Luna apune doar o dată

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 151702808_3869025229810879_4059806696391441361_ngg.jpg

Am intrat în biserică, după o perioadă ceva mai lungă de pauză faţă de cum eram eu obişnuită.
Cred că eram supărată pe Dumnezeu, pe mine şi pe toţi zeii de care auzisem.
Mă simţeam și străină, mă simțeam și acasă. Mi-aş fi dorit să pot vărsa o lacrimă, dar aveam mai bine de o lună de când nu-mi mai găseam nici lacrimile. Tot timpul am considerat că in cele mai multe momente ale vieţii trebuie să faci tot ce poţi şi încă puţin. Să dai tot ce poţi şi încă puţin. Greu am mai ştiut să renunţ şi bine nu mi-a fost.
Mă uitam în biserică. Eram doar eu și Dumnezeu. Până să ajung azi aici, mi-am imaginat tot felul de scenarii şi mi-am înşiruit pe o listă fictivă un amalgam de întrebări la care mi-aş fi dorit răspunsuri. Mă simţeam de parcă mi-aş înfrunta cei mai răi şi urâcioşi demoni, ăia cu care m-am luptat toată viaţa şi despre care eram convinsă că în ultimul timp am reuşit să-i înving.
M-am uitat în sus şi am zis Doamne, dacă tu mi-ai dat toate încercările astea, ajută-mă să găsesc şi rezolvarea cu tot cu rostul lor.
Şi-atunci am realizat că poate nimic din toate astea nu mai contează. Poate, pe undeva, aş şterge cu buretele toate nedreptăţile Pamântului…
Şi-apoi, cum altfel am mai învăţa
Că soarele nu răsare de două ori pe zi pentru nimeni,
Că fiecare oferă atât cât poate şi atât cât este,
Ca e nevoie de curaj sa fii cu adevărat ADEVĂRAT,
Că totul pare greu, atunci când contează cu adevărat,
Că ai nevoie de tine în cele mai bune momente, şi tot de tine ai nevoie şi în cele mai grele,
Ca lecţia de viaţă a celuilalt te face pe tine să plăteşti un preţ nemeritat…

Cu toate astea, tu fă tot ce poţi şi încă puţin.

Pentru că luna apune doar o dată pentru toată lumea.

Gabriela Popescu

Un elefant se legăna

Am avut o copilărie fericită.
Încă din fragedă pruncie am fost obligat să învăţ cântece despre un iepuraş poznaş care circula pe neve cu tramvaiul, despre un elefant ușor ca fulgul şi despre o oglindă încrestată de geniul lui Coşbuc, ciuntită de o melodie tristă, tristă, atât de tristă încât maică-mea credea, în timp ce-mi ştergea lacrimile, că m-a persecutat educatoarea pentru cine știe ce poznă. Atunci nu se știa de discriminare.

Mai târziu, în școala primară, am fost învăţat să fac curăţenie în propria conştiinţă, să aspir praful de pe icoane şi să-l mătur pe Dumnezeu, să recit poezii patriotice şi să accept să mi se spună şoim – deşi mi-ar fi plăcut să fiu cal. Calul lui Ştefan cel Mare.

La liceu am fost lăsat corigent pentru că uram integralele, apoi am fost scos afară din bacalaureat pentru că nu eram tuns corespunzător. Bine, am luat bacul până la urmă, dar mi-a rămas gândul la carena putredă a sistemului și la ancora din lemn de plută care îl menținea vremelnic pe cursul istoriei.


Astăzi locul cântecelor de la cămin a fost luat de imnurile libertăţii de opinie, al căţeluşului din plastic care dădea din cap ca Benny Hill, pe bancheta unei Dacii 1300, de găina prinsă de grilajul radiatorului, de coarnele de ren, de mirosul de burger și de ciocolată cu mentă. Nu mai ascult cântecele deprimante din copilărie, e drept, dar uneori, în câte o dimineață târzie, parcă-mi mai vine așa, de nicăieri, a mă uita la poze și a mânca un bol de griș cu lapte.

