H2O


Cele mai frumoase poveşti de dragoste sunt cele neîmplinite.

Teoretic, iubirea ne diferenţiază de regnul animal şi ne urcă pe un piedestal de la a cărui înălţime putem vedea clar curbura Pământului, rotundă şi provocatoare precum sânii lui Venus. Mă rog, dacă întrebaţi o femeie poate e de altă părere, ştim cu toţii că sunt invidioase pe reliefurile blânde, dar pe mine practica mă omoară.

Şi ştii de ce? Pentru că n-am înţeles niciodată de ce simţim săgeţi în inimă gândindu-ne la ele, de ce ridicăm palate, apartamente, garsoniere sau igluuri şi le umplem apoi cu o droaie de copii, cu frigidere şi câini, de ce pasta de ras nu mai are loc pe poliţă din cauza fardurilor, de ce meciurile, berea şi poezia îngroaşă rândurile tabieturilor interzise, de ce preferăm candoarea unui desen animat în locul filmelor horror?

Iubirea e ca apa. Are trei stări de agregare. Nu ştiu ce-o fi crezând Don Juan, mă îndoiesc că se pricepea la chimie, dar am convingerea că dacă s-ar fi victimizat mai puţin ar fi ajuns la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu: că iubirea are doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Ştiu că sună a gang bang, dar nu mă învinuiţi pe mine, bateţi la uşa domnului Mendeleev. Să revin. Iubirea e ca un izvor care trăieşte într-o albie şi care sfârşeşte într-un ocean de iluzii răscoapte în focul dorinţelor. Iubirea e cea mai întâlnită formă geografică din atlasul universului. M-am uitat eu. Era la pagina 88. Scria că protagoniştii se îndrăgostesc, se împreunează şi fac doi-trei copii, după care încep să viziteze spitalele, farmaciile, bisericile şi cimitirele. Ştiţi ce mai scria? Că 85% din populaţia Terrei trece prin toate aceste faze. Nu ştiu ce să spun…

Iubirea e ca gheaţa. Se ridică din oceane, se strânge sub toiagul lui Ilie şi se dă pe tobogan până când ajunge în pădurea unde s-a născut, pentru a porni din nou la drum, stârnind rumoare printre creştini, aplauze discrete printre budişti şi fluierături de pagubă-n ciuperci printre musulmani.

Iubirea mea e specială. Nu izvorăşte de nicăieri, nu are albie prin care să curgă şi nu îngheaţă niciodată. E îmbrăcată în rochie albă cu trenă de flori, are spatele gol şi talie subţire. O simt sub piele, în nări, în ochi şi pe gene, pulbere ivită din arătări închipuite la ceasuri târzii, când fie îmi face cu ochiul ca o damă din vitrinele olandeze, fie plânge cu lacrimi de rouă, ca într-un roman de duzină. Iubirea mea are braţe delicate, picioare lungi, glezne fine, piele albă și are consistenţa ceţii: e aici, şi nu e.

Mulțumesc, Rugby Club Gura Humorului

Se întâmpla în urmă cu doi ani.
Văzusem în oraș un afiș: RC Gura Humorului – CSM Suceava.
Meci de rugby.

Îl știam pe Ștefăniță de când eram copii, de aceea nu mi-a fost greu să ajung la marginea terenului înarmat cu un Canon Entry Level 700D și un obiectiv Tamron a cărui focală scârțâia ca un marfar ce intră în gară, când duceam focala la 300mm.

Îmi plăcea rugby-ul. Urmăream Turneul Celor Cinci Națiuni și Campionatele Mondiale, dar nu fusesem niciodată la un meci. Fraților, cum să spun, acum m-am obișnuit, dar în acea zi, când am simțit cum vibra pământul sub tălpi la câte un contact mai dur, am zis că se schimbă polii pământului.

Vremea a trecut, iar eu mă simt deja unul de-al lor. Port chiar și un tricou cu nr. 24. Sigur, e fictiv, nu mă văd alături de ei în teren, căci mi-ar zbura fulgii și cine ar mai scrie, dar sunt cu ei de fiecare dată când le e greu.

În acel meci, Suceava câștiga Cupa Bucovinei. Azi, Cupa e la noi, dovadă clară că nimic nu e întâmplător. Mi-ar plăcea să vă povestesc despre forțele colosale dezvoltate de grămezi, despre felul în care se motivează și despre caracterul acestor luptători, dar e timpul prea scurt. O voi face într-un material separat.

