Ai învins, Galileene!

Spun unii că anul acesta lumina sfântă n-a ajuns la noi, în Bucovina.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă împodobeşte ferestrele caselor îmbujorate de muşcate, lăcrimează pe coaja ouălor roşii ciocnite de ţânci, înmiresmează pasca şi luminează gospodăriile ţăranilor ca pe nişte altare arhaice.

La noi, în Bucovina, umbra crucii stinge arşiţa soarelui şi ţine sub aripile ei rugăciunile unei comunităţi bântuite de un virus manciurian, adus, vai, de un Marco Polo modern, pentru ca Dumnezeu să le asculte vii şi nealterate.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă se oglindeşte în frescele de la Voroneţ, Humor, Suceviţa, Arbore şi Moldoviţa, iar la Putna, sub icoana marelui Ştefan arde o lumânare de mai bine de cinci sute de ani.

La noi, în Bucovina, Soarele îşi leapădă după fiecare înviere hainele cu care l-au îmbrăcat egiptenii la poalele piramidelor, şi bate dimineaţa în ferestre, ca să ne sărute pe frunte, fericit că nu mai trebuie să i se spună „Ra”.

La noi, în Bucovina, glasul lui Iulian Apostatul loveşte clopotele bisericilor şi se întoarce în mormânt, vindecat şi mântuit, căci vorbele lui s-au umplut de lumină, schimbându-se din „Ai învins, galileene!” în „Hristos a înviat!”.

La noi, în Bucovina, lumina sfântă nu ne-a lăsat în întuneric niciodată, chiar dacă am fost nevoiţi să ne pitim în găuri, ca şobolanii. Şi asta pentru că Bucovina însăşi e lumină.

 

Scrisoarea deschisă

Pamflet

Expeditor: Bucovina

Domnule Președinte Klaus Werner Iohannis,

Știu că n-o să citiți scrisoarea mea. Nici n-aș avea pretenții, aveți treburi mai importante de rezolvat. Dar urlă inima în mine! Așa că o să-mi permit ca măcar să cred că și prin aportul meu, lumea va ști cu adevărat ce înseamnă Bucovina pentru noi, bucovinenii.

Excelență, l-ați citit pe Sadoveanu? V-a plăcut „Iapa lui Vodă”? Dacă sunteți amabil, o să fac eu un scurt rezumat pentru cei care nu știu despre ce e vorba: se spune că într-o zi, domnitorul poposește la un han, dar nimeni nu-l recunoaște. Comisul Ioniță i se confesează și-i spune că vrea să ajungă la Vodă și să-i facă dreptate. Acesta îl ascultă cu atenție și-l întreabă:
– Dar dacă Măria Sa nu-ți face dreptate?
Comisul răspunde:
– Dacă nu-mi face dreptate, să-mi pupe iapa sub coadă!
N-o mai lungesc. Domnitorul îi face dreptate răzeșului, care paralizase de teamă când îl recunoscuse în sala tronului, apoi îl întreabă:
– Și dacă nu-ți făceam dreptate, cum rămânea?
– Cum să rămâie, Măria Ta, eu nu-mi retrag cuvintele. Iapa-i peste drum!

Domnule Președinte, noi, bucovinenii, suntem tare mândri. Și sensibili. Nu ne-o luați în nume de rău. Asta e. Și totuși n-o să ne supărăm pe dvs. Nu sunteți dvs. vinovat. Pur și simplu coarda sensibilității dvs. nu e racordată la gripul sufletului nostru peste care s-au odihnit degetele unor personalități precum Löwendal, Matei Vișniec sau Sofia Vicoveanca.

Domnule Președinte, am aflat că zilele astea ne-ați retras Ordinul Sanitar în grad de Cavaler. E alegerea dvs. Noi n-am cerut nimic. Luați-l, vă rugăm respectuos, și acordați-l unor cluburi de noapte din Bucureşti. Măcar mai zădărnicim o țâră răspindirea bolilor lumești… Dar știți ceva? Schimbați cu ocazia asta și numele Bulevardului Ștefan cel Mare, poate că așa veți mai face uitate și zilele în care Măria Sa făcea legea în actuala capitală a României.