Numa or vedea că nu-s

Sus e cerul, largă-i lumea
Bine c-a-nfrunzit pădurea

În sfârșit ninge și în Bucovina! Sunetul lamei plugului care bărbierea asfaltul m-a făcut să sar în sus de bucurie și să mă îndrept spre dulăpiorul în care-mi țin plasturii. Vorba aia, oricât de meseriaș ai fi, tot mai scapi lama în bărbie… Când aveam 15-16 ani eram mândru dacă mă tăiam oleacă: uite, bă, sunt bărbat, mă bărbieresc, da?, acum mi-e un pic rușine, dar mă rog, pot trăi cu asta.

”Dreptul nu este acel ceva ce ți-l dă cineva, ci e acel ceva ce nu ți-l poate lua nimeni”, probabil ăsta e motorul care-i mână în luptă pe toți cei care vor să-și exercite dreptul de a se împrieteni cu virusul și de a-l găzdui. În principiu, au dreptate. Luna lui Gerar a fost plină, în toată Europa, de manifestații care puneau pe tapet problema libertății în toate formele ei, inclusiv a aceleia de a-ți alege cu ce boală s-o mierlești; problema e că de cele mai multe ori li se înfundă căile nazale cu tot felul de principii și tot la butelia cu oxigen ajung.

Am început bine anul. Serios. Urșii aleargă după schiori prin stațiunile montane, ajungând vedete – ei, nu schiorii -, meciul de rugby dintre România și Belgia a căzut în dizgrație definitiv, Sorana Cristea face mișto de australieni, pe banii australienilor, cățelușa mea a început să-și ceară și ea dreptul de a-și face sindicat, după ce a fost la un pas de a muri congelată, codurile roșii, portocalii și galbene își flutură steagurile, în funcție de forța cu care bate vântul morții, vaccinurile își dispută meciurile într-un fel de Champions League, făcând presing în terenul virusului, OMS bate în poarta cetății de la Beijing, precum Ștefan cel Mare în poarta mumei lui, iar pe plan personal, dacă mi se permite, nu-mi doresc altceva decât să cânt și să caut plasturii, pe care, nu știu unde grijania mamii lor i-am pus, că nu-i mai găsesc, iar asta, dragul meu știi ce înseamnă? Ori am nevoie de lecitină, ori sunt expert în bărbierit și-n muzică folk:

N-ar ști nimeni că m-am dus,
Numa or vedea că nu-s.
Hai, hai, haidi, hai

Anul morții

L-am cunoscut pe Thanatos la Facultate, la cursul de Medicină Legală. Picasem examenul de două ori. A treia oară am umplut foile cu tot ce se scrisese până atunci despre rănile prin împușcare, despre marca glonțului la intrare, care e mai mică și cu marginile liniare, mă rog, nu mai insist. L-am luat cu 7. N-a fost notă mare, dar am muncit pentru ea. Și nici n-am copiat.

Thanatos, ăsta, era un tip bine. Blond, ochi albaștri, constituție atletică… Colegele mele îl găseau atrăgător. Eu nu. Eu le găseam pe ele, mă rog, pe unele dintre ele atrăgătoare, dar hei, nu aruncați cu pietre, eram tânăr. Singura necunoscută era aceea că nimeni nu știa pe cine îndrăgea Thanatos cu adevărat, căci era un tip versatil, ca să nu zic lepră, fir-ar coasta mă-sii al dracului. Iertați-mă.

L-am cunoscut îndeaproape acum șapte ani. Aceeași ochi albaștri, aceleași bucle; doar cuta dintre sprâncene era mai aspră. N-am stat mult de vorbă, căci îi puțea privirea, dar mi-a lăsat o în suflet o marcă precum a glonțului la ieșirea din trup: sfârtecată și neregulată. Știam că ne vom mai întâlni, de aceea nu mi-am permis să-l bag în mă-sa, dar măcar i-am arătat degetul mijlociu. Știa blestematul ce înseamnă și știți cum mi-a răspuns? Mi-a făcut cu ochiul.

