marius gabor

Cinşpe pentru infern

Marius № 7 Etichete:, , , , , Scrie un comentariu

Eram copil când la cinematografele din România rula un film care se numea „Cinci pentru infern”, o producţie italiană ce se voia a fi un fel de precursoare a filmelor de comando. Nu-mi amintesc foarte multe detalii, dar mi-a plăcut teribil cum suna acel „Cinque per l`inferno”; era ceva exotic, ceva nou, ceva înspăimântător. Când am plecat din Gura Humorului spre Petroşani, i-am spus lui Bogdan Palimariu că dacă voi scrie povestea meciului pe care urma să-l jucăm a doua zi, îi voi pune titlul „Cinşpe pentru infern”; căci nu eram nici noi prea departe de ideea unui comando. Cum să spun…  Când e să-ţi pice un necaz pe cap, apoi necazul ăsta nu vine niciodată singur. Nu! Trage dup el copchii, mătuşi, bunici… Pe bune! La noi necazul ne-a picat pe cap însoţit de tot arborele lui genealogic: alegeri prezidenţiale, accidentări, drum lung, vreme nasoală, etc. Dar ce era să facem? În fine…

În condiţiile în care urmează să joci ultimul meci din tur acasă la Ştiinţa Petroşani, echipa care a câştigat toate meciurile din Divizia Naţională de Seniori, te gândeşti să aliniezi un cinşpe competitiv format din tot ce ai mai bun în bătătură. Logic, nu? Mai ales că în ultimul meci primiserăm o lecţie usturătoare de la bârlădeni… Din păcate, ne-am văzut în situaţia de a ne prezenta cu un lot, aşa cum am mai spus, decimat de accidentări, iar asta ne dădea fiori reci pe spinare. Repet, tot ce spun aici e la nivelul unei percepţii preliminare, care lua în considerare atuurile şi minusurile celor două echipe. Cu alte cuvinte, meciul cu Gura Humorului urma să fie pentru Ştiinţa Petroşani un galop de sănătate, un antrenament cu public. Nu ştiu dacă ne şi priveau de sus, probabil că da, dar noi nu ne-am panicat. Puteau să ne privească şi de pe Lună, singurul lucru care ne interesa era să dăm tot ce aveam mai bun şi să facem o figură frumoasă.

Stadionul Ştiinţei, amplasat undeva la cucurigu, între nişte copaci care-şi lepădaseră frunzele, mă ducea cu gândul la Groapa cu Lei din Guadalajara, unde Naţionala României de fotbal întâlnea geniul lui Pele. Singura diferenţă era că spectatorii din Petroşani nu purtau sombrero, în rest, şi noi, ca şi colegii lui Dinu şi Dumitrache, ne priveam unii în ochii celorlalţi, încleştam pumnii şi ziceam „No, hai!”, că doar nu s-o găta lumea aici. Am coborât pe rând din autocar. Un pământ roşu, ca al magrebienilor, ne făcu să călcăm sfiiţi pe vârfuri până la teren şi de acolo la vestiare. Nici ploaia şi nici norii ce ne izolau de restul lumii nu păreau a forma cu adevărat un ingredient care să ne spurce nouă zenul, atât cât era. Nu… Poate că singura persoană care regreta ceva eram eu, pentru că nu-mi puteam folosi tunul, dar asta n-avea importanţă. Ne-am schimbat, ne-am legat strap-urile, ne-am dat cu încălzitoare şi ne-am adunat în jurul căpitanului (Mitică Ştefăroi):

— Ne facem treaba, jucăm, toată lumea ştie ce are de făcut. Ne ridicăm de la placaj, ne ajutăm colegii… Tot timpul au fost meciuri grele la Petroşani. Trebuie să strângem rândurile. Vreau să intrăm pe teren cu capul sus, e ultimul nostru meci… Tragem, azi tragem cât de tare putem noi. Pe ei, fraţilor, pe ei. Hai la trei, un`, doi, trei: HUMORU!

Apoi am ieşit pe teren.