Domnule președinte, am văzut că purtați o cravată de culoarea cerului. Ați auzit de albastrul de Voroneț? E întrebare retorică, la naiba, au auzit și japonezii de ea… Știați că această culoare de pe pereții mănăstirii își schimbă nuanța, după cât e de senin cerul? Chiar, când ați poposit ultima dată la Voroneț sau la Putna – Ierusalimul neamului romănesc, cum spunea Eminescu?

Domnule președinte, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut, faceți și veți face pentru noi, sucevenii. Nu vrem să fim un neam dezbinat, nu vrem să ne urâm între noi. Vom fi mereu la fel de ospitalieri, cum am fost dintotdeauna, la fel de senini și de mândri, dar cum e, domnule președinte, să lovești mai tare în cineva căzut la pământ, decât să-i întinzi mâna? Poate chiar aia, a lui Michelangelo, din Capela Sixtină…

Domnule președinte, luați-vă medaliile înapoi, o să supraviețuim și fără ele. Vom fi mai puțini, dar nu ne vom stinge cu toții. O să răsară soarele și pe strada noastră, apoi pre mulți o să popim și noi, cum spunea Lăpușneanu, dar vă rugăm, măcar pentru o vreme, nu ne mai călcați pragul casei. Ne doare să spunem asta, nu e în firea noastră, dar cel puțin pentru moment, e mai bine așa.

A, să nu uit, noi nu suntem ca răzeșul din povestea lui Sadoveanu, nu mai avem pentru ce să ne căciulim, dar să știți că avem cu toții o iapă peste drum!

În caz că…

Time Out

N-aş putea spune dacă unul dintre dezideratele omenirii este şi acela de a opri timpul în loc, pe lângă multe altele. Să fim serioşi, cine nu şi-ar dori asta? Singura persoană din lume care a reuşit să-l oprească a fost Salvador Dali, topindu-şi ceasurile, dar să nu-l luăm prea în serios, individul era artist, iar ăştia pot face orice.

De o bună bucată de vreme îmi petrec timpul nu căutând soluţii alternative la cele propuse de maestrul Dali, căci ar fi de prisos, ci luând pulsul unei discipline sportive care prin natura ei e menită a clădi caractere: rugby. N-am fost, din păcate, jucător de rugby, dar asta nu m-a împiedicat să mă apropii de aceşti sportivi de la care am avut ce învăţa, cu care am împărţit atât bucurii, cât şi necazuri.

De fiecare dată când am avut ocazia, am încercat să fiu alături şi de juniorii de la CSŞ Gura Humorului. Nu atât cât mi-aş fi dorit, e drept, dar am avut senzaţia deosebit de plăcută că tot ce se întâmplă la Gura Humorului va avea un impact puternic în acest sport. Deja ne lăudăm cu jucători de naţională care au plecat de aici: căpitanul Mihai Macovei, Viorel Lucaci, Cătălin Dascălu sau Vlad Nistor; suntem campioni naţionali de juniori la categoriile U15, U16, U17 şi încercăm să construim o echipă mare nu doar la figurat, ci şi la propriu. E puţin?

Spune o zicală „Unde-s doi puterea creşte, unde-i unu nu sporeşte”. Ce putea fi mai potrivit pentru un astfel de sport? Dar nu asta vreau să subliniez, ci implicarea Fundaţiei „Te Aud România”, condusă de Gabriela Popescu, care, prin programele de mentorat menite a dezvolta capacităţile acestor copii, completează eforturile conducerii clubului de juniori, reprezentat de Andrei Varvaroi, de a asigura nu doar o pregătire sportivă temeinică, ci şi educaţională, dacă vreţi; a companiei DHL, reprezentată de Daniel Kearvell, a Băncii Comerciale Române, prin Sergiu Manea şi companiei Albini Prassa România, prin Ion Schiau.

