Category Archives: Fără categorie

Atenţie, se deschid inimile! Urmează staţia “Matei Vişniec”, cu peronul pe…

După „Cerere în căsătorie”, de Cehov şi „Angajare de clovn”, de Matei Vişniec, puse în scenă la Teatrul Municipal Matei Vişniec, caravana teatrală a poposit joi, 12 mai, şi la Gura Humorului, cu piesele „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, în regia şi interpretarea lui Jean Marie Sirgue, şi „Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec, montat de către Teatrul Independenţilor Profesionişti, Teatrul Mignon şi 8pt.

Iată ce declara Matei Vişniec, în preambulul piesei “Rinocerii”:

Vă mulţumesc foarte mult pentru că acordaţi timp teatrului în această epocă plină de imagini şi de industrie de divertisment şi atâtea şi atâtea alte lucruri care ne fură timpul. Să veniţi la teatru este un gest de rezistenţă culturală. De altfel, şi eu sunt implicat în această manieră de a rezista împotriva totalei spălări pe creier de către societatea de consum şi mi-am propus încă o dată să vin în regiunea în care m-am născut alături de prieteni care mă sprijină, cu companii tinere, cu spectacole din străinătate. În caravana teatrală, care, de data aceasta, se deplasează din sat în sat, din oraş în oraş – sunt 6 oraşe în care jucăm –, mi-am propus să vin cu două spectacole la dumneavoastră, dintre care unul este un text de Eugen Ionescu. Eugen Ionescu, pentru noi, românii, reprezintă enorm de mult. Daca mergeţi in străinătate, şi mă refer aici, pe plan cultural, şi întrebaţi pe cineva ce ştie despre România, poate că unul din trei vă va spune „Eugen Ionescu a fost român”. Sigur, sunt şi alţii care vor spune “şi Eliade a fost român, şi Cioran a fost român”, dar Eugen Ionescu este, aşa, un fel de locomotivă care ne-a tras spre universalitate. Eugen Ionescu e important şi pentru mine, căci m-a format, la un moment dat, ca autor, ca dramaturg. Fiind fascinat de opera lui, de opera lui Becket, de teatru în general (în momentul în care am citit primele piese a lui, cred că aveam 15-17 ani), am înţeles lucruri fantastice, am înţeles ce înseamnă teatrul absurdului, am înţeles de fapt că istoria noastră era absurdă, că realitatea e deseori absurdă şi că, de fapt, teatrul absurdului nu e decât o oglindă a unei realităţi absurde. Ceea ce exista în România anilor 70-80, era de fapt marea mascaradă absurdă. Cum vă spuneam, Eugen Ionescu este pentru noi, românii, o locomotivă care ne-a tras, dar şi Franţa a fost, pentru noi, românii, întotdeauna, o fereastră spre universalitate. Eu, care trăiesc în Franţa de mulţi ani, din 87, aş spune că am mai mulţi ani trăiţi în Franţa decât în România, încerc să construiesc cât se poate nişte poduri pentru că toată lumea vorbeşte azi englezeşte, deşi purtăm în noi franceza. Limba română e doldora de cuvinte împrumutate din franceză. Aproape 90 % din vocabularul ştiinţific estre împrumutat din franceză; când pronunţăm o frază nici nu ştim că vorbim şi franţuzeşte, pentru că limba română s-a inspirat, a împrumutat masiv din limba franceză. Vă propun să ascultăm azi această frumoasă limbă  şi să spunem celor tineri, care sunt aici, printre noi, că în codul nostru genetic se află, că vrem, că nu vrem, cultura acestei ţări. Prima mondializare, as spune, prima globalizare a fost una franceză. 
Spectacolul pe care-l veţi vedea este montat de un prieten si actor iminent, plin de haz şi de şarm, Jean Marie Sirgue, care, pe lângă faptul că are propria sa companie, joacă foarte des la Theatre de la Huchette, acest teatru din inima Parisului în care, de 60 de ani, se joacă, fără încetare, două piese de Eugen Ionescu: Cântăreaţa cheală şi Lecţia.