Nu ştiam dacă dorinţa mea de a surprinde imagini la un meci de rugby desfăşurat pe ploaie avea să se împlinească într-un târziu, căci la câteva minute de la începutul meciului, ploaia s-a mai domolit, dar sub nicio formă nu-mi imaginam că aveam să văd cel mai bun joc al Humorului din întregul tur. Cu sau fără ploaie. Şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez. Înainte de primul fluier al meciului, băieţii s-au adunat în jurul lui Ştefăniţă, care le-a spus:

— Hai să valorificăm loviturile de pedeapsă… Grămezile să le facem când trebuie să le facem, am mare încredere în băieţii ăştia, avem nişte pilieri extraordinari, puternici… Am făcut un efort să venim aici, azi vreau să lucrăm la maximum. O sută cincizeci la sută, două sute la sută, o mie la sută, dacă e nevoie…

— Haideţi să fim o echipă, să jucăm prieteneşte, să ne ajutăm între noi, aşa ca pentru ultimul meci. Pentru noi jucăm, pentru nimic altceva, zise Palimariu, apoi aerul vibră la strigătul de luptă alor noştri: HUMORU!

Aţi putea spune că sunt subiectiv. Ştiţi ceva? Vă dau dreptate. Aşa e. Sunt subiectiv. Dar voi ce aţi spune dacă l-aţi fi auzit pe unul dintre jucătorii petroşeneni, strigând, şi nu o dată, la coechipierii săi: „Treziţi-vă, băi! Ce aveţi? Treziţi-vă!”. Aţi mai spune că văd numai într-o direcţie? Ştiţi voi ce înseamnă să fii pe margine, să-ţi vezi prietenii tăvăliţi în noroi, să auzi cum le trosnesc oasele şi să simţi mirosul pământului desprins de pe crampoane şi să nu poţi face nimic, decât să strângi din dinţi? Păi, băi, fraţilor, am condus în prima repriză vreme de cinşpe minute cu 3-0, am fost martor la procesul de instalare a răguşelii la cel care striga necontenit „Treziţi-vă, băi, treziţi-vă!”, am văzut cum Rambo Plaiu primea îngrijiri medicale la pachet cu ironii de trei lei, cum se ridica steagul tuşierului în funcţie de câte voturi veneau din stânga şi câte din dreapta, dacă tot erau alegeri, cum am urcat cu grămada spontană, în frunte cu Zup, la trei metri în spatele buturilor şi n-am avut eseu şi voi vreţi să fiu obiectiv? Îmi pare rău, nu pot. Nu vreau să pot.

Acum, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Ştiinţa Petroşani e o echipă matură, o echipă care în această prima parte a campionatului din DNS a defilat la propriu, o echipă bine sudată, cu jucători de excepţie. Într-un final se pare că s-au trezit. Greu, dar s-au trezit. Să nu fim ipocriţi. Per ansamblu, au fost mai buni decât noi, mai buni decât toţi ceilalţi din DNS, probabil că-şi merită locul din fruntea clasamentului, dar nu asta e important, ci ceea ce s-a întâmplat cu băieţii mei. N-am văzut la niciun alt meci atâta risipă de energie, atâta dăruire, atâta spirit de sacrificiu. Placaje, grămezi pe care le-am dominat dal capo al fine (şi acum am în urechi strigătele lui Mihai Coca de pe margine, când îi împingeam cu toate forţele: Duuuuu-i, duuuuu-i!) şi poftă mare de joc, toate m-au făcut să-mi scot pălăria în faţa lor. Scorul final? Credeţi că mai contează? Ce mai poate însemna un 44-22 pentru gazde, când la pauză, conduşi fiind cu 17-3, Bogdan Rusu le spunea băieţilor: „Băi, băieţi, un singur lucru vreau de la voi: un eseu. Un eseu, bă!” Şi au fost trei! Ce mai poate însemna un scor care se duce direct în statistici, când vezi în ochii băieţilor bucuria regăsirii plăcerii de a juca rugby, bucuria regăsirii acelei legături speciale care încheagă prietenii şi care cheamă la susţinere, căci vreau să vă spun ceva: rugby nu e despre buturi, eseuri, grămezi, tuşe, e despre susţinere, despre nevoia de a-ţi apropia semenii, despre dorinţa de a scrie o poveste frumoasă, căci ce altceva poate fi toată nebunia asta din Gura Humorului, decât o poveste frumoasă? I-am şi scris Gabrielei Popescu, imediat după meci: „Gabi, a fost un meci fabulos! O să vezi, într-o zi o să scriem istorie în rugby-ul românesc”. Puteţi să mă acuzaţi că-s visător. Nu mă supăr — crede fiecare ce vrea —, dar am dreptul să depun mărturie că la Petroşani ceva s-a întâmplat cu echipa asta, şi, zău, că nu e rău deloc.

