Gura Humorului Photos

1431
12

Reclame

Vernisajul expoziţiei – „Copiii lui Cain”. Lansarea volumului – „Exil”

img_0455

Nu poţi fi obiectiv (până la urmă cred c-ar fi o nenorocire să fim ghidaţi de această meteahnă în tot ce facem sau susţinem) când scrii cronica unui eveniment la care ai fost protagonist. Trecând peste uşoara jenă ce mă face să strâng din dinţi şi să povestesc cum am văzut eu evenimentul, poate c-ar fi interesant să vă spun că, în afara faptului că s-a consumat într-un cadru elegant (pentru care mulţumesc conducerii Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina), cu oameni frumoşi şi cu portrete în care mi-am lăsat o fărâmă din suflet, acesta mi-a statuat convingerea că răsplata mea, orice aş face, oricâte soluţii aş căuta, nu poate fi pe măsura mulţumirilor pe care vreau să le adresez tuturor celor care au onorat invitaţia mea, de la domnul Primar Marius Ursaciuc şi până la gâzuliţa care a extras biletul câştigător, şi să le promit că voi reveni cu alte surprize, atât pe plan literar, cât şi pe plan artistic.

Iată ce spune doamna Elvira Romaniuc, în deschiderea evenimentului:

d75_6362

M-am întrebat de ce a intitulat Marius expoziţia „Copiii lui Cain”. Nu ştiu dacă a gândit asemenea mie, dar cel puţin din scriitura biblică ştiam că primul copil al lui Adam a fost Cain, apoi a fost Abel; Cain – cultivator, Abel – crescător de animale. Aceleaşi texte biblice consemnează, de asemenea, ceea ce este numit de către unii prima crimă din istorie: uciderea lui Abel de către Cain. În ceea ce priveşte chiar acest moment, criticii, nu doar a textelor religioase, sau filosofice, au mai multe puncte de vedere, mai multe interpretări… Mie îmi place să cred că, de fapt, Cain n-a vrut să-l ucidă pe Abel, că a fost o întâmplare, că după aceea s-a căinat. Noi avem acest cuvânt în vocabular: a te căina, a te plânge, a te jelui pentru o faptă pe care ai făcut-o. În acelaşi timp, dacă este să privim în aceste texte, suntem urmaşii lui Cain, pentru că Abel a murit. Dacă privim din nou în istorie şi în textele biblice, s-ar putea ca acest moment să marcheze începutul sedentarismului, căci Abel era sedentar, cultiva pământul, iar Cain era plugar. Poate că acest moment este acela în care oamenii au început să se aşeze la casa lor, aşa cum legendele noastre păstrează foarte multe pilde pe care uneori cu greu le desluşim. Marius Gabor nu este la prima experienţă scriitoricească. Elev la gimnaziu al domnului profesor Corneliu Tincu, nici acest lucru nu este întâmplător, de fapt Marius nu crede în întâmplări şi nici eu, după absolvirea Liceului din Gura Humorului a urmat cursurile de drept la Iaşi. Nu ştiu ce anume l-a apropiat de literatură, ştiu doar ce mi-a oferit ca informaţie şi din ceea ce am citit pe internet că a colaborat cu diverse reviste de cultură şi că a debutat cu volumul de poezie şi proză scurtă „Amor de dragul ploii”. Revenit în urbe, se hotărăşte să deschidă o editură  la care publică humoreni de-ai noştri şi nu numai, editură care se numeşte „Teba”. Nu întâmplător, din nou… Anul trecut dumnealui a lansat o carte care se numeşte „Oraşul nebunilor”, dar despre ceea ce face dumnealui ca scriitor, îl voi ruga să vorbească pe domnul director al Bibliotecii Judeţene, domnul Gabriel Cărăbuş.