Rinocerii

Aşa cum se menţiona şi în pliantele oferite la intrarea în sală, „Rinocerii este un spectacol cu un singur personaj – Beranger – care povesteşte cum colegii şi prietenii săi s-au transformat progresiv în rinoceri. Piesa este o metaforă a instaurării totalitarismului în zorii celui de-al Doilea Război Mondial şi abordează teme ale acceptării şi rezistenţei.”

Dacă despre forţa şi vitalitatea cu care actorul francez Jean Marie Sirgue a interpretat rolul ultimului reprezentant al umanităţii nu pot să spun decât că, efectiv, m-a transbordat direct pe malul Senei, într-o călătorie sui-generis, în care muzicalitatea limbii franceze a avut, de departe, rolul principal, despre subtilităţile dramei individuale, transformată progresiv şi constant într-o dramă colectivă, pot doar să spun „Chapeau, Monsieur Eugen Ionescu!” Deşi pare că ne trimite mai degrabă la grădina zoologică decât la un „seminar” în care dezbaterile ideologice sfidează ordinea şi încrengăturile biologice, în definitiv,„Rinocerii” nu este altceva decât un vulcan în care magma este reprezentată de concepte abstracte, influenţate de curente filosofice subterane, cărora, vai!, prea mulţi „rinoceri” cu un corn  sau două, le-au răspuns afirmativ, achiesând cu o inconştienţă criminală, pseudo valorilor ideologiei naziste.

*

Cea de-a doua piesă jucată pe scena Casei de Cultură din Gura Humorului, „Cabaretul cuvintelor”, în regia lui Alexandru Nagy, montat după piesa cu acelaşi nume de Matei Vişniec, datele problemei se schimbă, deşi, n-aş plasa piesa prea departe de conceptul de teatru absurd, ba din contra. Avându-i în distribuţie pe Radu Catană, Ioana Paşca, Cristiana Savu, Alexandra Murăruş, Silvia Helena Schmidt şi Andreea Hristu, spectacolul pune sub lumina reflectoarelor povestea cuvintelor, într-un context în care cuvântul însuşi este o poveste. Cu un decor simplu – câteva hăinuţe agăţate pe umeraşe, un scaun şi o minge -, povestea din spatele cuvintelor capătă dimensiuni nebănuite, se înscrie pe traiectorii greu de anticipat şi marchează începutul unei noi ere în care geniul lui Matei Vişniec, şlefuit la şcoala maeştrilor Eugen Ionescu şi Becket, extrapolează colapsul lingvistic, datorat tehnologiei moderne, dintr-o ipoteză de lucru într-o realitate concretă, anticipată de o realitate virtuală în care Dumnezeu este înlocuit de tasta „Delete”. Entuziasm sau tristeţe, voie bună sau catastrofă planetară, totul pare a „impieta” raportul subtil dintre actor şi spectator, dirijat de bagheta unui regizor cu calităţi incontestabile – Alexandru Nagy – fapt ce mă face să cred că, o dată prins în mrejele poveştii, nimeni şi nimic nu poate să mai stea în calea obiectivului pe care orice act artistic şi-l propune, şi anume, contopirea totală dintre autor-interpret-spectator într-un melanj în care farmecul aplauzelor la scenă deschisă e singurul lucru care  contează. Un spectacol de calitate, cu actori de calitate.  

Cabaretul cuvintelor

sursa foto, arhiva personală

Interviu – The Hidden World of Books

1. Descrie-te în câteva cuvinte.

Mi-ar plăcea tare mult să pot spune despre mine că sunt frumos, deştept şi amabil, dar pe cine mai pot păcăli? Dacă spun că sunt un nemernic, un inadaptat şi un frustrat care ratează cu poarta goală, o să zici că sunt patetic. Hai să ne întâlnim la mijloc: sunt un călător care pierde trenurile, un desculţ care iubeşte adidaşii albi şi un mesager care aduce ploaia, atunci când crezi că ai scăpat de ea. 

2. Care a fost cartea care te-a făcut sa indrăgeşti literatura?

Îmi aduc aminte de o colecţie de cărţi cu coperte pânzate, aşezate frumos în biblioteca părinţilor mei. Erau operele complete ale lui Mihail Sadoveanu. N-aş putea să spun ce m-a fascinat mai mult, copertele alea cu litere aurii, sau faptul că reuşisem să le vin de hac şi să le simt textura, cert e că, după ce am citit „Baltagul”, am început să îndrăgesc literatura.  