Rugby Club Gura Humorului s-a prezentat cu următorii plăieşi:

  1. Lucian Zup — Luciane, data viitoare promit că o să stau pe lângă tine în autocar, nu de alta, dar eu n-am abonament la HBO
  2. Andrei Bogdan Vieru Găină — „Fiindcă ea mai avea trufandale ş-altceva!”
  3. Bogdan Palimariu — My best friend. Bune eclerele alea, nu spunem de unde…
  4. Bogdan Rusu — Te-a numit cineva Ion Creangă al rugby-ului. E o mare onoare, să ştii.
  5. Ştefăniţă Rusu — Mulţumim pentru clătite!
  6. Ciprian Hostiuc — Bravo, băi, băiatule! Să debutezi cu eseu în meciul cu Petroşani nu e puţin deloc.
  7. Iulian Cîtea — Fiţ-ar căştile să-ţi fie…
  8. Rambo Plaiu — Lasă, Rambo, când or veni ei la noi acasă şi or avea nevoie de medic, le-om da lidocaină, măcar să ştim o treabă.
  9. Bogdan Petrişor — Băiete, tu ştii cât de drag îmi eşti, nu? Nu-i aşa că mie mi-ai dedicat eseul?
  10. Sergiu Michiduţă — Fraţilor, băiatul ăsta, pe teren, e tigru, dar în afara lui e sfios ca o antilopă.
  11. Bogdan Manoliu — Bodo, pentru tine şi numai pentru tine, un milion de para pentru şedinţa foto.
  12. Dumitru Ştefăroiu — Mitică, faci tu ce faci şi-mi aminteşti de Mauna Kea.
  13. Bogdan Matei — Mereu în preajma prietenului său, Sergiu Michiduţă.
  14. Emil Grigoraş — Nu-i aşa, Emi, că la Gura Humorului ceaiul de mentă e mai bun decât ceaiul de la Petroşani?
  15. Ciprian Drelciuc — Cum e, Cipi, să ascunzi căştile colegului şi să te faci că plouă?
  16. Mihai Oanea — Eu spun să ai grijă. Nu te joci cu focul şi nici cu Atalanta. Mergi pe X la pauză, 2 final.
  17. Cosmin Daraban — „Bă, Găină, bagă, bă, oleacă Papu!”
  18. Mihai Coca — „Mai citim şi noi regulamentele, domnu` arbitru!”

Puteţi urmări interviurile cu Bogdan Palimariu aici şi cu Bogdan Rusu aici.

Gavroche

Marius Fără categorie Etichete:, , Scrie un comentariu

Când spui Năvodari, spui mare, spui tabără, spui soare. Dacă vrei să întinzi coarda poţi să spui şi năvod, aşa, de dragul etimologiei numelor proprii, dar nu-i obligatoriu. Până la urmă nu ne-am adunat aici ca să dezbatem cu cine votăm şi nici ce ne spune nouă Năvodari-ul, dar dacă tot am deschis subiectul, am zis să trag niţică spuză pe turta mea şi să spun că oraşul de la malul Mării Negre îmi aminteşte şi acum de copilărie. Bun. Să trecem la altele…

L-am întrebat pe unul dintre membrii staff-ului echipei CS Năvodari dacă le-a plăcut în Bucovina şi dacă da, de ce. Eh, asta am pus-o de la mine… Nu, dar pe bune, chiar l-am întrebat unde s-au cazat şi dacă au avut timp să viziteze vreo mănăstire. Nu, nu apucaseră să se închine la mormântul lui Daniil Sihastrul şi nici nu mai ştia omul cum se numea  pensiunea unde dormiseră, dar a fost simpatic. Şi darnic. Darnic, tată, nu glumă… Păi ne-a lăsat la plecare, într-un coş mare de nuiele, patruzeci şi nouă de ouă de prepeliţă, din alea pătate, de spui că-s imprimate toate insulele din Oceanul Pacific pe ele. 49. Ce să facem cu ele? Ştiam că se beau crude, că au nu`ş ce proprietăţi curative… Le spargem? Hai să le spargem!

