Tag Archives: marius gabor

Interviu Alin Conache, Leul de la Timișoara

Născut pe 7 mai 2002, Alin Conache a început rugby-ul în jurul vârstei de 6 ani. Venit dintr-o familie în care tatăl – Vasile -, dar și frații săi mai mari – Tibi și Gabi – au jucat rugby, Alin a atras atenția asupra sa încă de când activa la juniori, când a câștigat alături de ”prietenii” săi, cum îi place lui să le spună, de la CSȘ Gura Humorlui, nu mai puțin de trei titluri de campion național la categoriile Under 15, Under 16 și Under 17. Și-a făcut debutul în DNS la Rugby Club Gura Humorului, unde a jucat în toate cele opt meciuri din tur, apoi s-a transferat la SCM Timișoara, unde va juca alături de fratele său, Gabi. Am stat de vorbă cu el câteva minute la telefon. Haideți să vedem ce-a avut de spus și ce le-a transmis foștilor săi colegi de la Rugby Club Gura Humorului.

Salut, Alin!

– Salut, Marius!

Ultima oară când ne-am văzut, purtai un tricou galben, acum porți unul albastru. Noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului și toți cei care empatizează cu această echipă te felicităm și îți dorim să ai parte de o carieră de poveste.

– Vă mulțumesc!

– Știu că ai fost vara aceasta într-un stagiu de pregătire la Perpignan, unul dintre cele mai prestigioase echipe din campionatul Francez. Cum a fost această experiență?

– Am ajuns acolo prin intermediul domnului Marius Tincu, dar am beneficiat ca să spun așa, și de sprijinul celor de la Asociația Jucătorilor de Rugby (AJR), care mi-au decontat biletele de avion. Le mulțumesc pe această cale.

Ți-a plăcut orașul?

– Da, e un oraș frumos, cu deschidere la Marea Balearelor, dar așa cum îi stă bine unui oraș din Sudul Franței, are și el ”băieții lui răi”. Până la urmă face parte din farmecul acelei zone și mă bucur că am avut ocazia să stau acolo trei săptămâni.

– Cum arată rugby-ul francez văzut din interior?

– Sigur, rugby-ul francez, per ansamblu e la un alt nivel, îți dai seama, sunt ceva mai organizați și au o altă bază de selecție, dar am remarcat că se pune accentul pe jocul în regim de viteză, în rest nu sunt mari diferențe.

– Ai fost într-un stagiu de pregătire și în Noua Zeelandă, chiar înainte de declanșarea pandemiei. Dacă ar fi să facem o comparație între cele două sisteme de pregătire, ce ai putea spune?

– Mărturisesc că mi-am dorit de mic să ajung în Noua Zeelandă. Evident că tot ce se întâmplă în Noua Zeelandă e unic, ca să nu mai spun că spre deosebire de Franța, care n-are niciun titlu mondial, ei au câștigat deja trei, cu toate astea, ca stil de organizare, să știi că sunt pe acolo ambele țări. Bine, rugby-ul din Noua Zeelandă e un fel de religie pentru ei și poate asta face diferența, dar, repet, mă bucur nespus că am avut ocazia să ajung acolo și să mă antrenez alături de ei.

– După cele trei săptămâni petrecute la Perpignan, de la care ai și primit o ofertă pentru un an, ai ales totuși să vii acasă, în România. De ce n-ai rămas în Franța?

– Așa este, mi s-a făcut această ofertă pe un an, cu masă și cazare asigurată, dar fără salariu. Nu e vorba de aroganță aici sau mai știu eu ce, dar am considerat că e mai bine pentru mine să joc acasă.

Și uite așa ai ajuns la Timișoara, unde este legitimat și Gabi, fratele tău mai mare. Cum ai fost primit?

– Bine, băieții mă știau de mic, de când veneam la meciuri cu tot felul de pancarde cu ”Hai Timișoara!”, ”Hai Gabi!”. și altele. Oricum, în vacanțe făceam antrenamente cu ei, așa că n-am avut probleme de adaptare sau de altă natură.

– Ai debutat la Timișoara în meciul jucat împotriva celor de la Baia Mare, în cadrul Cupei României, unde ai și marcat. Cum a fost?

– Da, am jucat 30 minute, în repriza a doua… Am și dat la bețe. Una mai ușoară am ratat-o, iar pe cealaltă, dintr-o poziție mai dificlă, am fructificat-o.

