“La un moment dat ea a vorbit cu voce tare şi a spus:
Dacă eu… ţi-aş fi mamă, nu te-aş lăsa să pleci”
Elsa Morante, L`Isola di Arturo
Îi spuneam simplu, Franco.
Lunganul cu fruntea înaltă, privirea de cruciat şi obrazul asprit de fluxul şi refluxul briciului ne învăţase să clădim castele cu turle, să plutim pe crestele valurilor şi să ne ascundem în nisip. Ne camuflam atât de bine, încât simţeam prin toţi porii zbaterile telurice ale hăului de sub noi, auzeam nechezatul unicornilor şi zgomotul copitelor ce răscoleau cenuşa Etnei. Stăteam nemişcate ceasuri întregi încercând să prindem furtunarii ce zburau razant cu plaja. Aveam veleităţi de scoici şi suflete de amazoane…
Îi plăcea să ne citească înainte ca soarele să arunce ultima suliţă pe peretele scorojit al odăii. Ştiam toate campaniile lui Napoleon şi conţinutul scrisorilor sale către Josephine, păşeam pe urmele lui Don Quijote şi o invidiam pe Dulcineea, vedeam cu ochii minţii roua de pe gleznele lui Huckleberry şi întindeam mâna prin întuneric pentru a atinge buclele doamnei O`Harra. Înlănţuite sub aşternut, ascultam vuietul mării, acoperit uneori de sirena unui vapor ce intra în radă. Franco se oprea pentru o clipă, apoi îşi potrivea ochelarii pe nas şi relua lectura. Abia când îi simţeam pe frunte ţepii aspri ai obrazului ştiam că piesa luase sfârşit, fără aplauze şi fără reverenţe. Sufla în flacăra lămpii, aşeza cartea pe noptieră şi se strecura în odaia lui, de unde-l auzeam tuşind înfundat.
De fiecare dată când se întorcea, căţeluşa pe care o găsise abandonată pe drumul ce leagă Torre di Mezzo de Punta Secca şi pe care o botezase « Maya », intra într-o stare de agitaţie, vecină cu nebunia. Ai fi spus că toţi puricii din univers îşi găsiseră refugiu în câlţii din spatele urechilor, de unde plecau, în campanii organizate, spre pata albă, surghiunită în vârful cozii negre. O luam în braţe, îi smotoceam blana şi-i spuneam surorii mele să pregătească ibricul, apa, frunzele de mentă, vreascurile şi chibriturile! Într-o zi, Maya-Puricoasa fu înghiţită de un val, în timp ce căutam printre stânci crabi şi arici de mare. Am înmormântat-o în nisip, să asculte şi ea nechezatul unicornilor…
Ştiam că urma să plece din nou. Simţeam mirosul de briantină, îi vedeam pipa Peterson golită de tutun şi valiza din piele roasă şi-i dibuiam pantofii scîlciaţi, cu riduri adânci, ca ale Marelui Canion. Şi atunci îmi venea să urlu, să-l implor să mai rămână, să-i cad în genunchi, să ne mai spună o dată povestea în care fiul Letiţiei sfârşea pe o insulă cu nume de sfântă, să-i arăt că ştiu legea lui Arhimede şi să-i promit că-n două zile voi învăţa să recit „Corbul şi vulpea” în limba latină. Dar n-am făcut-o. L-aş fi dezamăgit.
În inima mea de copilă, cadenţa paşilor săi se pierdea pe cărarea ce ducea spre sat, zgârâindu-mi tâmplele şi inundându-mi sufletul cu o ploaie cu gheaţă.
În ziua aceea plecase pentru totdeauna.
Semne bune, 26 iulie 2014
sursa foto: cabschau.centerblog.net
Marius Gabor 
Leave a Reply