Băi, frate, dintre toate ouţele alea mici şi pricăjite, numai opt erau bune, restul erau clocite şi puţeau de-ţi deviau septul până la ureche. Păi aşa se face? Eu te întreb dacă ai dormit bine, dacă ţi-a plăcut la noi şi dumneata laşi 41 de boabe între buturi? „Lasă, lasă, lasă, lasă că ajungem noi acasă, lasă!!” am strigat cu băieţii din toţi bojocii, ca haiducii lui Piersic, le-am urat drum bun şi le-am promis că în retur le-om lăsa şi noi, drept amintire, nu chiar 41 de bombe ecologice, că noi suntem mai săraci, dar vreo şapte-opt păstrăvi cu pene de curcan, garantat, ca să nu creadă ei că dacă la noi nu bate aerosolul, nu ştim ce-i ăla peşte.

*

Când spui Bârlad, spui FEPA apostrof 74 Bârlad. Adică: FEPA` 74 Bârlad. Clar până aici? Nu? Păi ca să n-o lungim nici pe asta prea mult, vă mărturisesc că, până la a afla eu care e cel mai frumos nume din lume, respectiv „Dolores Ibarruri”, mi se părea că FEPA asta are cel mai mişto nume de echipă de fotbal. Era altceva, frate… Ce Dinamo, Steaua, River, Real, Bayern? FEPA! Vorba aia, „cum sună Becali şi cum sună Borcea?”. Bun.

Spre deosebire de adversarii de la malul mării, pe bârlădeni nu i-am întrebat unde au dormit. Şi nu că n-aş fi fost curios, ba din contra, dacă ştiam unde îşi odihnesc frunţile, le cântam toată noaptea sub fereastră, şi nu o serenadă, ci mai multe, aşa, ca să le fac somnul mai dulce… Cum să spun? Măh, nici bârlădenii n-au venit cu mâna în cur. Nu… Ăştia-s moldoveni de-ai mei… Au adus tot ce aveau mai bun pe acasă. Unu cu o damigeană de vin, altul cu o jumătate de porc. Unii au adus porumb, alţii au adus ulei… Când au intrat pe teren ziceai că-s cinşpe Moşi Crăciuni! Noi, copii cuminţi, cu lecţiile învăţate şi unghiuţele tăiate, am primit tot. Nu ştiu dacă am primit chiar cu bucurie, acum, na, calul de dar nu se caută la dinţi, dar parcă prea multe ne aduseră şi ei. Optzeci. Optzeci, frate? Păi ce facem aici? Deschidem bancă de credit?  E drept, am plasat şi noi un şapte de treflă în cauciucul autocarului lor, dar degeaba, zarurile erau aruncate şi Rubiconul secat.

Zilele astea mi-am amintit de două personaje dragi inimii mele: Don Quijote şi Gavroche. Unul inventat de Cervantes, celălalt de Revoluţia Franceză. Şi nu ştiu de ce, dar m-am trezit frunzărind epopeea Dulcineei, căci, să fim serioşi, fără ea, şi acum, când vorbim, Don Quijote a fi rămas în nefiinţă, dar şi epopeea scrisă de Victor Hugo. Şi tot nu ştiu de ce, m-am identificat atât cu unul, cât şi cu celălalt. Şi când spun „mă identific” mă refer, cu precădere, la băieţii care luptat în aceste două meciuri. Mi-am dat seama apoi că dincolo de rezultatele noastre modeste dăinuie altceva, cu mult mai presus de statistică şi de clasamente: spiritul nebun al şi mai nebunului Don Quijote, cel care se bătea pentru un ideal cu morile de vânt, dar şi nevoia acută de a ne ridica, de a ne petici pantalonii rupţi în genunchi şi de a flutura flamura purpurie a plăcerii de a juca. Poate om fi noi un Gavroche al DNS-ului, poate ne mai iau unii peste picior, dar să ştiţi că şi când ne-om scula, pre mulţi o să popim şi noi!