3. Ţi-a plăcut de mic să citeşti, sau pasiunea aceasta s-a dezvoltat mai târziu?

Am copilărit într-o casă plină de cărţi. Tatăl meu era abonat la „Magazin Istoric”, „Magazin Cultural”, „Ştiinţă şi Tehnică” şi chiar la „Uniunea Sovietică”, o revistă quality, care, în ciuda aparenţelor, era destul de interesantă. În condiţiile astea, curiozitatea mea n-avea cum să nu fie stârnită, decât dacă aş fi umblat prin casă legat la ochi. Citeam tot ce-mi pica în mână, de la ziarele pentru care trebuia să stau la coadă, de la primele ore ale dimineţii, până la romane sau almanahuri. Prima roman pe care l-am citit a fost „Ion”; aveam vreo 12 ani.

4. Cartea si autorul preferat? 

Chiar zilele trecute auzisem pe cineva spunând că tineretul este atras de literatura clasică, iar asta m-a bucurat, peste măsură. Literatura e ca un curs la care, dacă lipseşti, pierzi nişte etape. N-ai cum să te raportezi la ceva, în lipsa unei scale de valori. Cum să măsori tensiunea unui pacient fără aparatul acela, gradat? Ne convine sau nu, clasicii au încă un cuvânt greu de spus, dar asta nu înseamnă că literatura contemporană e lipsită de vivacitate. De aceea, lasă-mă să-mi manifest admiraţia faţă de unii scriitori precum Al. Dumas, Victor Hugo sau Charles Dickens, şi să-i salut, peste timp, cu adâncă plecăciune, pe Fănuş Neagu, Panait Istrati sau Mihail Sadoveanu. Sunt multe cărţi care m-au cucerit, definitiv, dar una cu adevărat impresionantă a fost „Povestea Jidovului rătăcitor” – Al. Dumas. Nu ştiu, poate şi datorită faptului că nu are un final… 

5. Ce te-a determinat sa începi să scrii?

Dacă ţin neapărat să fiu de o exactitate elveţiană, ar trebui să fac iarăşi un salt în timp şi să spun că mi-am descoperit această înclinaţie, atunci când un prieten de-al meu m-a rugat să compun o scrisoare pentru o fată de care se îndrăgostise. Şi nu pentru că m-ar fi bănuit de cine ştie ce talent, ci pentru că aveam un scris îngrijit. Eu mi-am dat toată silinţa, am scris, nu mai ţin minte exact ce, el a semnat-o şi i-a trimis-o prin poştă. Rezultatul? Prietenul meu s-a ales cu o întâlnire romantică iar eu… Ceea ce m-a motivat să scriu a fost nevoia de comunicare. Primii paşi pe care i-am făcut au fost în mediul online, a urmat un premiu în cadrul Concursului de Debut Literar „Incubatorul de Condeie”, apoi a urmat debutul cu volumul de proză scurtă „Amor de dragul ploii”. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că am ratat vreo etapă, însă ceea ce m-a determinat să am o poziţie din ce în ce mai serioasă faţă de procesul de creaţie, este  convingerea că pot să ofer din toată inima cuiva, ceva. Dacă există cititori care rezonează cu ceea ce scriu, se formează o punte de comunicare între mine şi ei, şi atunci bucuria mea devine bucuria lor, durerea mea devine durerea lor. Dacă ei ajung să-şi revendice trăirile din spatele cuvintelor scrise de mine, ca pe o proprietate a lor, atunci pot să spun că mi-am atins ţinta. Cea mai mare dorinţă pe care o am, atunci când scriu ceva, este să scot cititorul din zona de confort, să-l „deranjez”. 

