H2O

Cele mai frumoase poveşti de dragoste sunt cele neîmplinite.

Teoretic, iubirea ne diferenţiază de regnul animal şi ne urcă pe un piedestal de la a cărui înălţime putem vedea clar curbura Pământului, rotundă şi provocatoare precum sânii lui Venus. Mă rog, dacă întrebaţi o femeie poate e de altă părere, ştim cu toţii că sunt invidioase pe reliefurile blânde, dar pe mine practica mă omoară.

Şi ştii de ce? Pentru că n-am înţeles niciodată de ce simţim săgeţi în inimă gândindu-ne la ele, de ce ridicăm palate, apartamente, garsoniere sau igluuri şi le umplem apoi cu o droaie de copii, cu frigidere şi câini, de ce pasta de ras nu mai are loc pe poliţă din cauza fardurilor, de ce meciurile, berea şi poezia îngroaşă rândurile tabieturilor interzise, de ce preferăm candoarea unui desen animat în locul filmelor horror?

Iubirea e ca apa. Are trei stări de agregare. Nu ştiu ce-o fi crezând Don Juan, mă îndoiesc că se pricepea la chimie, dar am convingerea că dacă s-ar fi victimizat mai puţin ar fi ajuns la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu: că iubirea are doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Ştiu că sună a gang bang, dar nu mă învinuiţi pe mine, bateţi la uşa domnului Mendeleev. Să revin. Iubirea e ca un izvor care trăieşte într-o albie şi care sfârşeşte într-un ocean de iluzii răscoapte în focul dorinţelor. Iubirea e cea mai întâlnită formă geografică din atlasul universului. M-am uitat eu. Era la pagina 88. Scria că protagoniştii se îndrăgostesc, se împreunează şi fac doi-trei copii, după care încep să viziteze spitalele, farmaciile, bisericile şi cimitirele. Ştiţi ce mai scria? Că 85% din populaţia Terrei trece prin toate aceste faze. Nu ştiu ce să spun…

Iubirea e ca gheaţa. Se ridică din oceane, se strânge sub toiagul lui Ilie şi se dă pe tobogan până când ajunge în pădurea unde s-a născut, pentru a porni din nou la drum, stârnind rumoare printre creştini, aplauze discrete printre budişti şi fluierături de pagubă-n ciuperci printre musulmani.

Iubirea mea e specială. Nu izvorăşte de nicăieri, nu are albie prin care să curgă şi nu îngheaţă niciodată. E îmbrăcată în rochie albă cu trenă de flori, are spatele gol şi talie subţire. O simt sub piele, în nări, în ochi şi pe gene, pulbere ivită din arătări închipuite la ceasuri târzii, când fie îmi face cu ochiul ca o damă din vitrinele olandeze, fie plânge cu lacrimi de rouă, ca într-un roman de duzină. Iubirea mea are braţe delicate, picioare lungi, glezne fine, piele albă și are consistenţa ceţii: e aici, şi nu e.