Gabriel Cărăbuş:

d75_6375

Domnule Primar, doamna director, dragă Marius, stimaţi invitaţi, mă bucur să fiu astăzi aici alături de Marius Gabor, pentru a lua parte şi la această altă lansare de carte, după ce am fost şi anul trecut la lansarea volumului „Oraşul nebunilor”. Din câte îmi amintesc atunci, sunt referiri la oraşul Gura Humorului, iar în volumul de faţă tratează drumul pe care personajul principal, tot un humorean, l-a avut de parcurs în nişte vremuri nu tocmai luminoase din punctul de vedere al celor care îşi duceau traiul în alte ţări pentru a câştiga o pâine mai bună. În primul rând, pentru a ajunge să lucrezi în Grecia sau în altă parte românii nu puteau pleca decât incognito, beneficiind de „serviciile” unor călăuze şi cu anumite peripeţii, de o realitate crudă, care te lovesc de-a dreptul în plex când citeşti acest volum. Ştiam că anii 90 sau chiar începutul anilor 2000 cam în felul acesta se petreceau lucrurile cu cei care doreau să lucreze în alte ţări, fie că era vorba de Serbia, de Turcia sau Grecia, mergând uşor-uşor spre Occident, până la deschiderea graniţelor, însă nu ştiam că lucrurile erau atât de crude pentru cei care se înhămau la o astfel de misiune. Riscuri enorme, pericole la fel de mari, suferinţe şi uneori adevărate tragedii în spatele reuşitei de a ajunge la destinaţie, fiindcă de foarte multe ori această reuşită numai reuşită nu era (lăsând la o parte faptul că-ţi întorcea viaţa, scuzaţi expresia, cu fundul în sus), iar din liniştea căminului, chiar dacă poate cu bani mai puţini, sau câştigând banii altfel, te duceai în necunoscut; şi nu te duceai, aşa cum se exprimă autorul la un moment dat, cu intelectuali şi profesori universitari, ci şi cu anumite etnii conlocuitoare, cu anumite personaje care, trăind din asta aveau inimile împietrite sau rezolvau problemele prin violenţă. Din momentul în care pui mâna pe carte ai tentaţia de a nu-i da drumul, chiar dacă e o oră înaintată în noapte şi totuşi trebuie să te culci, a doua zi vei căuta să continui pentru a ajunge la finalul peripeţiilor. Cartea e scrisă într-un stil coerent, fără nici un fel de emoţie, fără a-i tremura pixul, însă despre acest lucru, sunt convins, ne va vorbi mult mai aplicat colegul meu Alexandru Ovidiu Vintilă, aşa încât mie nu-mi rămâne acum decât să-l felicit, aşa cum o făceam şi acum un an, în numele unei instituţii care este un templu al cărţii, mai mare, mai mic, fiindcă, până la urmă, astfel de cărţi, sunt convins, şi dragostea noastră, a tuturor, dar mai ales a celor cu vârste mai fragede, dragostea pentru literatură, pentru citit, va reveni uşor, dacă astfel de întâmplări frumoase, astfel de cărţi, cu astfel de oameni, precum Marius Gabor, vom putea să urnim publicul din faţa calculatorului şi a televizorului, de a-l face să ţină în mână o carte şi a o savura efectiv. Felicitări!

Alexandru Ovidiu Vintilă, doctor în ştiinţe socio-umane, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, redactor şef al revistei Bucovina Literară:

d75_6382

Mă bucur să fiu azi aici, la Gura Humorului, să fiu alături de Marius Gabor şi mă bucur că am avut ocazia de a-i citi al doilea roman, după aproximativ un an. Am observat că nu a venit cu o nouă scriitură, cum fac mulţi, culmea, dintre cei care de obicei sunt şi foarte prolifici, dar şi cam slăbuţi din punct de vedere literar (el pare, iată, şi prolific şi într-un moment extrem de bun pentru că un roman nu este uşor de scris). Este o scriitură mai elaborată, şi-a dat seama de persistenţa unor elemente cam prea colocviale la un moment în scriitura sa, urmare a autoanalizei. „Exil” este un roman care are la bază motivul călătoriei la capătul căreia Marius Gabor ajunge să se cunoască, descoperindu-şi cu adevărat sinele şi lumea din jurul lui.

