Un elefant se legăna

Am avut o copilărie fericită.
Încă din fragedă pruncie am fost obligat să învăţ cântece despre un iepuraş poznaş care circula pe neve cu tramvaiul, despre un elefant ușor ca fulgul şi despre o oglindă încrestată de geniul lui Coşbuc, ciuntită de o melodie tristă, tristă, atât de tristă încât maică-mea credea, în timp ce-mi ştergea lacrimile, că m-a persecutat educatoarea pentru cine știe ce poznă. Atunci nu se știa de discriminare.

Mai târziu, în școala primară, am fost învăţat să fac curăţenie în propria conştiinţă, să aspir praful de pe icoane şi să-l mătur pe Dumnezeu, să recit poezii patriotice şi să accept să mi se spună şoim – deşi mi-ar fi plăcut să fiu cal. Calul lui Ştefan cel Mare.

La liceu am fost lăsat corigent pentru că uram integralele, apoi am fost scos afară din bacalaureat pentru că nu eram tuns corespunzător. Bine, am luat bacul până la urmă, dar mi-a rămas gândul la carena putredă a sistemului și la ancora din lemn de plută care îl menținea vremelnic pe cursul istoriei.

Astăzi locul cântecelor de la cămin a fost luat de imnurile libertăţii de opinie, al căţeluşului din plastic care dădea din cap ca Benny Hill, pe bancheta unei Dacii 1300, de găina prinsă de grilajul radiatorului, de coarnele de ren, de mirosul de burger și de ciocolată cu mentă. Nu mai ascult cântecele deprimante din copilărie, e drept, dar uneori, în câte o dimineață târzie, parcă-mi mai vine așa, de nicăieri, a mă uita la poze și a mânca un bol de griș cu lapte.