În lumina celor arătate mai sus, pe 19 decembrie anul curent, a avut loc la sediul Albini Prassa România, din Bucureşti, întâlnirea anuală dintre juniorii CSŞ Gura Humorului şi mentorii acestora. Clădirea sobră, luminoasă şi elegantă părea a fi cadrul perfect pentru o astfel de întrevedere. Înconjuraţi de ceasuri Tissot, de baloane ovale şi de fotografii vechi din care răzbăteau cei o sută de ani scurşi de la primul meci internaţional al echipei naţionale de rugby, invitaţi, gazde, juniori şi seniori deopotrivă, am schimbat păreri şi ne-am bucurat de cele câteva ore petrecute împreună, ca într-o mare familie.

Iată ce spunea Gabriela Popescu, în deschidere:

Bună seara şi bine v-am găsit,

În primul rând, vreau sa vă mulţumesc tuturor pentru prezenţă şi in special – să mulţumesc gazdei noastre, domnului Ion Schiau pentru tot sprijinul oferit în organizarea şi derularea acestui eveniment.

Sunt de-a dreptul onorată să prezint, în faţa dumneavoastră proiectul meu de suflet şi anume Rugby pentru toţi copiii.

With your permission I shall switch to English, as I do find it easier at times.

The idea of a rugby mentoring programme was initiated in 2016, when I met Daniel Kearvell.  Before I go into detail on the Rugby for all children programme, I would like to mention some of the key projects we have worked on together in the past few years.

  1. DHL Express Romania is the logistics partner for Te Aud Romania and helped us distribute almost 4000 fully equipped schoolbags in rural areas of Suceava county (35 schools to be more specific)
  1. Maya the Mouse & Sophia the Starfish – we are together contributing to the development of an English department within the library in Gura Humorului
  1. Rugby specific projects:
  • We have established a partnership with Oundle Rugby Club in the U.K.
  • We have partnered with DHL for the campaign called Un rol mare pentru cel mic – where DHL sponsored a child to deliver the match ball to one of the Rugby World Cup in Japan in September 2019
  • We have together created a strategy for the rugby development in the area
  • We have participated in the Rugby Delivered DHL Campaign…

So – what is this programme about?

Under Daniel Kearvell’s initiative and with support from Banca Comerciala Romana, and now Albini Prassa – thank you Mr Schiau – the project finances 100 % of the boarding and meals fee for a number of children at the local high school in Gura Humorului.

We have started timidly in 2017 with 10 children, increased to 20 in 2018 and now I am proud to announce that as of September 2019 – we currently have 40 youngsters part of our Rugby for all programme.

But this programme is much more than that for everyone involved. Alongside the financial aspect, we have created a mentoring and personal development programme.

And tonight – is dedicated to you – mentors within our project. Tonight, we have gathered mentors that have been within the programme from the very word go or mentors that have just started this year.

  • Now, I would like to make a mention here. Este primul eveniment din cadrul programului de cand nu il mai avem alaturi de noi pe Horia Ungur. Horia este unul din mentorii care a fost alaturi de noi de la inceput de drum. As vrea sa tinem un moment de reculegere pentru acesta. Il veti regasi in pozele care ruleaza pe ecran in spatele meu. –

What we aim to achieve through this mentoring programme is give these youngsters a real support, a success model in life. And I thank you for agreeing to being part of our mentor community.

Our work does not end here. Therefore, as of July 2018 we are continuing our junior rugby development programme with RUGBY CLUB GURA HUMORULUI – the senior rugby team in Gura Humorului.

The senior rugby team is aimed at supporting the youngsters development and leading them to further performance in the future.