Romanul se deschide cu o sentinţă din Nikos Kazantzakis, care sună în felul următor: „Mergem acolo unde D-zeu ne poate vedea mai bine!”  În acelaşi mod, personajul Codin, din Gura Humorului, pleacă în Grecia pentru a-şi câştiga un loc în societate şi astfel devine un călător,  aşa cum Marius Gabor dă de înţeles, încă din primele pagini „Spre deosebire de turist, călătorul nu ştie dacă se va întoarce vreodată acasă” acest fapt anticipând evenimentele deosebit de intense ce vor fi descrise în roman: pierderea stimei de sine, frica, foamea şi chiar înfruntarea morţii. Libertatea fiinţei umane constă în a recunoaşte neputinţele şi de a le depăşi. Acesta e mesajul pe care Marius Gabor vrea să-l lase lumii, drumul emigrantului român spre Grecia şi viaţa lui acolo nefiind decât un pretext pentru ilustrarea acestuia: Tot ce pot spune e că nu hotarele geografice, culturale sau lingvistice ne împiedică să ne descoperim limitele, nu lipsa mijloacelor de a ajunge la Polul Sud sau la Polul Nord şi nici a acelora de a călători până la Jupiter şi înapoi, ci teama de a recunoaşte că în fiecare din noi zace o lepră, teama de a nu o trezi şi de a ne vedea goi, păcătoşi şi urâţi.” În roman se vorbeşte de fapt despre un exil asumat pe care Codin îl urmează chiar dacă şi-ar fi dorit încă de la început să poată renunţa la el. Avem de-a face cu o iniţiere, însă o iniţiere inversă, în care el descoperă de fapt că fiinţa umană poate fi prin excelenţă şi o fiinţă amorală sau imorală, mai exact. În drumul acesta existenţial ne dăm seama că pentru a supravieţui putem fi capabil de fapte pe care înainte nu ne puteam gândi că le-am putea săvârşi. Este practic acea viziune despre care vorbesc în special şi filosofii empirici englezi care spun că lumea, de la natura ei, este rea, comparând-o cu Leviatanul. Ei bine, Marius Gabor ne înfăţişează un astfel de Leviatan, dar care nu este în afara noastră ci şi în interiorul nostru, care se declanşează în momentul în care este cu adevărat stimulat, să spun aşa. Plecat din Gura Humorului cu gândul să se căpătuiască în Grecia, Codin urmează o călătorie cu peripeţii care-l maturizează şi-l face să-şi piardă încrederea în propriile reacţii. După opt zile aventuroase petrecute în mijlocul unui grup pestriţ, însoţit de călăuze, Codin învaţă că neprevăzutul şi pericolele care pândesc la tot pasul pot să-ţi schimbe radical viaţa. Viaţa emigrantului care călătoreşte pe timp de noapte, care este nevoit să suporte frigul, foamea şi frica, se agaţă de speranţa unor zile mai bune şi de nevoia de a demonstra celor de acasă că a reuşit. Drumul până la frontiera Greciei este presărat cu întâmplări amare. Grupul format din bărbaţi şi femei este nevoit să înnopteze în albia unui râu, să mănânce alimente alterate, sau să călătorească în condiţii improprii. Totul culminează (aici este un moment-cheie al romanului) cu momentul în care una dintre femeile grupului moare lovită de tren când încerca să treacă un pod. Codin este nevoit să-şi reprime toate sentimentele, să se îmbărbăteze şi să meargă mai departe. Lupta cea mare pe care o duce nu este cu ceilalţi sau cu nenorocirile, ci cu el însuşi. Sunt descrise toate slăbiciunile trupului, toate momentele de autoevaluare şi de autodepăşire. Iată, spre exemplu, la ce se gândeşte Codin după ce femeia este lovită de tren şi moare: Ce aş fi făcut dacă eram în locul lui, în situaţia în care aveam de ales între viaţa mea şi a femeii? Spre deosebire de cealaltă întrebare, aceasta avea un fundament concret, de aceea, mi-a fost mai uşor să răspund. Cu toată ruşinea, aş fi ales să trăiesc. Aş fi ales viaţa. Viaţa mea.”

