Scrisoarea deschisă

Pamflet

Expeditor: Bucovina

Domnule Președinte Klaus Werner Iohannis,

Știu că n-o să citiți scrisoarea mea. Nici n-aș avea pretenții, aveți treburi mai importante de rezolvat. Dar urlă inima în mine! Așa că o să-mi permit ca măcar să cred că și prin aportul meu, lumea va ști cu adevărat ce înseamnă Bucovina pentru noi, bucovinenii.

Excelență, l-ați citit pe Sadoveanu? V-a plăcut „Iapa lui Vodă”? Dacă sunteți amabil, o să fac eu un scurt rezumat pentru cei care nu știu despre ce e vorba: se spune că într-o zi, domnitorul poposește la un han, dar nimeni nu-l recunoaște. Comisul Ioniță i se confesează și-i spune că vrea să ajungă la Vodă și să-i facă dreptate. Acesta îl ascultă cu atenție și-l întreabă:
– Dar dacă Măria Sa nu-ți face dreptate?
Comisul răspunde:
– Dacă nu-mi face dreptate, să-mi pupe iapa sub coadă!
N-o mai lungesc. Domnitorul îi face dreptate răzeșului, care paralizase de teamă când îl recunoscuse în sala tronului, apoi îl întreabă:
– Și dacă nu-ți făceam dreptate, cum rămânea?
– Cum să rămâie, Măria Ta, eu nu-mi retrag cuvintele. Iapa-i peste drum!

Domnule Președinte, noi, bucovinenii, suntem tare mândri. Și sensibili. Nu ne-o luați în nume de rău. Asta e. Și totuși n-o să ne supărăm pe dvs. Nu sunteți dvs. vinovat. Pur și simplu coarda sensibilității dvs. nu e racordată la gripul sufletului nostru peste care s-au odihnit degetele unor personalități precum Löwendal, Matei Vișniec sau Sofia Vicoveanca.

Domnule Președinte, am aflat că zilele astea ne-ați retras Ordinul Sanitar în grad de Cavaler. E alegerea dvs. Noi n-am cerut nimic. Luați-l, vă rugăm respectuos, și acordați-l unor cluburi de noapte din Bucureşti. Măcar mai zădărnicim o țâră răspindirea bolilor lumești… Dar știți ceva? Schimbați cu ocazia asta și numele Bulevardului Ștefan cel Mare, poate că așa veți mai face uitate și zilele în care Măria Sa făcea legea în actuala capitală a României.

Domnule președinte, am văzut că purtați o cravată de culoarea cerului. Ați auzit de albastrul de Voroneț? E întrebare retorică, la naiba, au auzit și japonezii de ea… Știați că această culoare de pe pereții mănăstirii își schimbă nuanța, după cât e de senin cerul? Chiar, când ați poposit ultima dată la Voroneț sau la Putna – Ierusalimul neamului romănesc, cum spunea Eminescu?

Domnule președinte, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut, faceți și veți face pentru noi, sucevenii. Nu vrem să fim un neam dezbinat, nu vrem să ne urâm între noi. Vom fi mereu la fel de ospitalieri, cum am fost dintotdeauna, la fel de senini și de mândri, dar cum e, domnule președinte, să lovești mai tare în cineva căzut la pământ, decât să-i întinzi mâna? Poate chiar aia, a lui Michelangelo, din Capela Sixtină…

Domnule președinte, luați-vă medaliile înapoi, o să supraviețuim și fără ele. Vom fi mai puțini, dar nu ne vom stinge cu toții. O să răsară soarele și pe strada noastră, apoi pre mulți o să popim și noi, cum spunea Lăpușneanu, dar vă rugăm, măcar pentru o vreme, nu ne mai călcați pragul casei. Ne doare să spunem asta, nu e în firea noastră, dar cel puțin pentru moment, e mai bine așa.

A, să nu uit, noi nu suntem ca răzeșul din povestea lui Sadoveanu, nu mai avem pentru ce să ne căciulim, dar să știți că avem cu toții o iapă peste drum!

În caz că…

13 pe Scara Richter

Spuneam în avancronica meciului cu Suceava că miturile sunt făcute ca să fie măsluite în funcţie de interese. Nu mai intrăm în detalii, dar pe de altă parte nu pot ignora sentimentul de teroare pe care mi-l dă cifra 13. Am meciurile mele personale cu această relicvă prelinsă de pe stalagmitele peşterilor unde-şi odihneau ciolanele oamenii de Cromagnon, pot să spun chiar c-o urăsc, dar asta nu înseamnă că-i neg puterea. Suntem de ceva vreme în secolul XXI, am pornit spre Marte şi am eradicat holera, dar ecoul blestemului scuipat de limba Ghionoaiei bate încă în ferestrele cu rame din lemn  al unei civilizaţii îmbrăcate în termopane. În fine…

13.10.2019, ora 13.

