Les soeurs du mer

les soeursdu mer 1

“La un moment dat ea a vorbit cu voce tare şi a spus:
Dacă eu… ţi-aş fi mamă, nu te-aş lăsa să pleci

Elsa Morante, L`Isola di Arturo

Îi spuneam simplu, Franco.

Lunganul cu fruntea înaltă, privirea de cruciat şi obrazul asprit de fluxul şi refluxul briciului ne învăţase să clădim castele cu turle, să plutim pe crestele valurilor şi să ne ascundem în nisip. Ne camuflam atât de bine, încât simţeam prin toţi porii zbaterile telurice ale hăului de sub noi, auzeam nechezatul unicornilor şi zgomotul copitelor ce răscoleau cenuşa Etnei. Stăteam nemişcate ceasuri întregi încercând să prindem furtunarii ce zburau razant cu plaja. Aveam veleităţi de scoici şi suflete de amazoane…

Îi plăcea să ne citească înainte ca soarele să arunce ultima suliţă pe peretele scorojit al odăii. Ştiam toate campaniile lui Napoleon şi conţinutul scrisorilor sale către Josephine, păşeam pe urmele lui Don Quijote şi o invidiam pe Dulcineea, vedeam cu ochii minţii roua de pe gleznele lui Huckleberry şi întindeam mâna prin întuneric pentru a atinge buclele doamnei O`Harra. Înlănţuite sub aşternut, ascultam vuietul mării, acoperit uneori de sirena unui vapor ce intra în radă. Franco se oprea pentru o clipă,  apoi îşi potrivea ochelarii pe nas şi relua lectura. Abia când îi simţeam pe frunte ţepii aspri ai obrazului ştiam că piesa luase sfârşit, fără aplauze şi fără reverenţe. Sufla în flacăra lămpii, aşeza cartea pe noptieră şi se strecura în odaia lui, de unde-l auzeam tuşind înfundat.

De fiecare dată când se întorcea, căţeluşa pe care o găsise abandonată pe drumul ce leagă Torre di Mezzo de Punta Secca şi pe care o botezase « Maya », intra într-o stare de agitaţie, vecină cu nebunia. Ai fi spus că toţi puricii din univers îşi găsiseră refugiu în câlţii din spatele urechilor, de unde plecau, în campanii organizate, spre pata albă, surghiunită în vârful cozii negre. O luam în braţe, îi smotoceam blana şi-i spuneam surorii mele să pregătească ibricul, apa, frunzele de mentă, vreascurile şi chibriturile! Într-o zi, Maya-Puricoasa fu înghiţită de un val, în timp ce căutam printre stânci crabi şi arici de mare. Am înmormântat-o în nisip, să asculte şi ea nechezatul unicornilor…

Ştiam că urma să plece din nou. Simţeam mirosul de briantină, îi vedeam pipa Peterson golită de tutun şi valiza din piele roasă şi-i dibuiam pantofii scîlciaţi, cu riduri adânci, ca ale Marelui Canion. Şi atunci îmi venea să urlu, să-l implor să mai rămână, să-i cad în genunchi, să ne mai spună o dată povestea în care fiul Letiţiei sfârşea pe o insulă cu nume de sfântă, să-i arăt că ştiu legea lui Arhimede şi să-i promit că-n două zile voi învăţa să recit „Corbul şi vulpea” în limba latină. Dar n-am făcut-o. L-aş fi dezamăgit.
În inima mea de copilă, cadenţa paşilor săi se pierdea pe cărarea ce ducea spre sat, zgârâindu-mi tâmplele şi inundându-mi sufletul cu o ploaie cu gheaţă.

În ziua aceea plecase pentru totdeauna.

 Semne bune, 26 iulie 2014

sursa foto: cabschau.centerblog.net

Reclame

Damn it!

cigarette_smoldering_inscription_ashes_life_mood_25739_1920x1080

Adulmec cu nesaţ mirosul de iod. Ştiu protocolul. Mai fusesem la medic de câteva ori. Citesc reţeta: două hapuri în fiecare dimineaţă, o porţie de tequila şi o ţigară bună.