Drumul care i-ar fi adus libertatea financiară nu a fost atât de primitor cum şi-ar fi închipuit: Grecia e o ţară minunată. De fiecare dată când îi pronunţi numele sau te gândeşti la ea, imagini cu plaje scăldate de soare, vapoare, insule şi turişti în costume de baie îţi defilează prin faţa ochilor.” Grecia lui Codin nu i-a oferit nici măcar un loc unde să pună capul. Adăpostit în gări, şoproane, cambuze, românul lucrează ziua pe bani puţini, în agricultură sau construcţii, fără a avea o leafă sigură. Treptat, romanul se ocupă de încă două personaje, tovarăşi ai lui Codin: Dinu şi Marin. Spre deosebire de Codin, care este vocea principală în roman, Dinu şi Marin nu îşi pun probleme de conştiinţă. Oameni simpli, obişnuiţi cu munca silnică, se acomodează mai uşor, deşi nu au în comun decât traiul greu Codin rămâne fidel micului trio, în interiorul căruia îşi găseşte un anumit echilibru. Dinu este un tip autoritar, încăpăţânat şi decis să muncească până la epuizare pentru familia de acasă. Spune acesta: „Am apartament cu 4 camere, pereţii bătuţi în calciu, ladă frigorifică, pivniţă, cuptor cu microunde, centrală. Aur? C…..u! Da, dar Miron o muncit pentru toate astea…” Dinu este cel care spre finalul romanului îl trădează pe Codin şi care se adaptează mediului cel mai bine, fapt care îi conferă un ascendent faţă de tovarăşii de suferinţă: „Dinu e un tip robust, şi nu mă refer doar la fizic”. Tovărăşia celor trei merge până acolo încât Codin refuză o viaţă mai uşoară în Grecia alături de alţi români aflaţi la muncă: Dacă aş mai fi întârziat o secundă, probabil că nu m-aş mai fi întors niciodată la cei cu care încheiasem un pact de întrajutorare materială, spirituală, emoţională şi de care mama huciului o mai fi fost…”

Spre finalul romanului, însă, ne dăm seama că periplul în Elada îl schimbă iremediabil pe Codin, care pedepseşte trădarea lui Dinu în chip crud şi neaşteptat, punându-l pe rusul cu care se împrieteneşte să-i taie o ureche. Vocea naratorului este sigură şi autoironică, mai ales în prima parte a romanului. Siguranţa se diminuează spre final, ca şi plăcerea lui Marius Gabor pentru detaliu, final care este puţin precipitat. De fapt, el nu ne prezintă nicio concluzie asupra evenimentelor petrecute, nici un rezultat clar al faptelor. Este un final deschis. Poate că cele petrecute cu Dinu, Codin rămâne să muncească alături de Evgheni, poate se va întoarce acasă, nu putem şti. Gestul simbolic de a se cufunda în mare a lui Codin, de la sfârşitul romanului, arată chiar incertitudinile şi imprevizibilul cu care se va confrunta în continuare: M-am ridicat de pe şezlong, am încălţat tenişii, le-am dezlegat şireturile, am aprins o ţigară şi am intrat în mare.”

Marius Gabor, aş spune ca o concluzie a ceea ce am citit evoluează mult faţă de romanul precedent „Oraşul nebunilor”, găsind o formulă mai potrivită de a povesti, de a nara anumite evenimente, curăţindu-şi limbajul şi alegând un alt ritm al naraţiunii. De asta spun că prima parte a cărţii este şi mai alertă, mai incitantă. Spre sfârşit parcă a vrut puţin să încheie romanul, parcă deja subiectul îl epuizase şi atunci şi-a dorit să termine cu povestea în sine. Recomand cartea cu mare drag şi îl felicit şi eu, cum l-a felicitat şi domnul Director şi vă felicit şi pe voi, cei din Gura Humorului, pentru că, iată, aveţi un prozator autentic, care se află într-o perioadă bună a vieţii sale şi care evoluează cu adevărat de la o carte la alta. Acest roman intitulat „Exil” este chiar interesant. Vă mulţumesc!