– Alin, ai ajuns să joci la o echipă puternică, în Superligă, ai toate motivele să fii convins că începând de acum cariera ta are practic un orizont nemărginit. Ai plecat de la Gura Humorului, mai exact de la CSȘ Gura Humorului, și apoi Rugby Club Gura Humorului – echipa de seniori la care ai jucat în turul din cadrul DNS -, spune-mi ce înseamnă pentru tine acest club?

– A fost o perioadă foarte frumoasă la Gura Humorului, chiar a fost ceva… n-am cuvinte. Ne-am înțeles foarte bine cu toții: colegi, colectiv, tot. Și n-am fost doar colegi, am fost prieteni. O familie chiar.

Da, știu ce spui, însă trebuie să-ți urmezi drumul, căci așa e viața, dar să știi că noi ne-am bucurat pentru tine. Ce le transmiți foștilor tăi colegi de echipă, prietenilor, familiei tale de la Gura Humorului?

– În primul rând sănătate, apoi să se antreneze din greu, pentru că aș vrea să ieșim campioni în DNS. Da, ai auzit bine, am spus ”să ieșim”, pentru că pot spune că-s încă la Humor. O parte din sufletul meu a rămas la Gura Humorului.

Avem aspacardin!

Dacă eşti cardiac, bine ar fi să te gândeşti de două ori înainte de a veni la meciurile noastre. Avem noi aşa, aproape un talent în a te scoate din zona de confort şi de a te face să simţi că trăieşti sau că tocmai ai crăpat, dar până la urmă, la dracu, despre asta e vorba în viaţă, nu ? Că altfel am fi amibe sau licheni. Nu ?

Multe mă leagă pe mine de Bârladul ăsta. De la colega de facultate, o bârlădeancă aprigă, care-mi scrijelise numărul de telefon fix pe un petic de hârtie, după un curs de Criminalistică, şi până la prima mea deplasare alături de băieţii de la Rugby Club Gura Humorului, când scrisesem prima cronică, sunt tentat să spun că-s pe cale să dezvolt un adevărat sindrom Tourette. Mă şi văd mergând pe stradă repetând ca un papagal: Bârlad, Bârlad, Bârlad…

Hai să vă arăt ce scriam acum doi ani, mai exact pe 15 aprilie 2019:

Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care, prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot, arunca câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.

Bun. Trecut-au anii, vorba poetului. Nu mulţi, e drept, dar privind înapoi, pot să spun cu mâna pe inimă că n-am îmbătrânit degeaba.

Ultima etapă a turului din cadrul DNS ne-a rezervat, aşadar, o întâlnire la ceas de mare taină cu R. C. Bârlad, ocupanta locului doi. E de prisos să mai spun cine pornea ca mare favorită în viziunea specialiştilor, bookmakerilor şi dropiilor ale căror apariţii fantomatice le semnalasem când trecusem Dunărea cu bacul, în drumul nostru spre Năvodari. Cu alte cuvinte, orice gherţoi putea să spună că Bârladul avea să ne facă la scor şi cu joc uşor de glezne. Numai că, ”Houston, we have a problem!”. Ce ? Nu ştiţi despre ce e vorba ? Hai, că vă spune ”Domn` Manager” cum stă treaba : de fiecare dată când jucăm acasă, intru în vestiare înainte de începerea meicului. Până aici e clar, da ? Not beag deal. OK, numai că, în vestiare, există o voce puternică, menită a scoate din amorţeală spiritul de învingător, mentalitatea de campion şi, cu voia dumneavoastră, al meu fantezist sindrom Tourette, care spune aşa :

— Băi, băieţi, pe terenul ăsta, cât suntem noi în viaţă, nici un adversar, oricine ar fi el, nu pleacă favorit ! E clar ?
— Daaaa !
— Suntem cu toţii bine?
— Daaa !
— Hai la trei,
— Un`, doi, trei…
— Humoruuuuuu !

Ăsta e Andrei al nostru. Andrei Varvaroi. So, dacă mai veniţi la Humor, oricine aţi fi voi, dragii noştri adversari, mark my words : Favoriţi, pe Stadionul Tineretului din Gura Humorului, suntem doar noi, humorenii !

Bun. Să revenim. Meci acasă cu Bârlad. O dată rezolvată problema cu cine e favorit şi cine nu, păşim pe gazonul impecabil al Stadionului Tineretului cu dorinţa de a arăta lumii că la Gura Humorului, poveştile nu se scriu cu turnesol, cum spuneam acum doi ani, ci cu albastru de Voroneţ, şi că, dacă ni se pune pata, suntem gata să băgăm mortul în casa oricărui adversar căruia i se pare că la noi e suficient să apari pe teren că să iei cele 4 sau 5 puncte. Am început bine şi am condus cu 6-0. N-o să insist pe evoluţia scorului, puteţi revedea oricând meciul aici, idea este alta: pe tot parcursul meciului, n-am încetat să dăm absolut totul pentru a ne apropia victoria.