6. De unde te inspiri?

Din viaţă, evident. Fie că e vorba de viaţa mea sau de a celor din jurul meu. Dacă m-aş opri însă, numai la aceste repere, m-aş lăsa păgubaş. Nu mai ştiu dacă mai sunt broşuri din alea, pe care le găseai pe tarabe şi pe care le abandonau doamnele cu părul făcut permanent prin vagoanele de clasa a 2-a. În ele găseai crime, abandonuri, adultere şi toate prostiile din lume. Nu ştiu dacă le cumpărau ca să aibă pe ce pune parizerul sau chiar le citeau, dar, repet, era o chestie drăguţă. Să nu râzi de mine, dar mi s-a întâmplat să fiu inspirat de păduri, buburuze, ploi, zăpezi sau anotimpuri. Nu ştiu… poate şi datorită faptului că am avut şansa să trăiesc în inima Bucovinei. 

7.  Ai un ritual înainte de a scrie? Dacă da, care este acela? 

Nu mi-am imaginat vreodată că aş putea să concep şi să scriu ceva, folosind tastatura. Eram adeptul stiloului şi a foii de hârtie. Astăzi, situaţia s-a schimbat. E viceversa, cum spunea Caragiale, în piesa aceea de teatru, în care Birlic făcuse un rol magistral. Nu am un ritual, însă, închid toate căile de comunicare cu lumea din jur. Nu pot să scriu ascultând muzică, şi nici dacă e deschis televizorul. Exclus. Adică, aş putea să scriu, dar a doua zi, aş şterge tot.  

8. Poti scrie oricând/oriunde, sau doar în anumite momente/locuri? 

Teoretic, pot să scriu oriunde, dar am nevoie de o perioadă timp pentru adaptare. Nu mă văd scriind cu un laptop în braţe, să zicem, în salina de la Cacica sau, nu ştiu, la umbra unui baldachin. Pentru că sunt destul de ocupat şi cu alte activităţi, scriu seara, două, trei ore. Excepţie fac zilele în care sunt plecat din localitate sau când, pur şi simplu nu am timp, dar, în general, nu trece o zi fără să scriu ceva.  

9. Care este povestea din spatele cărţii “Amor de dragul ploii”? 

„Amor de dragul ploii”, contrat uzanţelor clasice, care vizează alcătuirea unui plan închegat, înainte de a trece la acţiune,  s-a născut din nimic. Dovada cea mai convingătoare este faptul că la sfârşitul fiecărui articol este trecută data la care a fost scris, precum şi diversitatea temelor pe care le-am abordat. Este o carte specială pentru mine şi când spun asta, nu mă refer doar la faptul că este volumul meu de debut ci şi pentru că mă reprezintă aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Nu ştiu dacă aş avea curajul să mai scriu vreodată o cartea semănătoare, ca structură. În spatele fiecărei poveşti este un sâmbure de adevăr, fie că e vorba de perioada în care am fost internat într-un spital (nimic grav, nu vă bucuraţi degeaba) şi din care s-a născut „Delir la m³”; de Ziua Internaţională a Femeii care s-a lăsat cu un „Testament pe coji de portocală”; de o fiinţă care va fi mereu specială pentru mine – „Te iubesc”; de naşterea mea – „Amor de dragul ploii” sau de moartea tatălui meu – „Migrene cu iz de soc”. Nu ştiu, n-am idee cum a fost percepută cartea, pentru că nu m-am căciulit în faţa nimănui pentru o cronică, dar mi-ar plăcea tare mult să cred că, asemenea unui joc de cuvinte încrucişate, cel sau cea care ajunge la fila cu nr. 160 să aibă senzaţia unei epuizări plăcute, şi să spună: dom`le, s-a străduit autorul să se ascundă în spatele frazelor, dar l-am ginit.  

10. Ne pregătesti ceva în continuare?  

În toamna acestui an o să apară un volum al cărui titlu provizoriu este „Taxidi”, cuvânt care, în limba greacă înseamnă „Călătoria”. Caracteristica principală a acestui, să-i zicem „roman”, este faptul că are la bază întâmplări reale, trăite de mine, nu auzite pe la colţ de stradă. Este un roman subiectiv care surprinde dramele nevăzute şi neauzite de nimeni petrecute la limita legalităţii şi, uneori, dincolo de ea. Mă veţi găsi pe ţărmul Golfului Salonic, încercând să-mi câştig existenţa într-o lume a interlopilor din Rusia şi Albania, care, pentru câteva drahme, erau dispuşi să-ţi ofere, pe farfurie, urechea celui care te deranja. Nu vreau să dau mai multe din casă, pentru că aş diminua din plăcerea lecturii, dar sunt sigur că vă va oferi o perspectivă inedită a lumii, văzută cu ochii unui emigrant care şi-a amanetat destinul unor călăuze lipsite de scrupule. 