Scot tabachera din aluminiu pe care zace o inscripţie druidă: Liverpool. Damn it! Niciodată nu i-am suportat pe cormorani! Nici atunci, în `84, când au scuturat plasa dinamoviştilor, nici acum, când sunt conduşi de Klopp… Învelesc tutunul în foiţă, dau foc şi trag.
Unii suferinzi aleg tratamentele alopate. Nu`ş ce să spun… Mă mulţumesc cu un ceai verde şi o piesă de Jay Hawkins, dar asta nu înseamnă că iau în derâdere reţetele prescrise de specialişti. Nu. Au şi ele rostul lor. Doar că sunt imun la ele…

Da, e frumoasă viaţa şi parcă nici bolile nu mai sunt atât de greu de dus. Uite, de pildă, amicul meu, Victoraş. Niciodată nu s-a plâns de dureri inghinale şi nici de măsele. Unii spun c-ar minţi şi că şi le-ar fi scos singur, într-o Noapte de Sânziene… Cine ştie? Hai, că mă pierd în detalii…

Privesc luna ce stă să pice-n balta din Acapulco, departe de reţete, de promisiuni şi de statistici. Acolo e casa mea. Casa sufletelor scindate…
– Vă simţiţi mai bine? mă întrebă medicul.
– Parcă…

Dacă aş putea alege fără să regret, aş frăgezi o bere sub soarele mexican, aş întâmpina neantul cu pieptul dezgolit, m-aş şterge cu dosul mânecii de muzica prelinsă pe la colţurile buzelor şi aş regreta alegerile pe care nu le-am făcut:

„Dacă o iubești, las-o să plece!
Și nu te mai uita în urma sa.
Din tăciuni aprinși plouă cu rece,
Mai plouă și cu frig pe viața ta.”

(Adrian Berinde feat. Tess, Dacă o iubeşti)

Lui M., cu mesajul: să mai tragem un fum şi o haka!

sursa foto: wallpaperup.com

Proză scurtă

Processed with VSCO with c3 preset

O femeie poate fi frumoasă în mai multe feluri: când te iubeşte, când iubeşte pe altcineva, când mimează fericirea, când urăşte, când primeşte flori, când priveşte lumea ca şi cum ar fi “Cuminţenia Pământului”, când alăptează pruncii, când scapă laptele în foc, când îşi pensează sprâncenele, când îşi face manichiura …

— Nu vreţi să fiţi muza mea? o întreb, păşind spre uşa rotativă.
— Muza ta? îmi zise ridicând sprâncenele.
„Mă tutuieşte… Semn bun. Am putea chiar să facem un copil…”
— Da.
— Parcă e cam mult pentru doi oameni care nu se cunosc, nu credeţi?
— N-aş putea să spun dacă e mult sau dacă e puţin.
„Ah, de ce nu mi-am luat cămaşa cu bulinee? Mă prinde atât de…”
– Păi, e mult sau e puţin?
– Şi mult şi puţin.
— Te contrazici.
 “Mă contrazic? E bine, e normal, căci am mulţimi în mine.”
— Whitman?
— Whitman…
— Şi de ce să fiu muza ta?
— Fiindcă aveţi un metru iambic desăvârşit!
— Subţire… îmi zice, zâmbind pentru prima oară.
— Şi pentru că mi-e inima ca o femeie-n faţa ta“.
— Rilke?
— Rilke…
— Habar na-i cine sunt.
— Mi-am trăit viaţa citind pe diagonală. Pe dvs vă citesc printre rânduri. Vă cunosc…
—  Uite ce e… Eu vorbesc civilizat cu toată lumea. Nu cred că…
— Ştiţi… am putea avea lumea la picioare!
— Când?
— Acum.
— Domnule, nu vreau să vă insult, vă pierdeţi timpul…
Mă mai privi o dată, apoi ieşi în ploaie cu sacoşele pline de rime, lăsându-mă prins în rotativa mall-lui, hamster prigonit de coşmaruri matinale şi de idealuri pierdute prin culcuşuri străine de confortul talajului.
Şi totuşi… 
Pe scara rulanta cobora o proză scurtă într-o fustă şi mai scurtă.
– Domnişoară, nu vreţi să fiţi muza mea?

… când îşi roade unghiile, când minte, când spune adevărul ei, când promite, când înfloreşte dimineaţa după ce ţi-a îmbobocit în braţe toată noaptea, când se ofileşte sub gomaj, când îşi încheie sutienul, când face piruete în rochia de seară, când scapă ambreiajul din cauza tocurilor, când se rujează, când te ia de braţ, când îţi cere card-ul, dar mai ales când iese din mall.

Semne bune, 12 iulie 2014

sursa foto: www.southerncurlsandpearls.com