După invitaţii mei, am încercat să explic de ce am ales titlul expoziţiei „Copiii lui Cain”:

d75_6401

Recunosc: de o bună bucată de vreme mă preocupă istoria lumii. Cea văzută prin ochii sfinţilor părinţi ai Scripturii, cea văzută prin vizorul spiritual al umanităţii şi cea văzută prin gaura pe care, dacă un viermişor isteţ ar fi lăsat-o în măr, poate că Evei nu i s-ar mai fi părut atât de ispititor, iar noi am fi avut altă soartă. E o speculaţie, nu mi-o luaţi în nume de rău… Când am început să desenez primele portrete, acum 5 ani, nu mi-am imaginat că aş putea să fac din asta o chemare la meditaţie şi cumpănire, dar în timp ce defineam trăsăturile ce le dădeau viaţă, am avut senzaţia că cineva striga de dincolo de hârtie.

Aţi privit vreodată un plugar? I-aţi văzut muşchii, noroiul de pe cizme, obrazul nebărbierit şi ars de soare, ridurile şi încrâncenarea de pe chip? Aţi auzit cum îndeamnă boii? Dar palmele… palmele, le-aţi văzut? Poate că da, poate că nu, depinde ce rezoluţie are aparatul dvs… Haideţi să vă spun un secret: nu-i nevoie să-l ajustaţi. Priviţi-vă în oglindă, priviţi-vă unii pe alţii, priviţi aceste portrete. Iertaţi-mi îndrăzneala, nu spun că suntem nişte brute care nu fac altceva decât să biciuiască boii pentru a trage o brazdă în plus şi nici că lupta pe care o purtăm e dinainte pierdută, ca şi cum ar exista vreodată un potop capabil să ne cureţe de tot, dar dacă vă priviţi atent veţi regăsi încrâncenarea celui care, mărginit de sămânţa păcatului, a ridicat mâna şi a ucis pe fratele său.

Suntem copiii lui Cain şi nimic nu poate schimba asta. Suntem frumoşi, puternici şi inteligenţi. I-am moştenit îndârjirea şi forţa de muncă, încăpăţânarea, spiritul de competiţie, dorinţa de a fi cei mai buni, dar şi invidia, egoismul şi setea de apoteoză. Nu vi se pare că prima crimă a omenirii a născut capitalismul? Nu aveţi senzaţia că am fi avut alt destin dacă Abel ar fi trăit?

În curând vom coloniza planeta Marte, vom face ocolul Galaxiei, vom sta la masă cu zeii din Olimp, vom fi noi înşine zei, după ce vom fi fost morminte şi cărturari, vorba lui Ceram, apoi ne vom întoarce acasă, pe acelaşi pământ de sub bulgării căruia glasul celui ucis ne irită timpanele cu îndemnul la iubire.

Suntem copiii lui Cain, dar ştiţi ceva? Nu ne este ruşine. Paradoxurile sunt făcute pentru a stăvili certitudinile, iar dacă azi suntem răspunzători pentru faptele înaintaşilor noştri, nu ne rămâne altceva de făcut decât să opunem acestei nedreptăţi o nedreptate şi mai mare, aceea de a răstălmăci numele lui Abel şi de a-l transforma din „Deşertăciune”, cum spune Ecleziastul, în iubire. Priviţi aceste portrete: în spatele lor se duce o luptă. N-am făcut altceva decât să surprind momentul în care moştenirea acustică a lui Abel a înfrânt nevoia lui Cain de a se măsura cu Dumnezeu.

Primarul oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc: d75_6406Am să încep cu stimate domnule Marius Gabor, vreau să-ţi mulţumesc pentru că, fără să vrei, m-ai forţat să citesc un al doilea roman pe nerăsuflate. Domnul Cărăbuş se mai culca, eu n-am reuşit… Vreau să-ţi mulţumesc pentru portret, prima oară, aşa cum ai spus, am avut senzaţia că e oglindă, şi, da îmi dau seama că ai muncit atât de mult la mustaţă, încât nu ţi-a mai rămas negru pentru păr… Ce vreau să vă spun, şi mă adresez dvs. în primul rând: cumpăraţi cartea şi citiţi-o. Pentru că, nu ştiu, aşa, metaforic, nu vreau să vă vorbesc, vreau să vă spun că din punctul meu de vedere, al cititorului, e un roman patriotic. E un roman care ar trebui predat în şcoli, astfel încât mirajul câinilor cu colaci în coadă să fie demontat înainte de a fi încercat. Vă rog să mă credeţi că toţi cei care visează o viaţă foarte uşoară şi plină de milioane de euro, din păcate,  vor să încerce acest miraj, dar dacă veţi citi cartea o să vedeţi, la fel ca şi mine şi veţi spune „fie pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara mea”, aşa că, Marius, îţi mulţumesc (pentru că m-am felicitat după ce am citit cartea că n-am dat curs impulsurilor pe care le-am avut şi eu la un moment dat de a cuceri un mare miraj, un mare vis de milionar în străinătate) că ai fost şi pentru mine şi mi-ai povestit ceea ce, din fericire, n-am trăit, şi că, prin tine, oraşul Gura Humorului şi-a câştigat poziţia pe hartă. Aşa că, noi, humorenii, sau reprezentantul a 80% din cei 15000 de humoreni te felicităm!