Lotul folosit la meciul cu Bârlad:

  1. Cîtea Iulian
  2. Andrei Vieru
  3. Bogdan Palamariu
  4. Robert David
  5. Ionut Coca
  6. Alexandru Vaipan
  7. Peter Chiriac
  8. Mihnea Pănzaru
  9. Claudiu Popoaia
  10. Ilie Lupu
  11. Bogdan Manoliu
  12. Sergiu Michiduţă
  13. Liviu Costan
  14. Emil Grigoraş
  15. Dumitru Ştefăroi (C)
  16. Bogdan Rusu
  17. Ştefăniţă Rusu
  18. Ovidiu Croitoru
  19. Cosmin Daraban
  20. Rambo Plaiu
  21. Bogdan Petrişor
  22. Ciprian Drelciuc
  23. Vasilică Flocea

 

 

Humorule, Humorule…

Marius № 7 Etichete:, , , Scrie un comentariu

Mă întrebam deunăzi ce-or fi simţit tătarii când găseau satele părăsite, grânele arse şi fântânile otrăvite? Înjurau? Blestemau? Ne promiteau o cafteală soră cu moartea?  Dumnezeu ştie… Sau Allah. Orice ar fi fost, mi-e greu să cred că regretau ceva. Ăştia se născuseră şi trăiseră fără cultul dubiului. Urcau pe cai şi dădeau năvală peste tine, fără să te întrebe dacă ai sau nu ai chef  de oaspeţi. Aşa a fost şi deplasarea la Galaţi. Doar că în locul tătarilor eram noi, iar în locul satelor pustii şi a fântânilor otrăvite am dat de ceaţă. Nu ştiu dacă indienii lui Gupta, cel care domneşte peste combinatul  de la Galaţi, au vreun amestec, probabil că nu, dar cine ştie ce urmări or fi avut incantaţiile adversarilor noştri, căci prea ne priveau pe sub sprâncene scuipând seminţe ca Mărgelatu.

Din fericire, la ora meciului, vremea era numai bună de aruncat nadă în Dunăre. Soare, o temperatură de peste 20 grade şi pescăruşi cât încape. Bine, plutea în aer mirosul de ulei, ba chiar şi în vestiare, căci terenul de rugby e amplasat lângă o fabrică de prelucrare a uleiului, dar mie îmi plăcea. Dacă ştiam ce miresme mă aşteaptă la Galaţi jur că luam cu mine şi o barabulă, numai aşa, să-mi treacă dorul de cartofi pai.

Lăsând gluma la o parte, a fost unul dintre cele mai ciudate meciuri pe care le-am văzut în ulima vreme. Şi ştiţi de ce? Pentru că am avut senzaţia c-am asistat la un meci de rugby cu două reprize separate nu de 10 minute de pauză, ci de zece luni.

Să mă explic.

Eseurile gălăţenilor au venit în primele 15 minute pe fondul unei dominări teritoriale, deşi ratasem încă din minutul 3 o lovitură de pedeapsă. Apoi parcă am înţepenit. Tind să cred că blocajul s-a datorat încasării acestor directe care ne-au trimis în corzi. Cu un handicap de 40 de puncte la finalul primei reprize şi cu un kilogram de plumb turnat în ghete, am intrat la cabine deznădăjduiţi. Sigur, nimeni nu mai credea în întoarcerea rezultatului, nu suntem copii şi nici nu facem apologia minunilor, dar undeva în sufletul nostru  urla nevoia de a arăta că totuşi suntem o echipă, că zarurile nu sunt aruncate şi că abandonul nu face parte din vocabularul nostru.

S-a dat cu pumnul în masă, s-a ridicat tonul cu o singură octavă (o, Doamne, dulce ţi-e muzica aceea care te trezeşte la viaţă!), nici mai mult nici mai puţin, ci atât cât era nevoie pentru a reînvia. Ne-am privit unii pe ceilalţi în ochi şi ne-am văzut slăbiciunile, apoi ne-am spus că încă mai putem ieşi de pe teren cu capul sus. Ne-am înlănţuit braţele şi ne-am promis că nimic nu ne va sta în cale pentru a arăta că suntem încă acolo şi că nu ne vom lăsă doborâţi de sămânţa îndoielii.