Stadionul Tineretului, Gura Humorului. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare pârlit şi o temperatură de matineu de iulie, când pocnesc albinele de prea multă tihneală. Dar azi nu era să fie ziua florilor şi nici a lacrimilor de bucurie. Nu ştiu, nu mă întrebaţi de ce. Poate că soarta se îmbârligă după zborului cucului şi îşi leapădă ouăle în cuiburile în care zac penele unei zbateri din care ar fi trebuit să se nască o Pasăre Liră. Habar n-am. Cert e că la ora meciului, până şi cântecul vinului încetă a-şi mai trage cu diapazonul în căpăţână, semn că nu mirosea a bine. Nu, nu…

Aşa cum ne promiseserăm încă de când ne-am întors de la Arad, am intrat pe teren hotărâţi să ne lăsăm pupaţi de cei ce veniseră să ne vadă şi să cântăm cu ei. Orice, numai să cântăm. Frumoşi şi aranjaţi la patru ace, am spus că pe aici nu se trece, eventual se poate trage cu coada ochiului, dar atât, nimic mai mult. Şi nu s-a trecut. E drept, am amânat momentul degustării şi al desfătării, dar asta nu înseamnă că ne-am dat bătuţi.

Meci cu o încărcătură emoţională specială. Cu rivalităţi şi antipatii amicale, cu duşmănii infantile şi aruncături de priviri reptiliene, cu miza cea mai mare pe masă şi cu aşii ascunşi în jambiere. Eram all in. Totul sau nimic. Şi s-a văzut asta pe teren. Deşi am dominat pe grămadă, prima repriză i-a găsit pe fraţii noştri mai mari în pragul unui extaz moderat, căci aveau trei puncte în faţă: 6-3. Nici nu se puteau bucura, nici nu se puteau supăra. Cum naiba să te bucuri când simţi în ceafă suflarea taifunului? Cum să te superi, când speri să nu fii prins când şuteşti din cuibar ouăle de prepeliţă? Cu alte cuvinte, moralul sucevenilor era în moarte clinică, dar nici nu se lăsa strivit.

Repriza a doua a fost una de infarct. Spre finalul meciului sucevenii pun balonul în terenul de ţintă şi fructifică transformarea, după ce egalasem la 6 prin Sergiu Michiduţă. 13-6 şi zgomot subtil de funeralii. Am făcut câteva schimbări, unele prevăzute, altele nu, am stuchit de trei ori în sîn şi am scăpat de gustul amar al nedreptăţii (căci nu ne făcuseră practic la niciunul dintre capitole), şi am năvălit peste ei. „Ori tu, ori eu”, spuneau privirile băieţilor mei. Şi le-am spus în gând, căci nu era chip să mai aibă urechi de auzit: „Putem, hai, că putem!”.

Mai sunt zece minute. Suntem acolo, în jumătatea lor. Mai pierdem câte un balon, mai facem câte un pas în spate, mai găsim o tuşă şi mai stăvilim câte un contraatac. Tribunele sunt în extaz. N-am mai auzit de când eram copil şi mergeam cu tata la meciuri reverberaţiile strigătelor de luptă ce te purtau pe braţe spre victorie: „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” Cutremur. 13 pe scara Richter. Numai spurcata aceea de chişcă ovală nu voia să se culce în iarba sucevenilor. Şi am dat peste ei, frate. Am dat, nu ne-am jucat…

Minutul 77. Suntem călare pe ei. Ştim cumva, simţim că le putem înfige pumnalul în grumazul obosit de atâta hărţuială, dar nici ei nu se lasă. Sunt la a treia infracţiune comisă în preajma „cinci-ului” lor. Ştim cumva, simţim că avem puterea de a ajunge la ţintă. „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” 13 pe Richter. Tribunele urlă! Suntem aproape, atât de aproape… Şi o punem, tată! O punem în iarba sucevenilor prin solul nostru de pace, Mihnea, apoi contrasemnăm capitularea fraţilor noştri din Cetatea de Scaun al Moldovei (iartă-ne, Ştefane) şi o dăm la beţe prin Michiduţă: 13-13.

