din toate astea nu mai contează. Poate, pe undeva, aş şterge cu buretele toate nedreptăţile Pamântului…
Şi-apoi, cum altfel am mai învăţa
Că soarele nu răsare de două ori pe zi pentru nimeni,
Că fiecare oferă atât cât poate şi atât cât este,
Ca e nevoie de curaj sa fii cu adevărat ADEVĂRAT,
Că totul pare greu, atunci când contează cu adevărat,
Că ai nevoie de tine în cele mai bune momente, şi tot de tine ai nevoie şi în cele mai grele,
Ca lecţia de viaţă a celuilalt te face pe tine să plăteşti un preţ nemeritat…

Cu toate astea, tu fă tot ce poţi şi încă puţin.

Pentru că luna apune doar o dată pentru toată lumea.

Gabriela Popescu

Un elefant se legăna

Am avut o copilărie fericită.
Încă din fragedă pruncie am fost obligat să învăţ cântece despre un iepuraş poznaş care circula pe neve cu tramvaiul, despre un elefant ușor ca fulgul şi despre o oglindă încrestată de geniul lui Coşbuc, ciuntită de o melodie tristă, tristă, atât de tristă încât maică-mea credea, în timp ce-mi ştergea lacrimile, că m-a persecutat educatoarea pentru cine știe ce poznă. Atunci nu se știa de discriminare.

Mai târziu, în școala primară, am fost învăţat să fac curăţenie în propria conştiinţă, să aspir praful de pe icoane şi să-l mătur pe Dumnezeu, să recit poezii patriotice şi să accept să mi se spună şoim – deşi mi-ar fi plăcut să fiu cal. Calul lui Ştefan cel Mare.

La liceu am fost lăsat corigent pentru că uram integralele, apoi am fost scos afară din bacalaureat pentru că nu eram tuns corespunzător. Bine, am luat bacul până la urmă, dar mi-a rămas gândul la carena putredă a sistemului și la ancora din lemn de plută care îl menținea vremelnic pe cursul istoriei.


Astăzi locul cântecelor de la cămin a fost luat de imnurile libertăţii de opinie, al căţeluşului din plastic care dădea din cap ca Benny Hill, pe bancheta unei Dacii 1300, de găina prinsă de grilajul radiatorului, de coarnele de ren, de mirosul de burger și de ciocolată cu mentă. Nu mai ascult cântecele deprimante din copilărie, e drept, dar uneori, în câte o dimineață târzie, parcă-mi mai vine așa, de nicăieri, a mă uita la poze și a mânca un bol de griș cu lapte.