d75_6372

sursa foto: George Boicu 

Vernisaj „Confesiuni cromatice” – Radu Bercea

img_0294copy

Înainte ca iarna să-şi intre în drepturi, vai, limbaj de lemn, de ce nu-ţi caţi matale de lucru?, Radu Bercea ne-a chemat la arme. Nu pentru a trece Carpaţii şi nici pentru a cere frăţii semenilor de dincolo de Prut, cu toate că… mă rog, asta e altă discuţie, ci pentru a izbi permafrostul cu cazmaua, a-i strânge bulgării cu palmele goale şi a-l transforma într-o maia naţională, că de astea multinaţionale ne-am cam săturat. Şi dacă tot vorbirăm de cromatici patriotice, poate n-ar fi rău să aruncăm un ochi peste lucrările maestrului Radu Bercea, acest „Enfant sur la terre” pentru care poezia scrisă de arta plastică a atins o cotă atât de rafinată, încât înălţimile nu se mai pot măsura decât în bătăi de aripi.

Flori, râuri, bordeie căptuşite cu omăt, ţărmuri, valuri, albii şi pescăruşi, asta ca să amintesc doar o parte din elementele ce şi-au găsit loc pe pânza pictorului, sunt tot atâtea basme pentru care unii dintre noi am da ani din viaţă pentru a mai fi ascultate o dată, şoptite de mama.

Pentru mine Radu Bercea nu e un pictor, ci un sculptor care se încăpăţânează să răstoarne legile fizicii, să modeleze şi să transpună tridimensionalul într-un univers faţă de care tinzi să ai o reţinere, dacă nu chiar repulsie. Ce? V-am speriat? Mă faceţi să râd…

img_0327copy

Priviţi-i lucrările. Vă garantez, pun chiar rămăşag pe o îngheţată de vanilie, că veţi fi tentaţi să întindeţi mâna spre ele, să vă sprijiniţi de rame şi să vă aruncaţi în lumea de dincolo de ele, să simţiţi candoarea cu care acesta şi-a lăsat amprenta asupra naturii, mirosul algelor şi trosnetul lemnelor din sobă.

Hai, faceţi, vă rog, un efort. Lăsaţi-vă ademeniţi de penel, renunţaţi la cea de-a treia dimensiune şi puneţi-vă la dispoziţia fanteziei sale. Culcaţi-vă pe patul de paie din casa de „La Ulma”, puneţi mâinile sub cap, aruncaţi mobilul şi ascultaţi cântecul de leagăn al anotimpului ce stă să vină. Priviţi apoi pe fereastră, faceţi cu mâna ciorii de pe căpiţa de fân, ştergeţi orice amintire şi lăsaţi-vă purtaţi de valurile ce bat în uşă, ca şi cum aţi fi pe Arca lui Noe…

A fost greu? Ştiam eu că mă pot baza pe voi…

img_0301copy

Vineri, 18 noiembrie, la Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură „Confesiuni cromatice”,  semnat de Radu Bercea. Într-o sală plină, pentru care lumina artificială nu părea capabilă să estompeze reflexiile de pe pânzele artistului, rând pe rând, invitaţii săi, Mihai Camilar, Mihai Sultana Vicol, Ion Drăguşanu, Constantin Bulboacă şi Primarul localităţii, Marius Ursaciuc, au luat cuvântul, exprimându-şi admiraţia faţă de cel pe care, de bună bucată de vreme, îl considerăm prietenul nostru, elogiindu-i aplombul, invidiindu-i energia (e o speculaţie pe care mi-o asum), stârnindu-i timiditatea aparentă şi aplaudându-i tenacitatea cu care reuşeşte să ne tragă după el în această călătorie astrală, despre care cineva spunea că, dacă nu e supervizată de raţiune, naşte monştri.