I would like to read out all the mentors that are part of our community. And present the children that are present with their mentors:

Before we move on to the networking bit, I would like to address thanks to the amazing people that are making all of the above possible:

  1. Daniel Kearvell – the motor behind all this
  2. Sergiu Manea and the BCR team – DHL and BCR are the main sponsors and supporters of the projects mentioned
  3. Ion Schiau – who has joined our projects as of this Autumn
  4. George Straton – for always being there for us when needed, both financially and with support and advice
  5. Primaria Gura Humorului – Marius Ursaciuc
  6. Colegiul Alexandru cel Bun – Mihaela Ursaciuc
  7. Andrei Varvaroi – for opening the rugby doors to me
  8. Stefanita Rusu – for managing Rugby Club Gura Humorului
  9. My work colleagues – Ella and Maria ; and I will include Luana Dumitrescu here as well
  10. Obviously to all the mentors that I have previously read
  11. Romanian Rugby Federation
  12. Consiliul Judetean Suceava – Gheorghe Nita

După ce Daniel Kearvell a completat cele spuse de Gabriela, pledând pentru asigurarea celor mai bune condiţii în care rugby-ul humorean să se dezvolte şi evocând memoria lui Horia Ungur, plecat mult prea devreme dintre noi, seara a continuat cu discuţii purtate între mentori şi copii, pe fondul unei bune dispoziţii care a ţinut capul de afiş pe toată perioada desfăşurării evenimentului.

N-aş vrea să termin fără să-i nominalizez pe mentorii care fac parte din acest program:

Al Kamara, Andrei Zamfirescu, Alexandru Belu, Ion Schiau, James Grindley, Bogdan Celea, Ionuţ Caliţescu, Antoniu Niţuleasa, Daniel Kearvell, Alin Creţu, Philip Choban, Daniel Filip Tandreu, Tibor Ferenczy, Ana Luca, Alexandru Medelean, Dan Suciu, Bogdan Chiriţoiu, Oana Mandicescu, Mircea Andriescu, Ovidiu Fer.

Au mai fost prezenţi Andrei Varvaroi, Ştefăniţă Rusu, Maria Smoleac, Luana Dumitrescu, Andrei Custrin şi Iulian Cîtea.

Juniorii care au făcut deplasarea la acest „amical” au fost:

Mihai Daraban, Robert Cioltan, Alexandru Bandol, Marian Moroşanu, Rareş Lozniceru, Răzvan Serena, Sebastian Rusu, Sebastian Filipciuc, Adrian Cojocari, Robert Simerea, Marian Popescu şi Ciprian Nichitean.

Mi-a plăcut atmosfera. Mi-a plăcut şi vremea, mi-a plăcut şi faptul că, deşi departe de Ţara Cantoanelor, am fost mai aproape ca niciodată de Roger Federer sau Martina Hingis, că am parcurs istoria rugby-ului românesc, că am legat prietenii şi că am facilitat apropierea aceasta dintre oameni de succes şi cei care abia păşesc în viaţă, fără a pleda dinainte vinovaţi, căci avem credinţa că împreună putem schimba ceva. Şi ce remarcă mai relevantă putea fi decât cea dată de o doamnă, la despărţire, când le-a spus copiilor:

„Vreau să vă amintiţi de ziua aceasta şi să mai treceţi pe la noi când veţi fi campioni!”

Da, doamnă, vă promit în numele acestor copii şi a acestor oameni care pun umărul la dezvoltarea rugby-ului că vor veni, fie şi dacă îi voi aduce de urechi, cât or fi ei de mari!