Băi, ştiţi ceva? Ne doare pe noi fix in pix cât este scorul în minutul 75. Ne pasă de diferenţa dintre pedegree-ul echipe adverse şi al nostru, cât îi pasă Niagarei de lacul Iezer, ne lasă reci poziţiile din clasament şi ne doare la bască de cât de titrată e echipa adversă. Nu ne-o luaţi în nume de rău, o spunem cu sinceritate, iar dacă n-aveţi simţul umorului şi al măsurii, înseamnă ca n-aţi înţeles nimic. Nu mă credeţi ? Veniţi la un meci de-al nostru şi o să vă convingeţi. Că e vorba de Andrei, care insuflă energie echipei, de Ștefăniță, care aduce în vestiar atmosfera cerebrală a informaticianului sau de Mihai, care plusează cu entuziasmul său, fiți siguri că ieșim pe teren mai montați decât soldații lui Napoleon în fața Moscovei.

Hai să stabilim ceva : n-a fost un meci de rugby. A fost altceva.

Meciul de rugby ţine 80 minute, că, na, e oleacă mai intens efortul depus decât la un meci de şah, necesită câteva cunoştinţe suplimentare pentru a-l înţelege, e conceput de ăia care-şi spun lorzi şi e jucat de bărbaţi adevăraţi. A fost un fel de testament prin care noi, toţi cei implicaţi în această saga, lăsam cu limbă de moarte dorinţa ca la Humor adversarii să se bucure de aerul curat bucovinean şi de binefacerile lui, dar să ne pomenească în drumul lor spre casă. Jucam între ai noştri, aveam de partea noastră publicul (atât cât s-a putut), entuziasmul celor care ieşiseră din juniorat, experienţa şi clarviziunea celor experimentaţi. La pauză, scorul indica un sec 10-9 pentru bârlădeni. Nimic grav, se putea recupera. La finalul meciului, scorul era de 23-25, ceea ce însemna că repriza a doua ne-a aparţinut, câştigând-o cu 16-13, prin eseurile reuşite de Lucian Zup şi Bogdan Petrişor şi prin punctele obţinute din transformări şi lovituri de penalitate de către Alin Conache. Fluierul de final al meciului condus la centru de Emi Gorodea ne-a găsit în jumătatea aversă de teren, încurajaţi de suporterii care scandau Humoru ! Humoru ! Humoru !, sperând într-o minune. Practic, o lovitură de penalitate ne-ar fi adus victoria, dar pentru că viaţa nu e mereu ca în filme, am luat-o ca atare, ne-am asumat înfrângerea şi ne-am strâns mâinile bărbăteşte. L-am aplaudat pe Vlăduţ Sidău, care a fost desemnat omul meciului, ne-am adunat la mijlocul terenului, ne-am privit în ochi şi ne-am promis că data viitoare o s-o facem şi mai şi mai lată !

Aş vrea, în încheiere, să mulţumesc, în numele Staff-ului compus din Gabriela Popescu, Ştefăniţă Rusu, Andrei Varvaroi, Mihai Coca, Iulian Cîtea, Ionuţ Stîngu, Maria Smoleac şi subsemnatul, tuturor celor care aţi fost lângă noi în toată această perioadă, să vă asigurăm că efortul vostru vă este apreciat la adevărata sa valoare, să vă promitem că vom continua să scriem destinul acestei echipe şi că vă vom face să fiţi mândri de noi, de jucătorii care intră pe teren şi care dau totul, şi de toți cei care pun umărul pentru ca acest proiect să fie posibil.

Lotul folosit în meciul cu RC Bârlad :

1. DAVID ROBERT-ALEXANDRU
2. ZUP LUCIAN [C]
3. PRELUCA RARES NICOLAE
4. HOSTIUC CIPRIAN-MARCEL
5. LEGEAN IRINEL
6. MURESAN ANDREI MIHAI
7. TUCALIUC ALEXANDRU
8. SIDAU VLADUT IULIAN
9. CONACHE ALIN
10. NICHITEAN CIPRIAN
11. BIVOL GABRIEL
12. MOROSAN MARIAN
13. DARABAN COSMIN
14. CERNESCU CIPRIAN DUMITRU
15. MICHIDUTA CONSTANTIN SERGIU
16. BIRSAN IONUT RAZVAN
17. RUSU STEFANITA SABIN
18. FORMAGIU BOGDAN
19. VASILOVICI SEBASTIAN
20. PETRISOR ANDREI BOGDAN
21. GRIGORAS MARIUS EMIL
22. POLDI COSTEL-IONEL
23. STEFANCU ANDREI

