Am de gând să scriu o carte despre napolitane. Nu ştiu cine le-a inventat şi nici nu mă interesează, dar va fi bestseller. Garantat. Ştii că nu vorbesc prostii. Bine, mai scap câte o dumă, dar dacă o vom citi doar noi doi, din scoarţă în scoarţă, voi fi mulţumit. Napolitanele, draga mea, sunt ca viaţa: crocante pe dinafară, catifelate pe dinăuntru; sunt frumos ambalate, dar pline de E-uri; sunt aromate şi conţin urme de alune, dar sfârşesc într-un locaş secret al inimii, unde sunt transformate în amintiri şi depuse la bancă, în uitare.
M-am luat cu vorba şi am deviat de la subiect. Nu despre napolitane vreau să-ţi vorbesc acum… „Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii sau iepurii mici”, cum zice Şt. Augustin Doinaş. Dar parcă nici despre alte vietăţi. „Şi atunci de ce naiba deranjezi lumea la ore nepotrivite?”, spui privindu-mă nedumerită. Apropos! Ţi-am spus vreodată cât de mult îmi place să te privesc când dormi? E ca şi cum ai lăsa portiţa deschisă, luminile aprinse şi ceainicul pe foc şi ai spune: „Ia un loc şi simte-te ca acasă!” Şi atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să pun un cub de zahar peste apa clocotită, să trag perdelele şi să mă cuibăresc lângă tine, căci genele tale îmbie la păcat.
Când ne-am dat întâlnire prima oară, ploua cu puf de păpădie. Şi nu se lamenta nimeni. Palmele tale albe, ridicate spre cer, semănau cu lalelele din grădina lui Vincent, berea rusească băltea pe trotuare, iar din pachetul de ţigări nu mai rămăsese decât regina, care se fumează ultima.
— Hai, ţi-am spus, mângâindu-ţi părul. E frig şi nu miroase a bine!
— Mai stai un pic, mi-ai spus, privind norii ce se adunaseră pe coamele brazilor. E prea frumos afară. Uite şi tu câte umbrele deschise şi nici urmă de ploaie! Uite, uite, o vezi pe fetiţa aceea care sare coarda? Dar pe vânzătorul de lozuri? Doamne, ce barbă lungă are!
— Mai doriţi să comandaţi ceva? se auzi vocea stridentă a ospătarului, care intră încălţat în amintirea noastră.
— Un cheescake fără stafide, două prafuri de stele şi o napolitană umplută cu dulceaţă de păpădie, i-am răspuns, fără să-mi iau privirea de la tine. Erai atât de frumoasă!
Şi atunci ai deschis ochii.
Şi am ştiut că te iubesc mai mult decât napolitanele.
Mai mult decât viaţa.
