Monthly Archives: Nov 2020

H2O


Cele mai frumoase poveşti de dragoste sunt cele neîmplinite.

Teoretic, iubirea ne diferenţiază de regnul animal şi ne urcă pe un piedestal de la a cărui înălţime putem vedea clar curbura Pământului, rotundă şi provocatoare precum sânii lui Venus. Mă rog, dacă întrebaţi o femeie poate e de altă părere, ştim cu toţii că sunt invidioase pe reliefurile blânde, dar pe mine practica mă omoară.

Şi ştii de ce? Pentru că n-am înţeles niciodată de ce simţim săgeţi în inimă gândindu-ne la ele, de ce ridicăm palate, apartamente, garsoniere sau igluuri şi le umplem apoi cu o droaie de copii, cu frigidere şi câini, de ce pasta de ras nu mai are loc pe poliţă din cauza fardurilor, de ce meciurile, berea şi poezia îngroaşă rândurile tabieturilor interzise, de ce preferăm candoarea unui desen animat în locul filmelor horror?

Iubirea e ca apa. Are trei stări de agregare. Nu ştiu ce-o fi crezând Don Juan, mă îndoiesc că se pricepea la chimie, dar am convingerea că dacă s-ar fi victimizat mai puţin ar fi ajuns la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu: că iubirea are doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Ştiu că sună a gang bang, dar nu mă învinuiţi pe mine, bateţi la uşa domnului Mendeleev. Să revin. Iubirea e ca un izvor care trăieşte într-o albie şi care sfârşeşte într-un ocean de iluzii răscoapte în focul dorinţelor. Iubirea e cea mai întâlnită formă geografică din atlasul universului. M-am uitat eu. Era la pagina 88. Scria că protagoniştii se îndrăgostesc, se împreunează şi fac doi-trei copii, după care încep să viziteze spitalele, farmaciile, bisericile şi cimitirele. Ştiţi ce mai scria? Că 85% din populaţia Terrei trece prin toate aceste faze. Nu ştiu ce să spun…

Iubirea e ca gheaţa. Se ridică din oceane, se strânge sub toiagul lui Ilie şi se dă pe tobogan până când ajunge în pădurea unde s-a născut, pentru a porni din nou la drum, stârnind rumoare printre creştini, aplauze discrete printre budişti şi fluierături de pagubă-n ciuperci printre musulmani.

Iubirea mea e specială. Nu izvorăşte de nicăieri, nu are albie prin care să curgă şi nu îngheaţă niciodată. E îmbrăcată în rochie albă cu trenă de flori, are spatele gol şi talie subţire. O simt sub piele, în nări, în ochi şi pe gene, pulbere ivită din arătări închipuite la ceasuri târzii, când fie îmi face cu ochiul ca o damă din vitrinele olandeze, fie plânge cu lacrimi de rouă, ca într-un roman de duzină. Iubirea mea are braţe delicate, picioare lungi, glezne fine, piele albă și are consistenţa ceţii: e aici, şi nu e.

Mulțumesc, Rugby Club Gura Humorului

Se întâmpla în urmă cu doi ani.
Văzusem în oraș un afiș: RC Gura Humorului – CSM Suceava.
Meci de rugby.

Îl știam pe Ștefăniță de când eram copii, de aceea nu mi-a fost greu să ajung la marginea terenului înarmat cu un Canon Entry Level 700D și un obiectiv Tamron a cărui focală scârțâia ca un marfar ce intră în gară, când duceam focala la 300mm.

Îmi plăcea rugby-ul. Urmăream Turneul Celor Cinci Națiuni și Campionatele Mondiale, dar nu fusesem niciodată la un meci. Fraților, cum să spun, acum m-am obișnuit, dar în acea zi, când am simțit cum vibra pământul sub tălpi la câte un contact mai dur, am zis că se schimbă polii pământului.

Vremea a trecut, iar eu mă simt deja unul de-al lor. Port chiar și un tricou cu nr. 24. Sigur, e fictiv, nu mă văd alături de ei în teren, căci mi-ar zbura fulgii și cine ar mai scrie, dar sunt cu ei de fiecare dată când le e greu.

În acel meci, Suceava câștiga Cupa Bucovinei. Azi, Cupa e la noi, dovadă clară că nimic nu e întâmplător. Mi-ar plăcea să vă povestesc despre forțele colosale dezvoltate de grămezi, despre felul în care se motivează și despre caracterul acestor luptători, dar e timpul prea scurt. O voi face într-un material separat.