Vă mulțumesc pentru felul cum m-ați primit și pentru felul cum m-ați tratat. Pentru mine e o onoare să fiu cu voi oriunde si oricând, no matter what.

Foto: Ștefăniță Rusu

By Order of Rugby Club Gura Humorului

”Păsările care se nasc în cușcă au impresia că a zbura este o boală” spunea Cervantes. Trist, nu? Păsări născute în cușcă eram și noi, până ieri, când ne-am ales cu o boală cronică de care, culmea, nu vrem să mai scăpăm niciodată. Da, ați citit bine, n-am căpiat. Nu încă. Și dacă vreți să știți, purtăm cu mândrie orteze, proteze și cârje de care am agățat talismanele înveninate ale înfrângerilor suferite până acum. Dar zburăm. Să știți că noi n-am avut niciodată aripile frânte, doar rău de înălțime. De înălțimea pe care o zămisleam fiecare dintre noi în cușca lui, în mintea lui, în fiecare noapte cu lună plină. Printre aluviunile unei societăți divizate și măcinate de virusul ucigaș, printre ruinele Cetății de Scaun de la Suceava, Rugby Club Gura Humorului și-a deschis aripile și a ieșit din cușcă, lăsând în urmă câteva pufuri de pană drept mărturie a zbaterii neîncetate. Cine a avut încredere în noi știe ce spun, cine n-a avut încredere și a chibițat pe la colțuri, să facă bine și să ne privească zborul prin ochelari de sudor, căci, ghici ce?, nu ne oprim aici! Nu ne oprim aici!

Drumul spre Suceava e aproape romantic. Treci prin pădurea ruginită de la Ilișești, ai câteva curbe care te pot arunca în portieră dacă ții piciorul pe accelerație, iar dacă pui și o muzică bună, spui că ești în Elveția. Pe mine m-au trezit din visare, tocmai când intram în Berna, dungile alea de vopsea de la Jumbo care mi-au smuls stickul din player, curmând vocea suavă a lui Elvis. Semn bun? Semn rău? Unde ești tu, Neti Sandu?

Treze erau și ciorile care, culmea, zburau și ele deasupra Stadionului Unirea, de parcă ar fi băut vin sec. N-aveau nimic strălucitor în el. Aveau un zbor mat. Știau ele ceva… Jandarmii erau la datorie, organizatorii se ocupau de ultimele detalii, frunzele își plângeau decăderea, iar la încălzire, pe partea însorită a terenului, trei dintre campionii noștri de la juniori, ce tocmai debutaseră sâmbăta trecută la echipa mare își pasau balonul la adăpostul unui rap ce mitralia zborul ciorilor, făcându-l și mai anost.

 Și am început meciul. Bogdan Formagiu, căpitanul nostru alesese Leul la tragerea la sorți. Ei, asta chiar mi-a plăcut, căci îmi gâdila orgoliul omului născut în zodia Leului, și a ales să tragem primii. Lucian Preutescu, celălalt căpitan, a ales terenul umbros și uite așa toată lumea a plecat acasă mulțumită. Haha! Ei, n-a fost chiar așa, dar dacă am fi prea serioși s-ar învârti Charlie Chaplin în mormânt. Cei care au deschis scorul am fost noi: 3-0. Sucevenilor nu prea le-a picat bine la stomac, au strâns din dinți și au penetrat linia noastră de apărare punând balonul dincolo de line și transformând eseul: 3-7. Era rândul nostru să simțim disconfort. Sârmele cuștii în care ne născuserăm se îngroșară, iar de unde eram eu, în spatele buturilor sucevene, le vedeam adevărate grinzi: ”Oh, nu, nu se poate… Așa de repede am pierdut avantajul…” îmi spuneam fixând zoom-ul pe Conache. Știa el, zoom-ul, ceva… Și ce credeți? Conache al meu o mai dă până la pauză de patru ori la bețe. Acum, na, nici sucevenii nu s-au lăsat mai prejos, năvălind ca ulii peste noi: 15-10.