Şi a început repriza a doua. Mult mai echilibrată. O spune scorul, nu eu, căci deşi pierdusem partida încă din minutul 15, scorul final de 57-14 arăta clar că a doua jumătate a meciului înregistrase o diferenţă de doar 3 puncte în favoare gazdelor. Şi dacă mă lăsaţi să fac o speculaţie, aş spune că dacă gălăţenii n-ar fi reuşit acel eseu de la finalul meciului, repriza a doua ar fi fost câştigată de noi cu 14-12. E o simplă speculaţie, dar în spatele ei se ascunde oleacă de adevăr.

Nu ştiu dacă tătarii aveau parte de „tratamente preferenţiale” şi la plecare, probabil că da, şi vine în sprijinul celor spuse de mine nenorocita asta de ceaţă care ne bulbucaseră ochii ca la bufniţe, dar în mod sigur o tuliseră în taigaua lor cu coada între picioare, umiliţi de geniul ţăranului român. Noi n-am fost umiliţi şi nici n-am avut cozi de purtat între picioare în drumul spre casă, dar am învăţat o lecţie usturătoare. Am arătat că putem, am arătat că suntem capabili să revenim, am arătat că suntem o echipă faţă de care nu e bine să-ţi afişezi aroganţa câtă vreme eşti supus falsului cult al atotcunoaşterii. Ne ştim  limitele şi slăbiciunile, dar asta nu înseamnă că vi le vom arăta vreodată. Vulnerabilităţile noastre pot deveni oricând atuuri. RC Gura Humorului nu moare şi nu se predă. Niciodată. Şi oricâte înfrângeri am înregistra, să ştiţi că va veni şi ziua izbăvirii. Vă promitem noi!

Punctele noastre au venit în urma celor două eseuri reuşite de Ştefăroi şi Zup şi a celor două transformări aferente fructificate de Michiduţă.

Lotul deplasat la meciul cu CSM Galaţi, în etapa a 4-a a Diviziei Naţionale de Seniori:

Iulian Cîtea

Andrei Vieru

Bogdan Palamariu

Robert David

Stefanita Rusu

Liviu Costan

Peter Chiriac

Mihnea Pînzariu

Claudiu Popoaia

Ilie Lupu

Ciprian Drelciuc

Dumitru Ştefăroi (C)

Cosmin Daraban

Mihai Oanea

Sergiu Michiduţă

 

Bogdan Rusu

Lucian Zup

Ovidiu Croitoru

Bogdan Petrişor

Bogdan Manoliu

Emil Grigoraş

Bogdan Matei

Vasilică Flocea

 

Antrenor:

Mihai Coca

Declaraţie. De toamnă

Marius № 7 Etichete:, Scrie un comentariu

Juri să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu…

De parcă dreptatea s-ar culca pe o ureche ascultându-mi vorbele. Poftim: jur! Şi? Schimbă asta cu ceva cursul lumii, sau, poftim, să nu spui că-s arogant, cursul vieţii mele? Sau ale tale sau ale oricui altcuiva? Prostii… Hai să facem un târg: eu îţi spun cum stau lucrurile, iar tu mă asculţi fără să mă întrerupi. Şi ce-o mai fi de zis, dacă o mai fi, om mai zice. Bine? Mulţumesc…

Jur că în dimineaţa aceea, când părul tău se împrăştia pe pernă umplând odaia cu miros de mere, am ştiut că va fi ultima. Nu mă întreba cum am putut să simt, ai promis că nu mă întrerupi. Am ştiut că va fi ultima, cum spuneam, dar nu m-am panicat. Aveam de partea mea spectrul degustării cidrului şi al clătitelor de la barul din colţul străzii. Poftim? Dracu ştie cum se numeşte, important era mirosul merelor din părul tău şi spectrul…

Jur că dacă aş fi putut îmbutelia cumva mirosul pielii tale, aş fi făcut avere. Hai, acum chiar nu e cazul să râzi. Bine, poţi s-o faci, dar nu mult şi nu cu mâna la gură. Dacă tot e să-mi plâng de milă, măcar să-mi rămână întipărit în timpane râsul tău, pe care mereu l-am asemănat cu al Giocondei. Exagerez? Aşa ai spus mereu, ignorându-mi jurământul. Poftim, iar m-ai întrerupt. Nici nu mai ştiu ce voiam să spun…