Cel de-al treilea proiect, la care lucrez acum, poartă numele „Oraşul nebunilor” şi este rodul unui plan pe care-l aveam în minte, înainte de a scrie „Taxidi”. Pe scurt, fenomenul „Celiabinsk” ajunge, prin intermediul unei anumite persoane şi în România, într-un mic orăşel de la poalele Carpaţilor, unde, întâmplător, locuiesc şi eu – Gura Humorului, şi în care lucrurile scapă de sub control, autorităţile sunt neputincioase în faţa atrocităţilor şi nimeni nu poate găsi soluţia salvatoare. Pentru cine e curios, am publicat un scurt fragment în Revista online „Semne bune”. 

11. Ce consideri că ar trebui făcut pentru ca tinerii să citească mai mult? 

Mă tem că nu prea sunt şanse să insufli pasiunea de a citi celor care au deschis o carte, numai pentru a face cornete din filele ei. Rolul cel mai important îl au părinţii. Ei trebuie să motiveze. Dacă-i cumperi copilului o carte de colorat, o revistă cu benzi desenate care să-l absoarbă şi să-l poziţioneze alături de personaje, indiferent că vorbim de Rahan, Pif şi Hercule sau Ţestoasele Ninja, e imposibil să nu-i stârneşti dorinţa de a „vedea” şi alte poveşti, cu alţi eroi. Rolul părinţilor este să-l „stârnească”, pentru ca, apoi, sistemul educaţional să-i ghideze paşii spre adevăratele „poveşti” care, cu siguranţă, îi vor marca şi adolescenţa. Reţete sunt, dar e greu pentru un tânăr să-şi desprindă ochii de ecranul calculatorului, a telefonului sau a tabletei. Poate că e înscris în genele noastre să alegem calea mai uşoară, nu ştiu, dar până la urmă cred că depinde foarte mult de dorinţa fiecăruia.  

12. Consideri că scriitorii români sunt subapreciaţi? 

Nu, nici vorbă… Atâta timp cât i-am dat literaturii universale pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Cărtărescu sau Hertha Muller (mă rog, e româncă, la origine), nu avem de ce să fim complexaţi, ba, din contra. Scriitorii români pot sta alături de scriitorii francezi sau scriitorii ruşi, fără nicio problemă. E adevărat că poate nu avem un Dostoievski sau un Balzac, şi când spun asta, mă refer la sonoritatea operei în ansamblul ei, dar asta nu înseamnă că scriitorii români sunt mai puţin valoroşi.  

13. Un mesaj pentru fani.  

De o bucată de vreme, încerc, atât cât pot, să motivez pe toţi cei cu care vin în contact direct sau prin cronicile de carte pe care le scriu în Revista „Semne Bune”, folosind o expresie care a apărut ca o replică, sau mai bine zis, ca un corolar. E vorba de celebra „Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău”, pe care am transformat-o în „Citeşte, mâine (îţi) poate fi mai bine”. Iar pentru cei care şi-au făcut timp să citească „Amor de dragul ploii”, prea plecat, le mulţumesc, şi le promit că nu mă voi opri aici. 

14. O părere despre pagină. 

Trebuie să recunosc. The Hidden World of Books, este, înainte de toate, un titlu al naibii de mişto. Nu ştiu cine e în spatele siteului dar îi transmit felicitările mele pentru inspiraţie şi pentru încercarea de a-i aduce pe scriitori mai aproape de iubitorii de carte. Cred că e foarte important acest aspect. Uite, m-ai făcut să dau din casă, m-ai făcut să spun câteva vorbe despre mine şi aşa, pe nevăzute s-a mai creat o punte de legătură, de data asta, mai închegată şi mai cuprinzătoare. Citiţi „The Hidden World of Book, mâine vă poate fi mai bine!” 

sursa: www.thehiddenworldofbooks.blogpsot.ro 

« Older Entries