Repriza a doua. Am prostul obicei de a-mi roade unghiile. Mă rog, asta e părerea unora, mie unul îmi place să le rod, mai ales dacă le înmoi în prealabil în miere de albină. Și cum miere de albină nu prea găseam pe margine, decât poate oleacă de propolis din poșeta unui paramedic, mi-am reprimat pornirile animalice și am pus mâna pe zoom. Eu nu fac analiza tehnică a jocului, de asta se ocupă Andrei și Ștefăniță, dar oricât de mult încercam să compensez faptul că nu-mi puteam roade unghiile cu schimbarea poziției pe marginea terenului, nu-mi era deloc bine. Când sucevenii au mai dat-o o dată la bețe reducând din diferență și apropiindu-se la doar 2 puncte de noi, am zis că am pus-o. Cred că mai erau zece minute până la final, poate greșesc, nu contează, când Conache mai nimerește o dată spațiul dintre cele două grinzi ale cuștii, spărgând lacătul definitiv. Un singur eseu le trebuia gazdelor ca să terminăm la egalitate, iar dacă l-ar fi transformat, ar fi fost și învingători. Dar era prea târziu. Nu mai găseau buturile noastre. Și știți de ce? Pentru că-și puseseră deja ochelari de sudor…

Cupa Bucovinei, un trofeu care a luat naștere o dată cu înființarea Rugby Club Gura Humorului, va poposi în vitrina noastră cel puțin până la anul care vine. Am dansat, am cântat și ne-am pozat cu ea, sfidând destinul cenușiu ce plana deasupra noastră, ca o piază rea. În 2021 vom încerca s-o păstrăm și să transformăm obiceiul acesta într-o conduită permanentă. Vom face viața grea tuturor adversarilor, vom pune suflet în tot ceea ce vom face și vom juca cel mai bun joc al nostru, fără nicio reținere.

Orice ai spune despre Gura Humorului, că-ți place sau nu, nu ne poți ignora. Și n-o spun cu aroganță, Doamne ferește. Stau mărturie Obcinile, mănăstirile, pensiunile și atmosfera care te îmbie la păcat. La păcatul de a alege să vii din nou aici, în loc să pleci la Halkidiki. Pe lângă obiectivele turistice clasice, Gura Humorului se va evidenția în curând și prin altceva: va fi primul oraș de munte care va deține crescătorie de perle. Căci perle sunt copiii aceștia care au crescut sub aripa lui Andrei Varvaroi, a lui Ștefăniță Rusu și a Gabrielei Popescu; perle sunt copiii aceștia care vor juca la cele mai bune cluburi din țară și de peste graniță; perle sunt copiii aceștia care nu vor uita niciodată clubul la care au fost campioni naționali, și nu o dată, ci de trei ori; perle sunt copiii aceștia care vor juca la Naționala mare a României, perle sunt copiii aceștia care nu vor uita niciodată terenul îngrijit de Bogdănel; perle sunt copiii aceștia care ne vor face cinste oriunde vor merge. Perle. Vă spun eu!

Competiția, în ceea ce ne privește s-a terminat. Sigur, mai este o etapă. Cea în care se vor întâlni, la București, RC Grivița cu CSM Suceava. Cum să spun, fiind adversari pe teren, dar prieteni în afara lui, vom ține pumnii strânși sucevenilor și apoi vom aștepta cuminți noul țintar al Diviziei Naționale de Seniori de anul viitor. Ne-am făcut bagajele, ne-am pansat rănile și ne-am luat fiecare dintre noi o fărâmă din rugina de pe lacătul care ne ținea închiși, ca să nu uităm,” Să nu uiți, Darie…” spunea Zaharia Stancu. Nu, n-o să uităm niciodată meciul de la Arad, meciul de la București, unde nici atunci nu era apă caldă, meciul de acasă cu Bârlad și cu Suceava, meciul de la Galați, unde era apă caldă, dar mirosea a unt-de-lemn și nici meciul de la Petroșani, când Regimentul 43, cum ne-am autointitulat, a bătut în copita armăsarului din fruntea Diviziei Naționale de Seniori un drug de fier încins, ca să ne țină minte și el toată viața

Rugby Club Gura Humorului mulțumește sponsorilor DHL România, BCR Erste Bank, Albini Prassa, jucătorilor, tuturor celor care au fost alături de club în această perioadă dificilă, susținătorilor din țară și de peste hotare, foștilor jucători, jucătorilor de top care au desțelenit tainele rugby-ului la Gura Humorului, agenților economici care au pus umărul pentru a susține acest demers unic în România, oficialităților, Primăriei și tuturor iubitorilor de rugby, adversari sau suporteri, care ne-au transmis într-un fel sau altul gânduri bune și de admirație. Oameni buni, la Gura Humorului se scrie istorie sub ochii noștri. Dacă e cineva care mă poate contrazice, s-o facă, dar mă tem că se va face de râs. Echipa de rugby de la Gura Humorului va avea un cuvânt greu de spus începând de azi.