Mă-ntorc la tine iar și iar

Multe poți spune despre mare, fie că o vezi prima oară, când mirosul de apă sărată te face să crezi c-ai alunecat pe ultima treaptă a scării de lemn a minei de sare de la Cacica, fie că o vezi ultima oară, când un soi de nostalgie ancestrală te trage în larg, ca un curent de mare adâncime din ale cărui gheare e greu să mai scapi viu. De pildă, eu, de fiecare dată când plec spre casă, lăsând în spate talazurile, mor un pic.

Litoralul Mării Negre ne-a întâmpinat sâmbătă cu o ploaie interesantă. Adică, la naiba, cât ghinion să ai să prinzi ploaie la ora meciului? Haida, de! Ne-am strâns cu toții în jurul căpitanului, am scos tobele și am trecut la incantații. Efectul n-a fost chiar cel scontat, fir-ar mama ei să fie de incantație, dar barăm ne-a  lăsat senzația că dansul ploii noastre, căci era a noastră, avea să aducă gazonului dobrogean o aulă așa, mai bucovineană. Mda…  Am luat-o razna.

Așadar, ploaia ne-a deschis calea spre Stadionul Flacăra, unde aveam să întâlnim pe CS Năvodari, în cadrul etapei a 8-a. Năvodari, echipă sudată, matură și bine legată, cum o caracterizase și Marian Moroșan la finalul meciului, a început meciul în forță. Prin urmae, primele minute nu ne-au fost deloc favorabile, marinarii reușind să marcheze un eseu și să-l transforme. Practic, până să fac prima poză eram conduși cu 7-0.

Însă.

N-om fi noi chiar cei mai buni din lume, dar avem din când în când așa un fel de răbufniri orgolioase de ne speriem și noi și atunci, oricare ne-ar fi adversarul, dăm peste el cu tupeu. Evident, CS Năvodari era favorită, nimeni nu contestă asta, dar de am fi avut oleacă de noroc știți cât putea fi scorul? Vă spun eu: 13-7 pentru noi. N-o să ne apucăm acum să căutăm nod în papură și nu căutăm scuze, dar ne plac detaliile. Mai alea care ne fac să visăm.

Uite, de pildă, nouă ne-a plăcut Dobrogea, cu culmile ei domoale, ne-a plăcut Brăila lui Fânuș, ne-au plăcut aerosolii din Năvodari, hamsiile ce par că-s pe cale de dispariție, meduzele, scoicile, pescărușii, nisipul și răsăritul de soare. Nu ne-a picat tocmai bine infrângerea, e drept, dar ne-a plăcut să jucăm rugby cu gazdele noastre, și să știți că s-a jucat fără menajamente.

Am pierdut cu 37-12, ca s-o luăm pe scurtătură, un scor care reflectă cu fidelitate realitatea din teren. Se putea și mai rău, se putea și mai bine, important e că am făcut față cu brio și acestei încercări. Aș spune chiar cu zâmbetul pe buze, și nu vreau să supăr pe nimeni, dar știe Tucaliuc mai bine despre ce fel de căpușe vorbesc.

Punctele noastre au fost marcate de Daraban (eseu) și Tucaliuc (eseu), iar cele din loviturile de pedeapsă de către Conache. Aș vrea, în încheiere, să vă spun ceva: nimeni și nimic nu ne va putea frânge vreodată zborul. Suntem aici, pe metereze, cu copiii de la juniori, cu cei care vin din afara localității, cu veteranii și cu toți cei care fac eforturi uriașe pentru ca povestea de la Gura Humorului să continue.

Mulțumim pentru sprijin și pentru încredere și vă așteptăm alături de noi în ultima etapă, când întâlnim Bârladul, acasă.

Amu o dată toți ca brazii!

Există în Turul Italiei, care se termină duminică, o anumită etapă în care cicliștii ajung pe cel mai înalt pisc al turului. Acel munte poartă supranumele de Cima Coppi. Ei bine, dacă ar fi să fac o comparație, pentru noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului, Cima Coppi a fost mereu Știința Petroșani. Probabil că va fi și de acum înainte, habar n-am, cert e că de la an la an urcăm spre vârf câte un kilometru. Că-l vom cuceri sau nu vreodată, e altă poveste, pe noi oricum ne interesează mai mult calea decât statistica.