Vă mulțumesc pentru felul cum m-ați primit și pentru felul cum m-ați tratat. Pentru mine e o onoare să fiu cu voi oriunde si oricând, no matter what.

Foto: Ștefăniță Rusu

By Order of Rugby Club Gura Humorului

”Păsările care se nasc în cușcă au impresia că a zbura este o boală” spunea Cervantes. Trist, nu? Păsări născute în cușcă eram și noi, până ieri, când ne-am ales cu o boală cronică de care, culmea, nu vrem să mai scăpăm niciodată. Da, ați citit bine, n-am căpiat. Nu încă. Și dacă vreți să știți, purtăm cu mândrie orteze, proteze și cârje de care am agățat talismanele înveninate ale înfrângerilor suferite până acum. Dar zburăm. Să știți că noi n-am avut niciodată aripile frânte, doar rău de înălțime. De înălțimea pe care o zămisleam fiecare dintre noi în cușca lui, în mintea lui, în fiecare noapte cu lună plină. Printre aluviunile unei societăți divizate și măcinate de virusul ucigaș, printre ruinele Cetății de Scaun de la Suceava, Rugby Club Gura Humorului și-a deschis aripile și a ieșit din cușcă, lăsând în urmă câteva pufuri de pană drept mărturie a zbaterii neîncetate. Cine a avut încredere în noi știe ce spun, cine n-a avut încredere și a chibițat pe la colțuri, să facă bine și să ne privească zborul prin ochelari de sudor, căci, ghici ce?, nu ne oprim aici! Nu ne oprim aici!

Drumul spre Suceava e aproape romantic. Treci prin pădurea ruginită de la Ilișești, ai câteva curbe care te pot arunca în portieră dacă ții piciorul pe accelerație, iar dacă pui și o muzică bună, spui că ești în Elveția. Pe mine m-au trezit din visare, tocmai când intram în Berna, dungile alea de vopsea de la Jumbo care mi-au smuls stickul din player, curmând vocea suavă a lui Elvis. Semn bun? Semn rău? Unde ești tu, Neti Sandu?

Treze erau și ciorile care, culmea, zburau și ele deasupra Stadionului Unirea, de parcă ar fi băut vin sec. N-aveau nimic strălucitor în el. Aveau un zbor mat. Știau ele ceva… Jandarmii erau la datorie, organizatorii se ocupau de ultimele detalii, frunzele își plângeau decăderea, iar la încălzire, pe partea însorită a terenului, trei dintre campionii noștri de la juniori, ce tocmai debutaseră sâmbăta trecută la echipa mare își pasau balonul la adăpostul unui rap ce mitralia zborul ciorilor, făcându-l și mai anost.

 Și am început meciul. Bogdan Formagiu, căpitanul nostru alesese Leul la tragerea la sorți. Ei, asta chiar mi-a plăcut, căci îmi gâdila orgoliul omului născut în zodia Leului, și a ales să tragem primii. Lucian Preutescu, celălalt căpitan, a ales terenul umbros și uite așa toată lumea a plecat acasă mulțumită. Haha! Ei, n-a fost chiar așa, dar dacă am fi prea serioși s-ar învârti Charlie Chaplin în mormânt. Cei care au deschis scorul am fost noi: 3-0. Sucevenilor nu prea le-a picat bine la stomac, au strâns din dinți și au penetrat linia noastră de apărare punând balonul dincolo de line și transformând eseul: 3-7. Era rândul nostru să simțim disconfort. Sârmele cuștii în care ne născuserăm se îngroșară, iar de unde eram eu, în spatele buturilor sucevene, le vedeam adevărate grinzi: ”Oh, nu, nu se poate… Așa de repede am pierdut avantajul…” îmi spuneam fixând zoom-ul pe Conache. Știa el, zoom-ul, ceva… Și ce credeți? Conache al meu o mai dă până la pauză de patru ori la bețe. Acum, na, nici sucevenii nu s-au lăsat mai prejos, năvălind ca ulii peste noi: 15-10.