Jur că niciodată n-am perceput mai limpede acordurile melodiei pe care o ascultam în restaurantul acela cu nume italian, în care barmanul îţi făcuse cu ochiul — l-am înţeles, era greu să se abţină —, că n-am aranjat nimic cu ei şi că scena de la TV, din „Lady and the Tramp”, în care ei trag de o macaroană până când li se întâlnesc năsucurile a fost o coincidenţă. De data asta chiar te rog să mă întrerupi. Ştiu că vrei să-mi spui ceva… Da, pot fredona şi acum o strofă:

Oh, this is the night, it’s a beautiful night
And we call it bella notte
Look at the skies, they have stars in their eyes
On this lovely bella notte

Jur că n-am să te mai caut niciodată. Ha! Ai văzut? Cum am spus asta, cum ai arcuit sprâncenele. Nu ştiu dacă a mirare sau a neîncredere. Până la urmă e problema ta, eu nu sunt adeptul ciocănitului la uşi câtă vreme ale mele sunt larg deschise. Şi ce dacă poate intra oricine? Tu cum ai intrat fără să-ţi fie teamă că poate, na, şi eu ca omul, voiam să-mi văd liniştit de film, să-mi arunc şosetele aiurea şi să trag din ţigară ca şi cum aş mai fi avut de trăit doar o oră? Da, ştiu, sunt patetic, dar parcă te rugasem să nu vorbeşti…

Jur că dacă la iarnă o să-mi fie toamnă de tine, o să-ţi acopăr poza cu funingine, o să fac un avion din ea, şi… ba nu, mai bine un vapor, o să fac un vapor şi o s-o păstrez alături de harta lui Piri Reis, căci nimic nu se compară cu tainele ce vă îmbracă pe amândoi în talazuri cu miros de mere şi gust de cidru. Nu, nu sunt beat. Şi dacă vrei să ştii, e cea mai naşpa toamnă pe care o resimt în oase. O fi reumatismul, dracu ştie…

 

13 pe Scara Richter

Marius № 7 Etichete:, , , , Scrie un comentariu

Spuneam în avancronica meciului cu Suceava că miturile sunt făcute ca să fie măsluite în funcţie de interese. Nu mai intrăm în detalii, dar pe de altă parte nu pot ignora sentimentul de teroare pe care mi-l dă cifra 13. Am meciurile mele personale cu această relicvă prelinsă de pe stalagmitele peşterilor unde-şi odihneau ciolanele oamenii de Cromagnon, pot să spun chiar c-o urăsc, dar asta nu înseamnă că-i neg puterea. Suntem de ceva vreme în secolul XXI, am pornit spre Marte şi am eradicat holera, dar ecoul blestemului scuipat de limba Ghionoaiei bate încă în ferestrele cu rame din lemn  al unei civilizaţii îmbrăcate în termopane. În fine…

13.10.2019, ora 13.

Stadionul Tineretului, Gura Humorului. Zi frumoasă de toamnă, cu un soare pârlit şi o temperatură de matineu de iulie, când pocnesc albinele de prea multă tihneală. Dar azi nu era să fie ziua florilor şi nici a lacrimilor de bucurie. Nu ştiu, nu mă întrebaţi de ce. Poate că soarta se îmbârligă după zborului cucului şi îşi leapădă ouăle în cuiburile în care zac penele unei zbateri din care ar fi trebuit să se nască o Pasăre Liră. Habar n-am. Cert e că la ora meciului, până şi cântecul vinului încetă a-şi mai trage cu diapazonul în căpăţână, semn că nu mirosea a bine. Nu, nu…

Aşa cum ne promiseserăm încă de când ne-am întors de la Arad, am intrat pe teren hotărâţi să ne lăsăm pupaţi de cei ce veniseră să ne vadă şi să cântăm cu ei. Orice, numai să cântăm. Frumoşi şi aranjaţi la patru ace, am spus că pe aici nu se trece, eventual se poate trage cu coada ochiului, dar atât, nimic mai mult. Şi nu s-a trecut. E drept, am amânat momentul degustării şi al desfătării, dar asta nu înseamnă că ne-am dat bătuţi.