Stăteam bine mental după cele două victorii consecutive în fața Aradului și celor de la Alba Iulia, jucam acasă și aveam de partea noastră avantajul aerului tare de pe malul Moldovei, dar nu ne-am permis să ne pierdem capul. Primeam vizita Științei Petroșani, campioana en titre, o echipă extrem de solidă și experimentată care venea la Gura Humorului cu un singur scop: să câștige, prin urmare am intrat în stare de alertă. Trebuia să fim pragmatici, să profităm de greșelile lor și să ne apărăm cât mai bine.

Le-am spus celor doi jucători de la Petroșani, care trăgeau din țigară în afara stadionului (stați liniștiți băieți, nu dăm nume), că de-aș fi știut hotelul unde au fost cazați, le-aș fi cântat toată noaptea ”O sole mio”, numai așa, de dragul muzicii, nu că aș fi vrut să-i obosesc, dar cum nu li s-a arătat să se bucure de vocea mea, au dormit tun.

Să spun că meciul a fost extrem de disputat, poate părea ciudat, dacă privim rezultatul; să spun că Petroșani a câștigat ușor, iar ar fi ciudat, pentru că lucrurile n-au stat chiar așa, prin urmare să deschidem ceaslovul cu statistici și să le puricăm oleacă.

Scorul a fost deschis de către oaspeți printr-un eseu marcat destul de repede, dar am revenit în cărți printr-un drop-gol executat de Alin Conache: 3-5. Am mai ratat două lovituri de pedeapsă și un drop-gol, după care scorul a luat proporții prin eseul marcat pe contraatac de către oaspeți: 3-10. Până la finalul primei reprize, petroșenenii mai marchează un eseu și mai punctează o dată: 3-17.

Repriza a doua ne prinde pe călcâie și mai încasăm două eseuri transformate: 3-31. Nu, nu era a bună. Duhnea a umilință, iar nouă nu ne plac glumele proaste. ”Amu o dată toți ca brazii!” răsună în timpane strigătul de luptă pe care l-am adoptat la Alba Iulia. Șî ca brazii am fost! Reușim un eseu prin Vaman și o transformare prin Conache: 10-31, dar băietanii ăștia din Vale ne mai nimeresc o dată buturile și scorul devine 10-34. Mai erau câteva minute până la final când Conache confiscă balonul, îl ascunde privirilor apărătorilor petroșeneni și-l culcă printr-un plonjon în terenul de țintă, după care, ca să nu fie vorbe la proces, concretizează și transformarea: 17-34.

Așadar, după o primă repriză pierdută cu 3-17, a doua a consemnat un scor mult mai strâns: 14-17. Io nu caut zarvă cu nimeni și nici nu vreau să diminuez din meritul oaspeților noștri, care, per ansamblu au fost mai buni, dar nici nu pot să nu văd că de la meci la meci jocul nostru se îmbunătățește. Și vă mai spun ceva. Dintre toate meciurile disputate azi, în etapa a 6-a, la noi s-a consemnat cea mai mică diferență de scor, adică de 17 puncte. Și n-am jucat cu oricine, ci cu campioana. De altfel, am stat de vorbă la finalul meciului cu Vlăduț Popa, de la Știința Petroșani și l-am întrebat cum a văzut el meciul. Mi-a spus că știau că nu va fi ușor, dar că nu se așteptau la o replică atât de bună.

L-am întrebat pe Sebi Vasilovici, care se retrăsese la pauză undeva, departe de grup, ce s-a întâmplat, pentru că părea necăjit. Am crezut că era accidentat. Mi-a spus că e bine, doar că e supărat c-a ratat două placaje. Ei, da. Poate părea ceva banal, dar în mentalitatea acestor tineri jucători care abia au debutat la seniori, orice nereușită tehnică poate să aibă dimensiunea unui Cima Coppi de care spuneam la început. Și e de înțeles. Eu vă spun doar atât: fiecare oportunitate ratată, fiecare placaj nereușit, fiecare infracțiune de joc nu sunt altceva decât o modalități prin care vă descoperiți pe voi înșivă. Orice meci pierdut vă călește, orice meci câștigat vă face mai puternici și, oricum, noi, coniferele, nu murim niciodată, decât atunci când sunetul drujbei ne acoperă strigătul de luptă: Amu o dată, toți ca brazii! Și nici măcar atunci, că nu vrem noi să murim, da?

« Older Entries