Repriza a doua. Am prostul obicei de a-mi roade unghiile. Mă rog, asta e părerea unora, mie unul îmi place să le rod, mai ales dacă le înmoi în prealabil în miere de albină. Și cum miere de albină nu prea găseam pe margine, decât poate oleacă de propolis din poșeta unui paramedic, mi-am reprimat pornirile animalice și am pus mâna pe zoom. Eu nu fac analiza tehnică a jocului, de asta se ocupă Andrei și Ștefăniță, dar oricât de mult încercam să compensez faptul că nu-mi puteam roade unghiile cu schimbarea poziției pe marginea terenului, nu-mi era deloc bine. Când sucevenii au mai dat-o o dată la bețe reducând din diferență și apropiindu-se la doar 2 puncte de noi, am zis că am pus-o. Cred că mai erau zece minute până la final, poate greșesc, nu contează, când Conache mai nimerește o dată spațiul dintre cele două grinzi ale cuștii, spărgând lacătul definitiv. Un singur eseu le trebuia gazdelor ca să terminăm la egalitate, iar dacă l-ar fi transformat, ar fi fost și învingători. Dar era prea târziu. Nu mai găseau buturile noastre. Și știți de ce? Pentru că-și puseseră deja ochelari de sudor…

Cupa Bucovinei, un trofeu care a luat naștere o dată cu înființarea Rugby Club Gura Humorului, va poposi în vitrina noastră cel puțin până la anul care vine. Am dansat, am cântat și ne-am pozat cu ea, sfidând destinul cenușiu ce plana deasupra noastră, ca o piază rea. În 2021 vom încerca s-o păstrăm și să transformăm obiceiul acesta într-o conduită permanentă. Vom face viața grea tuturor adversarilor, vom pune suflet în tot ceea ce vom face și vom juca cel mai bun joc al nostru, fără nicio reținere.

Orice ai spune despre Gura Humorului, că-ți place sau nu, nu ne poți ignora. Și n-o spun cu aroganță, Doamne ferește. Stau mărturie Obcinile, mănăstirile, pensiunile și atmosfera care te îmbie la păcat. La păcatul de a alege să vii din nou aici, în loc să pleci la Halkidiki. Pe lângă obiectivele turistice clasice, Gura Humorului se va evidenția în curând și prin altceva: va fi primul oraș de munte care va deține crescătorie de perle. Căci perle sunt copiii aceștia care au crescut sub aripa lui Andrei Varvaroi, a lui Ștefăniță Rusu și a Gabrielei Popescu; perle sunt copiii aceștia care vor juca la cele mai bune cluburi din țară și de peste graniță; perle sunt copiii aceștia care nu vor uita niciodată clubul la care au fost campioni naționali, și nu o dată, ci de trei ori; perle sunt copiii aceștia care vor juca la Naționala mare a României, perle sunt copiii aceștia care nu vor uita niciodată terenul îngrijit de Bogdănel; perle sunt copiii aceștia care ne vor face cinste oriunde vor merge. Perle. Vă spun eu!

Competiția, în ceea ce ne privește s-a terminat. Sigur, mai este o etapă. Cea în care se vor întâlni, la București, RC Grivița cu CSM Suceava. Cum să spun, fiind adversari pe teren, dar prieteni în afara lui, vom ține pumnii strânși sucevenilor și apoi vom aștepta cuminți noul țintar al Diviziei Naționale de Seniori de anul viitor. Ne-am făcut bagajele, ne-am pansat rănile și ne-am luat fiecare dintre noi o fărâmă din rugina de pe lacătul care ne ținea închiși, ca să nu uităm,” Să nu uiți, Darie…” spunea Zaharia Stancu. Nu, n-o să uităm niciodată meciul de la Arad, meciul de la București, unde nici atunci nu era apă caldă, meciul de acasă cu Bârlad și cu Suceava, meciul de la Galați, unde era apă caldă, dar mirosea a unt-de-lemn și nici meciul de la Petroșani, când Regimentul 43, cum ne-am autointitulat, a bătut în copita armăsarului din fruntea Diviziei Naționale de Seniori un drug de fier încins, ca să ne țină minte și el toată viața

Rugby Club Gura Humorului mulțumește sponsorilor DHL România, BCR Erste Bank, Albini Prassa, jucătorilor, tuturor celor care au fost alături de club în această perioadă dificilă, susținătorilor din țară și de peste hotare, foștilor jucători, jucătorilor de top care au desțelenit tainele rugby-ului la Gura Humorului, agenților economici care au pus umărul pentru a susține acest demers unic în România, oficialităților, Primăriei și tuturor iubitorilor de rugby, adversari sau suporteri, care ne-au transmis într-un fel sau altul gânduri bune și de admirație. Oameni buni, la Gura Humorului se scrie istorie sub ochii noștri. Dacă e cineva care mă poate contrazice, s-o facă, dar mă tem că se va face de râs. Echipa de rugby de la Gura Humorului va avea un cuvânt greu de spus începând de azi.