 

Flori şi ciocolată

Extazul e o formă comprimată a sentimentului de iubire, închis într-o pilulă pe care o iei din şase în şase ore, cu speranţa că va ţine departe agoniile care-ţi bat la geam, când te aştepţi mai puţin. Asta e părerea mea, zicea un bibliotecar bătrân de care-mi amintesc şi acum, când răsfoiesc scrisorile lui Michelangelo. E drept, iubirile din veacul acela care se căznea să scoată lumina din tenebrele istoriei, aveau şi ceva dubios în ele. Mă rog, cine suntem noi ca să judecăm geniul lui Da Vinci? Eu, spre deosebire de alţii care-şi ascund tarele, m-am născut cu un handicap pe care nu-l ascund şi care necesită tratament cu antibiotice pe termen lung din şase în şase. Ce vrei tu. Ore, zile, ani…

Multe cărţi avea bibliotecarul acela… De toate culorile, mărimile, formele. Avea cărţi rotunde, cărţi pătrate, cărţi triunghiulare, chiar şi cărţi în formă de inimă legate cu sfori albe şi roşii. Una singură îi lipsea. N-a vrut să spună care, dar cred că era ceva foarte important. Ştii, am citit şi eu câteva cărţi. Unele au fost bune, dar n-am ştiut să le păstrez, altele au fost proaste şi le-am lăsat să-şi îngălbenească filele pe noptieră. Am citit cărţi care, deşi începeau bine, îşi pierdeau din esenţă pe parcurs. Unele începeau prost şi se terminau prost,  altele începeau bine şi nu se terminau deloc, altele ajungeau direct în sobă, pentru că nu erau compatibile cu ochelarii mei…

Iubirea nu m-a ocolit niciodată. Atâta doar că n-am avut  la mine un sens giratoriu care s-o facă să rămână, care s-o facă să-şi bage picioarele în ea prioritate de raţiune, care să ţină la distanţă prin forţa centrifugă agoniile ce-mi pândeau slăbiciunile, precum curvele care mimează dragostea, lăsând urme de tocuri pe trotuare. Nu m-a ocolit, dar nici nu m-a răsfăţat. Nu mi-a pregătit micul dejun, dar nici nu m-a lăsat să mor de foame. Nu m-a făcut să văd lumina, dar nici să orbecăiesc prin beznă. Nu m-a întinerit, dar nici nu m-a lăsat să cad. Nu mi-a maculat calea, dar nici nu mi-a curăţat destinul de mizerii…

La mine în palmă n-o să găseşti linii frânte. Nu. La mine în palmă găseşti numai linii continue care pornesc din dreptul inimii şi care se pierd dincolo de tegumente, în dreptul inimii tale, traversând ţări,oceane, continente. Palmele mele sunt tăiate până la os de dorul punctului acela după care tânjesc liniile, ghidate de dorinţa regăsirii. Matematica n-a fost niciodată punctul meu forte. Din contra. Am crezut mereu că adunând minusurile voi putea strânge toate crucile de pe pământ şi astfel nu va mai exista moarte. Era perioada mea romantică. Atunci credeam în nemurire şi mizam pe ideea că Dumnezeu poate fi mituit…

Ingrată soartă trebuie să fi avut bibliotecarul acela de care-ţi povesteam, dacă te gândeşti că a greşit veacul în care s-a născut. Mi s-a întâmplat şi mie. Mai ţii minte când îţi spuneam că mă simt în plus în veacul pe care-l trăiesc? Aşa trebuie să se fi simţit şi el… Păi să fi apucat el să răsfoiască sulurile din Alexandria, să le pună pe căprării, să le inventarieze… Ingrată soartă trebuie să aibă şi iubirile astea defazate, când inimile se caută unele pe altele la intervale de câteva secole. Barăm să fi făcut Dumnezeu cumva şi să ne arate un semn, ceva, măcar să ştim şi noi, aşa cum ştiu musulmanii unde e Mecca, din ce direcţie adie melancolia…

Agonie, mă întorc la tine şi la Michelangelo. Dacă ai şti de câte ori am aruncat cu var peste tot ceea ce am făcut. Cică purifică… Prostii! Nu purifică nimic. Păduchii revin în forţă peste un an sau peste o lună, păianjenii îşi ţes pânza în continuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, florile de mucegai îmbobocesc şi tainele se adâncesc mai mult, pierzându-se pentru totdeauna, aşa cum pierdut am fost şi eu, privindu-ţi palmele, numărându-ţi răsăriturile din irişi, mirosindu-ţi parfumul, simţindu-ţi atingerile de mătase, auzindu-ţi paşii ce te duceau spre mine, rugându-te să-mi vindeci rănile provocate de privirile aruncate peste milenii în căutarea ta, gustându-ţi aroma dulce-amăruie a florilor de ciocolată prinse în părul tău de un vânt pribeag, care, ca şi mine, pornise în căutarea pânzelor naufragiate.

