“Haideți, haideți, mai avem 2 minute! Suceava! Suceava! Suceava!”, așa îi îndemna șeful galeriei pe spectatorii ce păreau a fi hipnotizați de cronometrul care pulsa cu încetinitorul, lungind secundele cu mult peste limita suportabilului. Și atunci vulcanul “Dumitru Bernicu” explodă sub puterea decibelilor, făcând ca podeaua să tremure sub talpa lui Gavriloaia care, ca un condor zămislit de Anzii Cordilieri, dădu lovitura de grație vulcanului noroios de la Berca.
După o primă repriză de vis, când am intrat la vestiare cu un avantaj de șase goluri, jocul s-a transformat într-o urmărire ca-n filme în care rolurile hoțului și a vardistului s-a mutat de la o grupare la alta. Buzoienii, refuzând capitularea, s-au apropiat spre final la două goluri, propunându-ne un infarct mic la schimb cu un egal, dar pe masa negocierilor nu mai era nicio opțiune, pentru că George Șelaru, pe care l-am simțit încă de la încălzire, că e în bulan, a zis: Nu! Și “Nu” a rămas.
Susținuți de un public flamboaiant care i-a împins spre victorie, băieții lui Bogdan Șoldănescu au încins o horă la finalul celor 60 de minute de joc, inchizând astfel cercul poveștii de astăzi care debutase în pas de sirtaki, dovedind încă o dată că nimic nu e intâmplător și că, asemenea personajului principal din opera lui Kazantzakis, care ne chema afară pentru ca Dumnezeu să ne poată vedea mai bine, s-a mizat totul pe încredere în forțele proprii, pe încăpățânare și pe nebunie. Pe cea a jucătorilor, pe a antrenorilor, pe a publicului și, cu permisiunea dumneavoastră, pe a subsemnatului, care, mai mult decât oricând, a știut că totul va fi bine deși era să scape aparatul din mână de vreo două ori.
Hai, să aveți o primăvară minunată!
Marius Gabor 