Believe me.
By order of fuckin` Rugby Club Gura Humorului!

Lotul folosit în meciul cu CSM Suceava:

  1. Iulian Cîtea
  2. Cosmin Miroș
  3. Bogdan Formagiu
  4. Andrei Vieru
  5. Ciprian Hostiuc
  6. Alexandru Tucaliuc
  7. Vlăduț Sidău
  8. Peter Chiriac
  9. Bogdan Petrișor
  10. Alin Conache
  11. Bogdan Matei
  12. Ciprian Nichitean
  13. Sergiu Michiduță
  14. Cosmin Daraban
  15. Alexandru Bandol
  16. Sorin Olari
  17. Lucian Zup
  18. Alexandru David
  19. Irinel Legean
  20. Sebastian Vasilovici
  21. Alex Limbosu
  22. Claudiu Popoaia
  23. Bogdan Manoliu

Despre singurătate

Un text de Gabriela Popescu

Am tot evitat să vorbesc despre asta… și-apoi ce folos să vorbesc despre asta dacă nu reușești să-i inspiri și pe alții să se uite în oglindă.
Tot încerc în ultimul timp să fac mici exerciții de sinceritate pură, privindu-mă singură, goală, în oglindă. Știu că sună pornografic, dar de fapt nu e nimic porno pe aici.
Căci mulți dintre voi, dacă ați ști cum doare singurătatea, sigur v-ați sparge oglinda din casă.


Aproape toată viața mea de adult m-am simțit singură… sau singură în doi, după caz și an. Și prietenii ăștia de-i ai și sunt la casa lor, nu ezită să-ți spună cât de mișto e de tine, când de fapt, ei habar n-au cum e să te simți cu adevărat singur.


Eu cred că de cele mai multe ori, singurătatea e o proastă, pe care dacă n-ai cum s-o alungi, te mușcă precum un câine pe care l-ai tot hrănit.
Singurătatea, pe alocuri, e eliberatoare. Sau cel puțin așa se simte pe la începuturi, când ești tânăr. Și simți că ai tot, vrei tot și poți tot. E ca o gură de aer proaspăt, liber și independent în toate cele. Mai apoi de-abia înțelegi că nu ești și nici n-ai fost vreodată nici 100% liber, nici 100% independent.
Și-ncepi să-ți dorești iubire. Iubirea aceea care înalță, care-ți dă sentimentul că e un om care-și dorește să fie lângă tine până la sfârșitul vieții. În speranța că te va elibera de tine, de singurătatea ce-o porți în suflet.
Numai că realizezi, câteodată și iubirea prost ințeleasă – poate fi și aia o singurătate în doi.


Dintre toate relele din lume, eu cred că singurătatea doare cel mai tare. Și cu cât îți dorești mai mult s-o-nlături, cu atât o ții mai aproape.
Sunt oameni fără noroc, oameni care orice ar face și oricât de mult s-ar strădui, au ghinionul lor. Pe undeva, cred că aici e problema – strădania.
Vezi tu, noi suntem niște ființe primitive, care reacționăm la stimuli negativi. De-asta nu știm să ne iubim. Egoismul din noi e edificator. Noi nu trăim ca să iubim, ci ca sa-i determinăm pe ceilalți să ne iubească, sub o mască ireală. Încă nu am învățat, după atâta vreme, că nimic nu-i veșnic. Nici masca pe care-o purtăm, nici sinceritatea (sau lipsa ei) și nici barometrul de (ne)păsare.


Oameni buni, singurătatea doare. Și cred că o simțim acum mai mult ca oricând. Și-n loc să ne apropiem unii de alții, ne îndepărtăm încet ca să ne putem hrăni un ego ce nu servește la nimic.
Norocoși sunt cei care nu se simt singuri. Mai ales acum.

« Older Entries