„Ia ziarul! Ia ziarul!” strigă un copil dintr-un televizor agăţat pe perete cu un ton ce-ţi merge fix la inimă şi care te face să te gândeşti de două ori înainte de a spune că te enervează reclamele. Nu ştiu dacă voi trece vreodată pragul farmaciei respective, puţin probabil, însă voi da curs îndemnului de a cumpăra ziarul fără să arunc o privire, fie ea şi condescendentă, către ecranul telefonului negru ca gura unei babe cu vederea ostenită, că, deh, sunt un conservator prin definiţie: citesc ştirile online numai ca să văd ce boacănă a mai făcut Dăncilă.
Cert e că mi-ar fi plăcut să văd reclama asta la un televizor cu lămpi. Din acela cu carcasa din lemn de prun pe care stăteau bibelourile sau crizantemele din plastic… Oare cât o mai fi costând azi o lampă PL500? Că era la mare căutare. Practic, erai Dumnezeu pe pământ dacă deţineai două. Mda…
Mă plimbam într-o zi pe aleile din Ariniş, cu gândul scăpat din laţ şi privirea lăsată liberă să zburde pe unde voia dumneaei. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare coclit care arunca portocale din înaltul cerului peste vârfurile foioaselor din împrejurimi… Bag seama că are o acurateţe deosebită, altfel nu-mi explic de ce nu s-ar atinge măcar o dată la un milion de ani şi de un brad sau de un molid. O fi având el politica lui, nimic de zis, ce, mie îmi cere socoteală vreodată cineva în cine arunc şi cu ce? Nu cred. Şi totuşi se… hai s-o spun în limba lui Galiei, că dă mai bine şi lasă impresia c-aş fi cult: eppur si muove! Îl bănuiesc de o colaborare ascunsă cu un altfel de stat paralel! Dovada? Laricea de la poarta casei mele. Punct.
Acu, lăsând gluma la o parte, nu pot să nu admir sensibilitatea Creatorului, care poleieşte cu aur finalurile curselor, mai ales pe acelea ciclice. Mărturisesc că mie nu mi-ar fi trecut prin cap în veci să medaliez toamnele şi să fac din moarte o promisiune certă. Căci, până la urmă, să fim serioşi, cine nu-şi doreşte să fie dus cu zăhărelul, eventual cu zaharina cumpărată la farmacia din reclamă şi să se lase sedus de măreţia ipoteticei nemuriri? Ei bine, eu, da! Asta e… Cine crede că mă poate pricopsi cu o plictiseală de, să zicem, cinci milenii, îi stau la dispoziţie.
Am şi acum în minte replica genială pusă de Kazantzakis în gura lui Anthony Quinn, după ce funicularul care-i mâncase toţi bănuţii prietenului său se prăbuşise: Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash? şi nu ştiu dacă n-ar fi cumva mai potrivit să luăm un braţ de ziare vechi, îngălbenite şi roase de şoareci şi să ieşim pe stradă strigând din toţi bojocii: Ia toamna! Ia toamna!
P.S.
Ştie cineva dacă pisicile din Egipt îşi schimbă blana de două ori pe an, aşa cum fac mâţele noastre, sau colaborează şi ele cu vreo lojă masonică şi fie n-o schimbă deloc, fie o fac de patru ori pe an?
Hmmm…