Believe me.
By order of fuckin` Rugby Club Gura Humorului!

Lotul folosit în meciul cu CSM Suceava:

  1. Iulian Cîtea
  2. Cosmin Miroș
  3. Bogdan Formagiu
  4. Andrei Vieru
  5. Ciprian Hostiuc
  6. Alexandru Tucaliuc
  7. Vlăduț Sidău
  8. Peter Chiriac
  9. Bogdan Petrișor
  10. Alin Conache
  11. Bogdan Matei
  12. Ciprian Nichitean
  13. Sergiu Michiduță
  14. Cosmin Daraban
  15. Alexandru Bandol
  16. Sorin Olari
  17. Lucian Zup
  18. Alexandru David
  19. Irinel Legean
  20. Sebastian Vasilovici
  21. Alex Limbosu
  22. Claudiu Popoaia
  23. Bogdan Manoliu

Gambitul Griviței

Nu știu dacă și-ar fi putut imagina cineva vreodată cum ar fi arătat Gura Humorului, cu tot cu instituții, cu tot cu locuitori, dacă ar fi fost situat în emisfera sudică. Mai exact, în Noua Zeelandă, unde acum e primăvară. Bine, acum dacă tot sunt pus pe desecretizări, vă spun ceva, dar rămâne între noi: Gura Humorului a ajuns în Noua Zeelandă și chiar a lăsat acolo câteva secvențe din ADN-ul bucovinean, dar despre acest subiect, vorbim oleacă mai târziu.

De ce spun asta? Simplu. Pentru că în ziua de 7 noiembrie 2020, în Gura Humorului a venit primăvara! Vorbesc serios. Nu fugiți repede în livadă ca să verificați dacă au pocnit mugurii de măr sau dacă sunt eu diliu, oricum nu contează, astea sunt detalii, ceea cea vă rog eu e doar să vă lăsați inima și mintea copleșită de povestea pe care am să v-o spun mintenaș, numai să mai beau o gură de cafea. Așa, gata…

Dragii moșului, în Gura Humorului se coace de câțiva ani buni o poveste. Nu la 180 și nici la 200 de grade Celsius, căci povestea ar fi ieșit arsă pe margini și ar fi avut gust de șosete vechi, ci la foc domol, cu lemne de fag, că nu degeaba ni se spune bucovineni. Ei, după cum vă spuneam, povestea s-a scris pe o perioadă de câțiva ani, cu cele mai bune ingrediente și cu concursul celor mai rafinați maeștri în ale gastronomiei, că bucătari nu le pot spune și nici chefi: Andrei Varvaroi, Gabriela Popescu și Ștefăniță Rusu. Ordinea enumerării este aleatorie.

N-o să intru în detalii, și nu pentru că acești oameni minunați n-ar merita atenția și respectul  cuvenit, ci pentru că acum aș vrea să-mi argumentez cele spuse la începutul articolului, urmând ca despre cei trei să vorbesc cu altă ocazie.

Să trecem, dară, la treabă.

7 noiembrie 2020. Gura Humorului. Emisfera nordică. Întrerupt de nenorocirea care s-a abătut asupra noastră fie din cauza unui liliac halit de un nefericit, fie „scăpat„ dintr-un laborator, Campionatul Diviziei Naționale de Seniori, reprezentând cel de-al doilea eșalon valoric al rugby-ului românesc a revenit la viață, în condiții dramatice, bine știute de toată lumea. Singura echipă care n-a făcut față a fost Aradul, motiv pentru care noi, cei din Gura Humorului, le dorim revenire cât mai grabnică în DNS.

Sâmbătă am primit vizita celor de la RC Grivița București, una dintre cele mai titrate echipe de rugby din România, în condiții speciale: jucători și membri ai staff-ului testați, triaj medical, reguli stricte, protocol obligatoriu, etc. Zi frumoasă, cu vreo doi norișori și câteva raze de soare rătăcite printre ei, motiv pentru care îi spuneam prietenului meu, Dragoș Pășcăneanu, un împătimit al fotografiei de sport, că vom avea lumină bună. Știți, noi, fotografii, nu că nu iubim soarele, dar avem așa, o slăbiciune aparte pentru nori.