Cinşpe pentru infern

Eram copil când la cinematografele din România rula un film care se numea „Cinci pentru infern”, o producţie italiană ce se voia a fi un fel de precursoare a filmelor de comando. Nu-mi amintesc foarte multe detalii, dar mi-a plăcut teribil cum suna acel „Cinque per l`inferno”; era ceva exotic, ceva nou, ceva înspăimântător. Când am plecat din Gura Humorului spre Petroşani, i-am spus lui Bogdan Palimariu că dacă voi scrie povestea meciului pe care urma să-l jucăm a doua zi, îi voi pune titlul „Cinşpe pentru infern”; căci nu eram nici noi prea departe de ideea unui comando. Cum să spun…  Când e să-ţi pice un necaz pe cap, apoi necazul ăsta nu vine niciodată singur. Nu! Trage dup el copchii, mătuşi, bunici… Pe bune! La noi necazul ne-a picat pe cap însoţit de tot arborele lui genealogic: alegeri prezidenţiale, accidentări, drum lung, vreme nasoală, etc. Dar ce era să facem? În fine…

În condiţiile în care urmează să joci ultimul meci din tur acasă la Ştiinţa Petroşani, echipa care a câştigat toate meciurile din Divizia Naţională de Seniori, te gândeşti să aliniezi un cinşpe competitiv format din tot ce ai mai bun în bătătură. Logic, nu? Mai ales că în ultimul meci primiserăm o lecţie usturătoare de la bârlădeni… Din păcate, ne-am văzut în situaţia de a ne prezenta cu un lot, aşa cum am mai spus, decimat de accidentări, iar asta ne dădea fiori reci pe spinare. Repet, tot ce spun aici e la nivelul unei percepţii preliminare, care lua în considerare atuurile şi minusurile celor două echipe. Cu alte cuvinte, meciul cu Gura Humorului urma să fie pentru Ştiinţa Petroşani un galop de sănătate, un antrenament cu public. Nu ştiu dacă ne şi priveau de sus, probabil că da, dar noi nu ne-am panicat. Puteau să ne privească şi de pe Lună, singurul lucru care ne interesa era să dăm tot ce aveam mai bun şi să facem o figură frumoasă.

Stadionul Ştiinţei, amplasat undeva la cucurigu, între nişte copaci care-şi lepădaseră frunzele, mă ducea cu gândul la Groapa cu Lei din Guadalajara, unde Naţionala României de fotbal întâlnea geniul lui Pele. Singura diferenţă era că spectatorii din Petroşani nu purtau sombrero, în rest, şi noi, ca şi colegii lui Dinu şi Dumitrache, ne priveam unii în ochii celorlalţi, încleştam pumnii şi ziceam „No, hai!”, că doar nu s-o găta lumea aici. Am coborât pe rând din autocar. Un pământ roşu, ca al magrebienilor, ne făcu să călcăm sfiiţi pe vârfuri până la teren şi de acolo la vestiare. Nici ploaia şi nici norii ce ne izolau de restul lumii nu păreau a forma cu adevărat un ingredient care să ne spurce nouă zenul, atât cât era. Nu… Poate că singura persoană care regreta ceva eram eu, pentru că nu-mi puteam folosi tunul, dar asta n-avea importanţă. Ne-am schimbat, ne-am legat strap-urile, ne-am dat cu încălzitoare şi ne-am adunat în jurul căpitanului (Mitică Ştefăroi):

Ne facem treaba, jucăm, toată lumea ştie ce are de făcut. Ne ridicăm de la placaj, ne ajutăm colegii… Tot timpul au fost meciuri grele la Petroşani. Trebuie să strângem rândurile. Vreau să intrăm pe teren cu capul sus, e ultimul nostru meci… Tragem, azi tragem cât de tare putem noi. Pe ei, fraţilor, pe ei. Hai la trei, un`, doi, trei: HUMORU!