Aşa o fi, cine suntem noi să-l contrazicem pe Goya, dar atâta timp cât pânzele artistului humorean ne spun basme şoptite de mama în vremuri demult apuse,  ne scaldă în lumină şi ne ţin departe de întuneric, sunt liber să consimt a păşi pe tărâmul aroganţei şi să spun răspicat: monştrii lui Goya nu există!

Întrebaţi-l pe Radu Bercea, dacă nu mă credeţi.

img_0297

sursa foto: arhivă personală

Atenţie, se deschid inimile! Urmează staţia „Matei Vişniec”, cu peronul pe…

După „Cerere în căsătorie”, de Cehov şi „Angajare de clovn”, de Matei Vişniec, puse în scenă la Teatrul Municipal Matei Vişniec, caravana teatrală a poposit joi, 12 mai, şi la Gura Humorului, cu piesele „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, în regia şi interpretarea lui Jean Marie Sirgue, şi „Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec, montat de către Teatrul Independenţilor Profesionişti, Teatrul Mignon şi 8pt.

Iată ce declara Matei Vişniec, în preambulul piesei „Rinocerii”:

Vă mulţumesc foarte mult pentru că acordaţi timp teatrului în această epocă plină de imagini şi de industrie de divertisment şi atâtea şi atâtea alte lucruri care ne fură timpul. Să veniţi la teatru este un gest de rezistenţă culturală. De altfel, şi eu sunt implicat în această manieră de a rezista împotriva totalei spălări pe creier de către societatea de consum şi mi-am propus încă o dată să vin în regiunea în care m-am născut alături de prieteni care mă sprijină, cu companii tinere, cu spectacole din străinătate. În caravana teatrală, care, de data aceasta, se deplasează din sat în sat, din oraş în oraş – sunt 6 oraşe în care jucăm –, mi-am propus să vin cu două spectacole la dumneavoastră, dintre care unul este un text de Eugen Ionescu. Eugen Ionescu, pentru noi, românii, reprezintă enorm de mult. Daca mergeţi in străinătate, şi mă refer aici, pe plan cultural, şi întrebaţi pe cineva ce ştie despre România, poate că unul din trei vă va spune „Eugen Ionescu a fost român”. Sigur, sunt şi alţii care vor spune „şi Eliade a fost român, şi Cioran a fost român”, dar Eugen Ionescu este, aşa, un fel de locomotivă care ne-a tras spre universalitate. Eugen Ionescu e important şi pentru mine, căci m-a format, la un moment dat, ca autor, ca dramaturg. Fiind fascinat de opera lui, de opera lui Becket, de teatru în general (în momentul în care am citit primele piese a lui, cred că aveam 15-17 ani), am înţeles lucruri fantastice, am înţeles ce înseamnă teatrul absurdului, am înţeles de fapt că istoria noastră era absurdă, că realitatea e deseori absurdă şi că, de fapt, teatrul absurdului nu e decât o oglindă a unei realităţi absurde. Ceea ce exista în România anilor 70-80, era de fapt marea mascaradă absurdă. Cum vă spuneam, Eugen Ionescu este pentru noi, românii, o locomotivă care ne-a tras, dar şi Franţa a fost, pentru noi, românii, întotdeauna, o fereastră spre universalitate. Eu, care trăiesc în Franţa de mulţi ani, din 87, aş spune că am mai mulţi ani trăiţi în Franţa decât în România, încerc să construiesc cât se poate nişte poduri pentru că toată lumea vorbeşte azi englezeşte, deşi purtăm în noi franceza. Limba română e doldora de cuvinte împrumutate din franceză. Aproape 90 % din vocabularul ştiinţific estre împrumutat din franceză; când pronunţăm o frază nici nu ştim că vorbim şi franţuzeşte, pentru că limba română s-a inspirat, a împrumutat masiv din limba franceză. Vă propun să ascultăm azi această frumoasă limbă  şi să spunem celor tineri, care sunt aici, printre noi, că în codul nostru genetic se află, că vrem, că nu vrem, cultura acestei ţări. Prima mondializare, as spune, prima globalizare a fost una franceză. 
Spectacolul pe care-l veţi vedea este montat de un prieten si actor iminent, plin de haz şi de şarm, Jean Marie Sirgue, care, pe lângă faptul că are propria sa companie, joacă foarte des la Theatre de la Huchette, acest teatru din inima Parisului în care, de 60 de ani, se joacă, fără încetare, două piese de Eugen Ionescu: Cântăreaţa cheală şi Lecţia.