Adversarii noștri au intrat pe teren cu încrederea pe care le-a datora nu doar palmaresului și renumelui, ci și a rezultatului din tur, când ne bătuseră la București cu 33-7. Au început bine meciul, speculând câteva erori în defensivă comise de jucătorii noștri, mulți dintre ei fiind la debut în echipa de seniori, deși noi am fost cei care au deschis ostilitățile printr-o lovitură de pedeapsă transformată de Conache.

Grivițenii au preluat conducerea printr-un eseu transformat, modificând scorul de la 3-0, la 3-7, apoi au mărit diferența printr-un alt eseu, în urma interceptării unei pase și a unei curse de aproape 50 metri: 3-12. Numai că noi nu depusesem armele, așa cum credeau ei. Ba chiar îmi amintesc că surprinsesem un dialog între ei, la începutul meciului, în care-și spuneau că trebuie câștige la scor, eventual și beneficiind de punctul bonus, dar e de înțeles, să nu fim răi. Fiind în cunoștință de cauză mai bine decât mine, care urmăream jocul de pe margine, Conache mai transformă o lovitură de pedeapsă și reduce din diferență: 6-12. Eram pe drumul cel bun. Meciul se echilibrase deja nu doar pe tabela de marcaj, ci și ca desfășurare pe teren. Sergiu Michiduță, care-mi spusese înainte de începerea meciului că va marca un eseu, se ține de cuvânt și o face, transformarea ridicând scorul la 13-12 pentru noi. Uf… Urmează pauza.

”Fraților, am învins!” spunea Mircea Dinescu în celebra lui ieșire de la TVR, așa-mi flutura titlul cronicii prin fața ochilor, în timp ce-i filmam pe băieții noștri, punând la cale strategia de urmat pentru a doua repriză. Bine, sincer să fiu, îmi fluturau mai multe titluri, dar nu le spun acum, le țin pentru celelalte meciuri, ideea e că întrezăream o victorie. Numai că repriza a doua a fost una tare ciudată, cu un joc de uzură, cu multe întreruperi și tensiuni, totul culminând cu momentul în care s-a iscat o încăierare în urma căruia doi dintre jucătorii de pe teren au văzut cartonașul roșu: unul de la Grivița și unul de la Humor – Alexandru Gârda. Acela a fost, din punctul meu de vedere, momentul care a afectat evoluția Humorului, pentru că n-am mai reușit să fim la fel de periculoși în atac precum în prima parte a meciului. Acela a fost momentul când grivițenii au sacrificat un pion important, mișcare ce s-a dovedit a fi crucială prin consecințele sale.

Deznodământul a venit spre finalul meciului, când grivițenii au reușit să marcheze un eseu, parafând astfel rezultatul final: RCGH – RC Grivița București 12-17.

Bun. Să revenim la ce spuneam la început. Poate că pare un rezultat mincinos în viziunea unora sau meritat în viziunea altora, oricum nu mai contează, ceea ce rămâne însă în urma acestei partide, ca și cum ai citi printre rânduri, e altceva. Rugby Club Gura Humorului a avut și are încă în componența sa un grup de jucători localnici, dar și din Pașcani, Iași sau Suceava, cu experiență competițională care au pus și încă pun umărul pentru a urca echipa mai sus, în cel mai mișto spirit competitiv care animă toate sporturile din lume, dar asta n-a împiedicat-o să alinieze pe teren o echipă tânără, cu șapte jucători care abia au împlinit 18 ani, tripli campioni naționali, și încă șapte sub douăzeci de ani, ceea ce spune multe.

Sigur, meciurile de la seniori au altă încărcătură fizică și emoțională, nu se compară cu cele desfășurate la juniori, dar noua generație a Humorului a arătat că e gata să se ia la trântă cu mai marii DNS-ului, alături de veterani. Mi-ar fi plăcut să batem. Cui naiba nu-i place să fie învingător? Dar poate că așa a fost scris, să învățăm o lecție importantă și să mergem înainte, orice ar fi. Rezultatele vor veni, sunt convins de asta, viitorul clubului e pe mâini bune, dar hai să fim cu inima alături de acești oameni, veterani și juniori, de staff și de toți cei care-l sprijină în orice fel și să avem încredere în ei.