Apoi am ieşit pe teren.

Nu ştiam dacă dorinţa mea de a surprinde imagini la un meci de rugby desfăşurat pe ploaie avea să se împlinească într-un târziu, căci la câteva minute de la începutul meciului, ploaia s-a mai domolit, dar sub nicio formă nu-mi imaginam că aveam să văd cel mai bun joc al Humorului din întregul tur. Cu sau fără ploaie. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez. Înainte de primul fluier al meciului, băieţii s-au adunat în jurul lui Ştefăniţă, care le-a spus:

Hai să valorificăm loviturile de pedeapsă… Grămezile să le facem când trebuie să le facem, am mare încredere în băieţii ăştia, avem nişte pilieri extraordinari, puternici… Am făcut un efort să venim aici, azi vreau să lucrăm la maximum. O sută cincizeci la sută, două sute la sută, o mie la sută, dacă e nevoie…

Haideţi să fim o echipă, să jucăm prieteneşte, să ne ajutăm între noi, aşa ca pentru ultimul meci. Pentru noi jucăm, pentru nimic altceva, zise Palimariu, apoi aerul vibră la strigătul de luptă alor noştri: HUMORU!

Aţi putea spune că sunt subiectiv. Ştiţi ceva? Vă dau dreptate. Aşa e. Sunt subiectiv. Dar voi ce aţi spune dacă l-aţi fi auzit pe unul dintre jucătorii petroşeneni, strigând, şi nu o dată, la coechipierii săi: „Treziţi-vă, băi! Ce aveţi? Treziţi-vă!”. Aţi mai spune că văd numai într-o direcţie? Ştiţi voi ce înseamnă să fii pe margine, să-ţi vezi prietenii tăvăliţi în noroi, să auzi cum le trosnesc oasele şi să simţi mirosul pământului desprins de pe crampoane şi să nu poţi face nimic, decât să strângi din dinţi? Păi, băi, fraţilor, am condus în prima repriză vreme de cinşpe minute cu 3-0, am fost martor la procesul de instalare a răguşelii la cel care striga necontenit „Treziţi-vă, băi, treziţi-vă!”, am văzut cum Rambo Plaiu primea îngrijiri medicale la pachet cu ironii de trei lei, cum se ridica steagul tuşierului în funcţie de câte voturi veneau din stânga şi câte din dreapta, dacă tot erau alegeri, cum am urcat cu grămada spontană, în frunte cu Zup, la trei metri în spatele buturilor şi n-am avut eseu şi voi vreţi să fiu obiectiv? Îmi pare rău, nu pot. Nu vreau să pot.