Meci cu o încărcătură emoţională specială. Cu rivalităţi şi antipatii amicale, cu duşmănii infantile şi aruncături de priviri reptiliene, cu miza cea mai mare pe masă şi cu aşii ascunşi în jambiere. Eram all in. Totul sau nimic. Şi s-a văzut asta pe teren. Deşi am dominat pe grămadă, prima repriză i-a găsit pe fraţii noştri mai mari în pragul unui extaz moderat, căci aveau trei puncte în faţă: 6-3. Nici nu se puteau bucura, nici nu se puteau supăra. Cum naiba să te bucuri când simţi în ceafă suflarea taifunului? Cum să te superi, când speri să nu fii prins când şuteşti din cuibar ouăle de prepeliţă? Cu alte cuvinte, moralul sucevenilor era în moarte clinică, dar nici nu se lăsa strivit.

Repriza a doua a fost una de infarct. Spre finalul meciului sucevenii pun balonul în terenul de ţintă şi fructifică transformarea, după ce egalasem la 6 prin Sergiu Michiduţă. 13-6 şi zgomot subtil de funeralii. Am făcut câteva schimbări, unele prevăzute, altele nu, am stuchit de trei ori în sîn şi am scăpat de gustul amar al nedreptăţii (căci nu ne făcuseră practic la niciunul dintre capitole), şi am năvălit peste ei. „Ori tu, ori eu”, spuneau privirile băieţilor mei. Şi le-am spus în gând, căci nu era chip să mai aibă urechi de auzit: „Putem, hai, că putem!”.

Mai sunt zece minute. Suntem acolo, în jumătatea lor. Mai pierdem câte un balon, mai facem câte un pas în spate, mai găsim o tuşă şi mai stăvilim câte un contraatac. Tribunele sunt în extaz. N-am mai auzit de când eram copil şi mergeam cu tata la meciuri reverberaţiile strigătelor de luptă ce te purtau pe braţe spre victorie: „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” Cutremur. 13 pe scara Richter. Numai spurcata aceea de chişcă ovală nu voia să se culce în iarba sucevenilor. Şi am dat peste ei, frate. Am dat, nu ne-am jucat…

Minutul 77. Suntem călare pe ei. Ştim cumva, simţim că le putem înfige pumnalul în grumazul obosit de atâta hărţuială, dar nici ei nu se lasă. Sunt la a treia infracţiune comisă în preajma „cinci-ului” lor. Ştim cumva, simţim că avem puterea de a ajunge la ţintă. „Humoru`! Humoru`! Humoru`!” 13 pe Richter. Tribunele urlă! Suntem aproape, atât de aproape… Şi o punem, tată! O punem în iarba sucevenilor prin solul nostru de pace, Mihnea, apoi contrasemnăm capitularea fraţilor noştri din Cetatea de Scaun al Moldovei (iartă-ne, Ştefane) şi o dăm la beţe prin Michiduţă: 13-13.

Aşa s-a terminat toamna noastră. Căci am uitat să vă spui, vorba lu` nea Mărin, o furarăm de pe tabela cu echinocţii şi o îndesarăm în traista noastră, unde numai ghebele şi râşcovii îşi fac veacul, o furarăm şi o făcurăm a noastră, căci prea multe ni se furară şi nouă. Că or mai fi şi altele, Doamne ajută, că n-or mai fi, Dumnezo primască, aşa cum spune baba Dochia, important e că suntem în cărţi, suflăm flăcări pe nas şi stingem dorul de fecioare jucând dansul bucuriei pe toate scările care măsoară  toate cutremurele din lume. Căci pot spune „azi am câştigat” fără să mă tem de ipocrizie, pot spune că rugbyul humorean e acolo unde se face maiaua cea mai bună şi pot spune că dacă n-am fi ratat o lovitură de pedeapsă, azi am fi consemnat prima noastră victorie din acest sezon.

Hai, ne vedem duminică la Galaţi!

Băi, şi am fost atât de aproape… Paştele mă-sii de treişpe!