Mda… Spuneam de primăvara care a poposit ieri la Gura Humorului, deși suntem în noiembrie. Nu-mi retrag cuvintele. Emblema echipei Rugby Club Gura Humorului a înmugurit și trage cu nesaț din seva competiției celor mari, însetată de sânge (e o metaforă, chill ), de rezultate pozitive și de dorință de afirmare. Să le spunem ”Bun venit!” juniorilor care și-au făcut debutul în acest meci, să le mulțumim veteranilor și să avem încredere în ei.

Ne vor face zile frumoase. Nu fripte.

Lotul folosit de RC Gura Humorului:

  1. Iulian Cîtea
  2. Cosmin Miroș
  3. Bogdan Formagiu 25
  4. Bogdan Vieru
  5. Ciprian Hostiuc
  6. Alexandru Tucaliuc
  7. Vlăduț Sidău
  8. Peter Chiriac
  9. Alin Conache
  10. Ciprian Nichitean
  11. Alexandru Gîrda
  12. Liviu Costan
  13. Rambo Plaiu
  14. Cosmin Daraban
  15. Sergiu Michiduță
  16. Irinel Legean
  17. Sorin Olari
  18. Lucian Zup
  19. Alexandru David
  20. Sebastian Vasilovici
  21. Claudiu Popoaia
  22. Bogdan Manoliu
  23. Bogdan Matei

Jerusalema

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este israel-ierusalim-panorama.png

Nimic nu este întâmplător. Butada asta o poți justifica prin puterea propriului exemplu, de fiecare dată când fie fentezi destinul și scapi avionul care urmează să explodeze la destinație, fie joci la loterie pentru prima oară în viața ta și câștigi. Destinul nu are nevoie de fapte sau decizii mărețe pentru a te recruta și a te trimite pe front și nici de studii aprofundate pentru a te propulsa spre stele. În 99% din cazuri, destinul se schimbă radical în urma unor fapte mărunte de a căror importanță crucială nici măcar nu ești conștient.

Nu știu în ce an a apărut hit-ul ”Jerusalema”. Și nici nu mă interesează. Eu nu trăiesc din statistici și nici nu pun preț pe exactitate, am alte repere, dar adevărul este că n-am văzut demult un hit care să se potrivească mai bine cu vremurile actuale. Fie că ne îndreptăm privirea spre țărâna în care ne-am îngropat frații, părinții sau copiii loviți de molima mileniului, fie că o îndreptăm încețoșată și încărcată de reproșuri spre cer, sentimentul deșertăciunii e același. Și nu știu dacă e corect.

Da, poate că anul acesta n-a fost cel mai bun an al nostru, poate că ne așteptam ca după nouă luni de la ziua de 14 februarie, când ne iubeam cu toții legal, moral și justificat, să culegem rodul. Unii au avut noroc și l-au cules, alții au aflat că sunt sterili, nu contează, până la urmă poate e și asta o loterie, cert e că după nouă luni planeta a născut un monstru care duhnește a moarte, care rânjește cu ochi injectați de venin și care se pișă pe toată știința lumii, cu jet.

Suntem nașii unui monstru apărut în urma unui incest consumat în țara care a inventat hârtia, suntem rola pe care se înfășoară numele zecilor de mii de victime, gata să fie tipărite în cartea vieții în dreptul celor care nu-și spuseseră ultimul cuvânt, suntem amărâții de pe Medusa lui Gericault care refuză să se supună hâdoșeniei care ne-a deraiat destinul, suntem copiii Celui care poartă, și El, mască, acolo, în locul lui cu verdeață și cu odihnă de unde a fugit toată durerea, suntem cei care credem că și de-ar fi zece molime, de zece ori mai spurcate decât aceasta, nu ne-am îngropa speranța și nici n-am depune armele.

Hai, te las acum, jigodie, să-ți admiri șiragul vieților agățate la gâtul tău soios, dar o să ne vină și nouă apa la moară…

”Ierusalime, casa mea,
Salvează-mă,
Însoțește-mă
Nu mă lăsa…”

Mda, nimic nu este întâmplător.

Dedic acest text tuturor cadrelor medicale. Respect!