Acum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Ştiinţa Petroşani e o echipă matură, o echipă care în această prima parte a campionatului din DNS a defilat la propriu, o echipă bine sudată, cu jucători de excepţie. Într-un final se pare că s-au trezit. Greu, dar s-au trezit. Să nu fim ipocriţi. Per ansamblu, au fost mai buni decât noi, mai buni decât toţi ceilalţi din DNS, probabil că-şi merită locul din fruntea clasamentului, dar nu asta e important, ci ceea ce s-a întâmplat cu băieţii mei. N-am văzut la niciun alt meci atâta risipă de energie, atâta dăruire, atâta spirit de sacrificiu. Placaje, grămezi pe care le-am dominat dal capo al fine (şi acum am în urechi strigătele lui Mihai Coca de pe margine, când îi împingeam cu toate forţele: Duuuuu-i, duuuuu-i!) şi poftă mare de joc, toate m-au făcut să-mi scot pălăria în faţa lor. Scorul final? Credeţi că mai contează? Ce mai poate însemna un 44-22 pentru gazde, când la pauză, conduşi fiind cu 17-3, Bogdan Rusu le spunea băieţilor: „Băi, băieţi, un singur lucru vreau de la voi: un eseu. Un eseu, bă!” Şi au fost trei! Ce mai poate însemna un scor care se duce direct în statistici, când vezi în ochii băieţilor bucuria regăsirii plăcerii de a juca rugby, bucuria regăsirii acelei legături speciale care încheagă prietenii şi care cheamă la susţinere, căci vreau să vă spun ceva: rugby nu e despre buturi, eseuri, grămezi, tuşe, e despre susţinere, despre nevoia de a-ţi apropia semenii, despre dorinţa de a scrie o poveste frumoasă, căci ce altceva poate fi toată nebunia asta din Gura Humorului, decât o poveste frumoasă? I-am şi scris Gabrielei Popescu, imediat după meci: „Gabi, a fost un meci fabulos! O să vezi, într-o zi o să scriem istorie în rugby-ul românesc”. Puteţi să mă acuzaţi că-s visător. Nu mă supăr — crede fiecare ce vrea —, dar am dreptul să depun mărturie că la Petroşani ceva s-a întâmplat cu echipa asta, şi, zău, că nu e rău deloc.

Rugby Club Gura Humorului s-a prezentat cu următorii plăieşi:

  1. Lucian Zup — Luciane, data viitoare promit că o să stau pe lângă tine în autocar, nu de alta, dar eu n-am abonament la HBO
  2. Andrei Bogdan Vieru Găină — „Fiindcă ea mai avea trufandale ş-altceva!”
  3. Bogdan Palimariu — My best friend. Bune eclerele alea, nu spunem de unde…
  4. Bogdan Rusu — Te-a numit cineva Ion Creangă al rugby-ului. E o mare onoare, să ştii.
  5. Ştefăniţă Rusu — Mulţumim pentru clătite!
  6. Ciprian Hostiuc — Bravo, băi, băiatule! Să debutezi cu eseu în meciul cu Petroşani nu e puţin deloc.
  7. Iulian Cîtea — Fiţ-ar căştile să-ţi fie…
  8. Rambo Plaiu — Lasă, Rambo, când or veni ei la noi acasă şi or avea nevoie de medic, le-om da lidocaină, măcar să ştim o treabă.
  9. Bogdan Petrişor — Băiete, tu ştii cât de drag îmi eşti, nu? Nu-i aşa că mie mi-ai dedicat eseul?
  10. Sergiu Michiduţă — Fraţilor, băiatul ăsta, pe teren, e tigru, dar în afara lui e sfios ca o antilopă.
  11. Bogdan Manoliu — Bodo, pentru tine şi numai pentru tine, un milion de para pentru şedinţa foto.
  12. Dumitru Ştefăroiu — Mitică, faci tu ce faci şi-mi aminteşti de Mauna Kea.
  13. Bogdan Matei — Mereu în preajma prietenului său, Sergiu Michiduţă.
  14. Emil Grigoraş — Nu-i aşa, Emi, că la Gura Humorului ceaiul de mentă e mai bun decât ceaiul de la Petroşani?
  15. Ciprian Drelciuc — Cum e, Cipi, să ascunzi căştile colegului şi să te faci că plouă?
  16. Mihai Oanea — Eu spun să ai grijă. Nu te joci cu focul şi nici cu Atalanta. Mergi pe X la pauză, 2 final.
  17. Cosmin Daraban — „Bă, Găină, bagă, bă, oleacă Papu!”
  18. Mihai Coca — „Mai citim şi noi regulamentele, domnu` arbitru!”

Puteţi urmări interviurile cu Bogdan Palimariu aici şi cu Bogdan Rusu aici.