Aşa s-a terminat toamna noastră. Căci am uitat să vă spui, vorba lu` nea Mărin, o furarăm de pe tabela cu echinocţii şi o îndesarăm în traista noastră, unde numai ghebele şi râşcovii îşi fac veacul, o furarăm şi o făcurăm a noastră, căci prea multe ni se furară şi nouă. Că or mai fi şi altele, Doamne ajută, că n-or mai fi, Dumnezo primască, aşa cum spune baba Dochia, important e că suntem în cărţi, suflăm flăcări pe nas şi stingem dorul de fecioare jucând dansul bucuriei pe toate scările care măsoară  toate cutremurele din lume. Căci pot spune „azi am câştigat” fără să mă tem de ipocrizie, pot spune că rugbyul humorean e acolo unde se face maiaua cea mai bună şi pot spune că dacă n-am fi ratat o lovitură de pedeapsă, azi am fi consemnat prima noastră victorie din acest sezon.

Hai, ne vedem duminică la Galaţi!

Băi, şi am fost atât de aproape… Paştele mă-sii de treişpe!

Vai via!

Miturile sunt făcute ca să fie măsluite. Fără discuţii. Nu ne interesează cauza şi cu atât mai puţin scopul acestor genuri de manipulări în masă, ci mai degrabă ideea în sine. Nouă nu ne e teamă să dăm cu radiera unde nu ne convine şi să scriem pe răboj ce ne place să auzim. Că au fost sau n-au fost fix trei sute la Termopile, cui ce-i pasă, ca să citez poetul naţional, important e c-a rămas mitul, de aceea n-am nici cea mai mică urmă de regret dacă o să spun că mitul nostru  e mai darnic, mai plin de voie bună. Ce tot îi tragem cu 300 ? 600 ! Să fie, vorba aia, belşug, tată ! Da… Şase sute de kilometri. Atât au despărţit urbea noastră de Aradul unde şi acum bântuie sirena  trenurilor  de la care sustrăgeam sigilii de plumb când eram copii.

Zi de meci. Plafon încărcat de nori, vreme rece şi supărată pe noi, ăştia care ne lăsaserăm huţulii priponiţi  în depourile arădene. Am început în forţă. Nici n-aveam cum altfel. Strânsesem în noi prea multă nerăbdare şi dorinţă de a încărca drumul către casă cu lauri, câte unul pentru fiecare kilometru. Aşa se face că în minutul 4 ratăm o lovitură de pedeapsă. Nu ne-am dat seama atunci că avea să ne usture, eram pe cai mari, şi nici măcar pentru o secundă nu ne-am gândit că jocul ne va scăpa printre degete, dar uite că soarta îţi poate juca feste. Şi ştiţi de ce ? Pentru că arădenii n-au ratat când au dat-o la beţe. Am zis că nu e totul pierdut şi am intrat din nou peste ei cu coase şi cu furci. Rezultatul ? Conduceam la pauză cu 5-3, urmare a unei încercări reuşite de Michiduţă.

E greu să scrii despre un meci pe care l-ai pierdut cu 15-5, după ce ai condus cu 5-3, după ce ai dominat pe grămadă şi după ce ai o încercare anulată, la toate astea adăugându-se şi punctele pe care le puteai concretiza, e greu, dar nu imposibil. Secretul e să nu priveşti în urmă cu mânie, să alungi frustrarea şi să te pregăteşti de ceea ce urmează. Ce urmează ? Ei bine, da, meciul de acasă cu Suceava !

Îmi vin în minte multe mituri legate de luptele astea dintre fârtaţi, ca să nu ne îndepărtăm de la subiect. Mă opresc la cel al Romei, nu doar pentru că e cel mai cunoscut, ci pentru că e mai aproape de ceea ce se va întâmpla duminică pe Stadionul Tineretului (căruia mie îmi place să-l dezmierd Estadio Da Luz), acasă, la Gura Humorului. Da, vor veni fraţii noştri pe care i-am îmbrăţişat când am văzut că ne-au răzbunat, bătându-i pe griviţeni la Suceava… Îi vom întâmpina cu căldură, cu dragoste şi cu respect, în mod sigur vom încinge după meci grătarele şi vom face poze unii lângă ceilalţi, amestecaţi, aşa cum amestecat ne e şi sângele. Ne vom strânge mâinile mai apoi şi ne vom promite că ne vom lua revanşa în retur, indiferent de scor, dar vom intra în iarbă cu huţulii noştri înspumaţi şi dornici de a mesteca laurii primei victorii, de aceea, dragii noştri fraţi suceveni, să nu ne-o luaţi în nume de rău, căci vă iubim şi vă preţuim, dar duminică noi vom fi cei care vor întemeia Roma !

Roma de la Gura Humorului !

Vai via !