2020 a fost anul lui Thanatos. N-aș merge chiar atât de departe încât să cred că abia acum a reacționat la gestul meu, la naiba, oi fi eu dus cu pluta, dar schizofrenic nu-s, nu c-ar fi asta o problemă, prin urmare, probabil că acolo, undeva, în altă lume, cineva a pierdut un meci de poker. L-am văzut bântuind pe strada mea, l-am văzut luându-mi rude, l-am văzut scuipând în spitale, l-am văzut strângând proști și genii deopotrivă sub mantaua lui, l-am văzut strângând struguri în Grădina lui Bosch, l-am văzut călcând peste cadavre, l-am văzut pândind pe la colțuri, ca o curvă. Poate că nici faptul că am publicat o carte despre el nu e întâmplător, fix în anul ăsta…

Da, mi-e teamă, normal. Da, știu că ai pile în Hades și că-ți place noaptea, dar îți dau o veste, băi, șmechere, câtă vreme suntem aici, pe țărâna lăsată moștenire de urmașii lui Avraam, și de-ar fi să ne ucizi pe toți la rând, undeva, într-un colț de ocean primordial va răsări din nou sămânța nemuririi. Și știi de ce, băi, nasolule? Pentru că cineva, acolo, sus, ne iubește. Clar? Poate că ne-ar lua iarăși câteva milioane de ani ca să urcăm în pom, să coborâm din el și să ridicăm colibe din paie, dar nu vei scăpa de noi. Ia-o ca pe o promisiune. Sau blestem, poftim, dacă ți-e mai ușor.

Și mai știi ceva? Ia-ți naibii anul ăsta sub braț și hai, sictir, că nu mai ai mult nici tu…

Blitz Interviu – Alin Conache

– Salut, Alin!

– Salut!

– Pe 2 decembrie ai plecat cu lotul lărgit al Stejarilor mari la cantonamentul din Antalya. Cum a fost, ce ai simțit când ai aflat că ești convocat?

– M-am simțit fericit. Nu știu, poate că și evoluția mea în DNS a fost unul dintre factorii care au dus la această convocare, dar m-a bucurat nespus, îți dai seama…

– Cum te-au primit veteranii echipei?

– Băieții m-au primit bine. Unii chiar mă cunoșteau și asta pentru că și frații mei mai mari, Gabi și Tibi, au fost convocați la loturi. Gabi la Rugby în 15 și Tibi la Rugby în 7. A fost o experiență mai mult decât interesantă. Mereu ai ce învăța de la jucătorii echipei naționale și cred că am venit din Antalya cu ceva în plus.

– Spune-mi cum decurgea o zi în cantonament?

– Aveam trei antrenamente pe zi: două la teren și unul la sală. Am avut și o zi liberă în care ne-au lăsat să facem ce vrem. Am fost prin oraș, prin centru…

– Ai fost și la plajă...

– Da, un pic

Ce crezi că vom face în noul an competițional? Mă refer la Divizia Națională de Seniori.

– Eu spun că o să avem un an mai bun, cu mai multe succese și că o să ne clasăm pe un loc mai bun decât în ediția trecută.

– Ai curajul să faci o previziune?

– A, nu, nu, e greu…

– În 2023 vom avea un Campionat Mondial în Franța. Să zicem că ne vom califica. Îl vezi pe Alin Conache în lotul echipei naționale?

– Da, mă văd. De ce nu? O să mă pregătesc, o să muncesc… Îmi doresc să fiu chemat, cred că e visul oricărui jucător de rugby să participe la un astfel de eveniment, acum rămâne doar să vedem ce va fi.

– Eu te sigur că vei avea din partea noastră toată susținerea și îți promit că în ziua care vei îmbrăca tricoul Naționalei la Campionatul Mondial, îți vom aminti de acest interviu, în care tănărul Alin, la numai 18 ani, nu-i așa, își prevedea viitorul. Mulțumesc pentru amabilitate și te așteptăm la teren.

– Mulțumesc și eu, abia aștept să reluăm antrenamentele!