Rinocerii

Aşa cum se menţiona şi în pliantele oferite la intrarea în sală, „Rinocerii este un spectacol cu un singur personaj – Beranger – care povesteşte cum colegii şi prietenii săi s-au transformat progresiv în rinoceri. Piesa este o metaforă a instaurării totalitarismului în zorii celui de-al Doilea Război Mondial şi abordează teme ale acceptării şi rezistenţei.”

Dacă despre forţa şi vitalitatea cu care actorul francez Jean Marie Sirgue a interpretat rolul ultimului reprezentant al umanităţii nu pot să spun decât că, efectiv, m-a transbordat direct pe malul Senei, într-o călătorie sui-generis, în care muzicalitatea limbii franceze a avut, de departe, rolul principal, despre subtilităţile dramei individuale, transformată progresiv şi constant într-o dramă colectivă, pot doar să spun „Chapeau, Monsieur Eugen Ionescu!” Deşi pare că ne trimite mai degrabă la grădina zoologică decât la un „seminar” în care dezbaterile ideologice sfidează ordinea şi încrengăturile biologice, în definitiv,„Rinocerii” nu este altceva decât un vulcan în care magma este reprezentată de concepte abstracte, influenţate de curente filosofice subterane, cărora, vai!, prea mulţi „rinoceri” cu un corn  sau două, le-au răspuns afirmativ, achiesând cu o inconştienţă criminală, pseudo valorilor ideologiei naziste.

*

Cea de-a doua piesă jucată pe scena Casei de Cultură din Gura Humorului, „Cabaretul cuvintelor”, în regia lui Alexandru Nagy, montat după piesa cu acelaşi nume de Matei Vişniec, datele problemei se schimbă, deşi, n-aş plasa piesa prea departe de conceptul de teatru absurd, ba din contra. Avându-i în distribuţie pe Radu Catană, Ioana Paşca, Cristiana Savu, Alexandra Murăruş, Silvia Helena Schmidt şi Andreea Hristu, spectacolul pune sub lumina reflectoarelor povestea cuvintelor, într-un context în care cuvântul însuşi este o poveste. Cu un decor simplu – câteva hăinuţe agăţate pe umeraşe, un scaun şi o minge -, povestea din spatele cuvintelor capătă dimensiuni nebănuite, se înscrie pe traiectorii greu de anticipat şi marchează începutul unei noi ere în care geniul lui Matei Vişniec, şlefuit la şcoala maeştrilor Eugen Ionescu şi Becket, extrapolează colapsul lingvistic, datorat tehnologiei moderne, dintr-o ipoteză de lucru într-o realitate concretă, anticipată de o realitate virtuală în care Dumnezeu este înlocuit de tasta „Delete”. Entuziasm sau tristeţe, voie bună sau catastrofă planetară, totul pare a „impieta” raportul subtil dintre actor şi spectator, dirijat de bagheta unui regizor cu calităţi incontestabile – Alexandru Nagy – fapt ce mă face să cred că, o dată prins în mrejele poveştii, nimeni şi nimic nu poate să mai stea în calea obiectivului pe care orice act artistic şi-l propune, şi anume, contopirea totală dintre autor-interpret-spectator într-un melanj în care farmecul aplauzelor la scenă deschisă e singurul lucru care  contează. Un spectacol de calitate, cu actori de calitate.  

Cabaretul cuvintelor

sursa foto, arhiva personală